În mijlocul frazei, mâinile îi căzură pe tastatură. Ecranul deveni brusc alb. Aerul se împuținase, pielea îi era dintr-o dată prea strâmtă. Realiza că, la biroul din fața ei, Adriana vorbea la telefon, dar avea impresia că totul se petrece dincolo de o oglindă. Pe geam, picăturile de ploaie se adunau înfricoșător într-un dans vertical, de jos în sus. Prinși în chingi, plămânii încercau să răzbată prin cămașa albastră, închisă în nasturi. Dacă, în urmă cu câteva secunde, liniștea îi bubuia în vene, acum în birou creștea un fâșâit amenințător, care îi aduse aminte de noaptea petrecută pe malul mării, valurile chemand valuri, nisipul ingropându-se neputincios în noapte. Același nisip care acum îi umplea gura. Un pescăruș țipând blestem.
Se ridică în cele din urmă de pe scaun și reuși să-și mute, pas după pas, corpul prin holul inundat de lumină, către baie. Închise ușa cu senzația că a pus între ea și gaura aceea care încerca să o soarba o pojghiță subțire de gheață. Își cercetă chipul alb, ochii tăioși, gâtul pe care sângele alerga albastru.
În timp ce-și dădea cu apă pe față, își privi speriată mâinile. Aproape vineții, cu degete lungi, îi erau complet străine. Într-o clipă, înțelese că totul îi este străin. Că foșnetul din urechi era zgomotul făcut de propria inimă și că, până azi, nu fusese niciodată conștientă de asta. Că în ochii pe care îi vedea acum în oglindă atât de mari se scriau spaime de care nu avea habar.

Ce faci atunci când propriul trup îți devine dușman, când aerul se lichefiază și pereții devin atât de prezenți încât nu mai știi dacă dârele de vopsea, crăpăturile, umbrele pe care le simți sunt doar acolo, în ei, sau pielea ta s-a extins, cuprinzându-i, făcându-se una cu ei..... Încotro te îndrepți?