Eram de vreo zece ani. Þ in minte, într-o primăvară, mama pusese sub cloșcă nouăsprezece ouă de rață. Așteptam cu nerăbdare când se vor ciocni ouăle. Trecuse deja câteva săptămâni. Degrabă o să avem rățuște,- mă liniști ea.
Iar într-o dimineață, plecând de acasă, îmi spuse:
- Fii cuminte. Vezi, ai grijă de cloșcă…
- Bine, mamă,- i-am răspuns ferm.
- Peste vreo oră au venit la mine prietenii Stelu, Nicușor și Vasilică.
- Hai la pescuit, Mihăiță.- De viermi n-ai grijă, avem destui. Și timpul este favorabil, numai bun pentru pescuit.
- Nu pot, trebuie să păzesc cloșca. Sunt în așteptarea bobocilor, care azi-mâine trebuie să vină pe lume.
Prietenii s-au dus, iar eu mă uitam amărât în urma lor. Dar nu am rezistat mult ispitei. Am înhățat undița și am zbughit-o spre iaz.
- Uitați-vă, Mihăiță vine! – zise bucuros Stelu.
Răsuflând din greu, m-am apropiat de prieteni. Apa iazului era liniștită, nu se vedea nici o undă.
Am aruncat undița. Peste o clipă pluta s-a scufundat. Am tras ușurel. În cârlig se zbătea un crap mare, solzii căruia, aidoma unor mici cristale, străluceau la soare în toate culorile curcubeului.
Mai pun un viermișor. Încă un crap! Se vede, azi peștelui nu-i place să stea în apă,- mi-am zis.
Când, de odată, ajunse până la noi un strigăt disperat:
- Uliul, uliul! I-ha-a-a! I-ha-a-a!
Pe bolta cerului, dinspre casa noastră, zbura o pasăre cenușie în direcția pădurii, în ghearele căreia se bălăbănea ceva.
Într-o suflare am ajuns acasă. Văzând cuibarul, mi s-au moleșit picioarele de la genunchi. În el rămase numai ouăle calde și câteva pene împrăștiate în jur. M-au podidit lacrimile. Peste un timp îmi veni o idee. Am găsit mâța noastră, care dormea în cerdac și am așezat-o pe ouă. Pisicii îi plăcu în cuibul cald și ea își continuă somnul.
Seara veni mama. Când văzu mâța pe ouă, luă mătura și iuți pasul spre mine.
- Nu-i vina mea, mamă.- am încercat să mă dezvinovățesc eu. – Uliul a înhățat-o. N-ai grijă. Vom avea boboci. Mâța o să clocească ouăle, - o linișteam eu.
Mama zâmbi…
Și ce credeți?! Peste câteva zile au ieșit rățuștele. Mâța le păzea și nu permitea nimănui să se apropie de cuibar. Când veneau prietenii mei, ea sărea la ei cu ghearele ascuțite și-i speria: ”Ph-î-î! Ph-î-î!” Ca nimeni să nu pună mâna pe bobocei.
Eu hrăneam rățuștele și eram bucuros că ele creșteau văzând cu ochii. Într-o zi le-am mânat spre iaz. Mâța venea din urmă. Ajuns la fața locului, rățuștele de odată – țuști! în apă. Ele înotau, prindeau gâzuțe, scufundau căpșoarele în mâl. Mâța de pe mal privea cu atenție jocul lor și le supraveghea, ca nu cumva vreuna să se înece.
După aceea, în fiecare zi, mâța conducea spre iaz și spre casă bobocii, până deveni rațe.