Orasul mare al zgomotului tarii tace, ca un fluviu inghetat. Casele s-au salbaticit, ascunzandu-se unele de altele, fiecare adunandu-se-n caldura ei. Caminul omului nu mai e vecin cu strada, casa si orasul tuturora: a ramas sihastru ca o corabie rezumativa, cum e Arca lui Noe in povestea lumii.
E noaptea Ajunului. La fereastra odaii mele de lucru, in care sunt singur cu masa, lampa si fruntea, iarna nu mai e o iarna a acestui timp, ci Iarna de totdeauna, cu omatul, crengile si insomnia gandului.
Nici o oglinda care sa-mi arate anii din obraz; numai gandul care e insasi transparenta de taina a duratei. Odinioara, acelasi gand imi dibua viitorul; tot el, acum, imi readuce trecutul. In vazul gandului si in auzul lui, anii devin spatiu, ca si somnul.
Afara, in ograda casei, latra Roro. E ultimul cane al casei noastre. Vine cu noi din Moldova. Cand l-a adus tata la Iasi, copiii mei erau mai mari decat el. Ei au dadacit puiul orfan. Acum insa e canele mosneag de paisprezece ani, iar copii sunt tineri de douazeci de ani.
Intr-o zi, canele acesta va muri si altul ii va lua locul, cum si aceasta a venit dupa altul, cum si acela...
Ham- ham! Ham- ham!
Rasuna anii din adancul si afundul lor, ham- ham, ham- ham, din cane-n cane.
Doamne, unde-s atatea cani care au latrat si-au dat din coada pentru noi? Cum au venit? Cum au plecat? Cine i-a dus?
Nu ma gandesc la canii cumparati dupa fotografiile din catalog, la cei care au act de nastere si educatie aleasa, si care lasa semn in punga si vanitatea celui care i-a avut. Ma gandesc la canele de-afara, al ograzii, al ciobanului, cel care rabda ger si arsita la fel, gata sa dea din coada daca-l chemi, si care sta pentru tine, chiar daca-l uiti, ca inima.
Un cane e mereu in ograda noastra. Dar ceilalti n-au nici mormant ca oamenii, nici pod ca jucariile stricate, nici album ca prietenii de altadata; si n-au nici Iad, nici Rai.
Poate ca de asta, in noaptea Ajunului, gandul, in marea lui singuratate, se intoarce cu viata inspre canii dusi.
Caci scrisul nu-i decat lupta cu moartea si uneori victorie asupra ei. Si nimic nu moare mai deplin in mintea omului decat prietenul cane, mereu alaturi de noi cu sincera lui coada care e a inimii, si transparentii lui ochi in care e pruncia sufletului.
Canele e un inger al omului, care n-are nici slava serafimilor, nici glasul heruvimilor, nici taina nevazutelor.
Biet cane!
Glasul cui a spus: biet om?