Esti transparent, te intinzi peste mine ca imaginea din oglinda, un fel de celofan de la sandwich cu aripi stranse de libelula si fulgi de zapada inchistati in corp. Prin tine ascult unghiile partii celeilate a corpului meu. O parte cu doua urechi, hanorac si playlisturi de winamp invartite in jurul gleznelor. O data la cinci minute balonul tau de sapun imi ia deget cu deget si le lipeste de inima bucatii de vis-a-vis de ale carei bulinute si arabescuri trag temeinic, in final, ea asezandu-se cuminte sub talpile mele, imbaiata si primenita de tine membr(an)ul meu. Te urc in copaci si pe poduri ca sa stralucesti soare, sa nu sufoci narile lui pentru ca se uita prin tine si vata de zahar dintre amprentele mele. Pe partea lui ai aceleasi culori? Te mulezi perfect pe buzele noastre si te rasfrangi prin arterele fiecaruia cu viteza mortii unei drosophile. Te lingem rotund si extragem cu limbile inclestate castile-dop din care se deseneaza grabite fragmente din nori si muzica barbiilor noastre imbracate in vestonul tau care netezeste fiecare protuberanta sau gaura ca invelisul antiseptic al mainilor dentistului.
N-ai sa te rupi asa-i? Si oricum cerul vazut prin tine cu miros de ceara de albine si scortisoara e al nostru aici, in locul de picnic, deasupra antenelor prin care ni se aud strigatele dinspre oras. Esti o patura bine ascultatoare si inflorata de maini zanesti si de acele mele de par, pictata cu bucatele din cduri in care se reflecta toate luminile orasului. Noi, eu si cu celalalt eu(momentan), te construim plin de tunele si gaurele cu raze implantate adanc intre stomac si coccis, ca sa nu ne uitam drumul unul inspre celalalt. Te completam cu etichete, borcane crapate, lentilele colegelor de banci,biletele intortocheate in palma, plasticul pachetelor de tigari, cutiute de alama ,stickere de la metrou,lapte, carlige de rufe, capace de sticla de votca, stele, rosii, zapada si garnituri de tren. Punem in tine tot ce gasim pe-acase si vrem sa te facem vitrina noastra cu trofee din expeditii. Te stergem zilnic cu limba si cu dintii, foi de dictando si piei naparlite de unul sau de altul, pana putem sa ne schitam harti din unirea alunitelor formand conturul umerilor unuia si ale celuilalt. Tu, peretele nostru-mebrana, te misti odata cu claviculele doua inclestate strans in ploaie si te modelezi ca un gips dentar, ca manusa inca neinventata pentru doua maini peste corpurile noastre sculpate de sentimentul cuprins in firele de par din tot organismul. Cazi ca o cortina plisata cu grija nebuna de plasatoarele unui teatru si prinzi mirosurile si margelele cu fermoar din zbor.
Noi zambim si ne tinem ca doi bobi, intr-o doara de manerele tale. N-o sa cadem, nu-i asa? Pai, nici n-avem cum doar stam cu picioarele atarnand nepoliticos pe curbura semilunii tale ca-ntrun scaun-sac. Pic, pic, pic, scurgi tu umorile din ochiul meu intr-al lui si viceversa pana ne ardem ochii cu rai si ne inundam galbenul din fundul retinei cu libelule si versuri pe de-o parte sage franciscane si pe alta naumiene.
Imi ascut nasul la polizorul tau si am grija sa smirgheluiesc orice urma de trecut din creier, de complex sau complet, obsesie sau celule moarte. Se tine la foc potrivit si se ingurgiteaza treptat prin tragere pe nas si intestin. Iau foarfeca si te transform in fetite care se tin de mana disperate pentru ca ma plictisesc sa stau intr-un picior cu carpa in mana ca sa vad un colt de carliont, albastru de iris, sau deget de la picior. Si carliontul taie cu foarfeca lui in casa din oglinda mintii mele, imi trimite apoi biletele scrise cu litere rabdatoare negre mirosind a vopsea de pe spatele tau, eu ma fac cuminte si mi le lipesc pe glezne ca sa ma asez pe inaltul lor.
Ele se intaresc se toarna in jurul corpului meu ca un costum de sticla suflat cu paiul de mesterii nisipari. Eu ma inalta, pe varfurile caramizilor costumului si...
The bear went over the mountain, the bear went over the mountain, to see what he could see... Si nu vazui nimic, doar copii agatate pe o sarma la uscat ale imaginilor pe care le ghiceam de pe partea mea. O armata de eul de vis-a-vis. Vis-a-visurile intind din lentilele aparatului de fotografiat, spun povesti si apoi se sparg, unul cate unul, pana ajung cioburile lui sa ma priveasca agatate una cate una, ambalate ca florile in launtrul tau, si tu, acum sticla de clepsidra, uricioasa, te ridezi, piele de elfelant si piatra acra, colezi labe de gasca si nervuri de frunze pe deasupra fiecarui fragment din eu-rupt pana semeni cu ochiul de geam deformator al baii prin care nu razbat cuvinte. Incerc sa infig in neclaritatea jucatoare tigari, scobitori sau vorbe aspre si abrazive, dar cioburile nu aud si dialogheaza cu imaginea mea cubista a carui rinichi si gat sunt asezati ca o manta peste oasele piciorului si ale carui talpi se itesc timide in varful capului. Ele explica evolutia prieteniei dintre o gura uriasa si sparta si un grup de marionete cu guri mai mititele. Rezultatul, auzit de urechile bine implantate in cerul gurii, modulat de vocile pitigaiate ale cioburilor este singuratatea. "E doar vina ta, imagine, de-aia esti singura. Vorbesti mult si inutil." Imaginea e relativ surda insa si aceste cuvinte devin "inca te mai iubesc cu fiecare ciob, dar nu mai stiu cum s-o arat din cauza variilor motive printre care si rupturile astea intre care imi schitez creierul."
Imaginea zambeste tamp cu aripile de fluturi stampilate in mijlocul pupilelor din dosul ochelarilor-intuneric si bastonului cu cap de imprimanta, ea vede ridurile, nervurile si nervii ca pe un cookie de internet, rezultat al supraincarcarii zidului cu tot gunoiul vesel suflat intransul. Isi scoate din teaca unghiile si te zgarie pana scoate firele crescute pe sub pielea ta care se opacizeaza cu fiecare minut si soapta ciobesca. Din ce in ce mai multe labe si gheare de lighioane, buruieni care rasar din dosul cioburilor asteapta prasirea unghiilor mele cu frica in oase. Cioburile se strang intr-un colt si iti alcatuiesc (imaginii de vis-a-vis) buzele albicioase neostoite de vociferari impotriva chitinoaselor buruieni. Obrajii mei zambesc rosii dar firele tale se desira ghem cu ghem in ras rautacios cu stropi de saliva vernil si miros de funingine si funigei. Prin desisul din ce in ce mai intunecos de napaditoare a membranei razbat melodiile tale si propozitii in curs de tiparire, uruit de trenuri si coregrafii de meciuri de fotbal, acolo stiu ca esti si momentan nu-mi mai e frica. Lovesc cu capul in zid, nu se mai intinde ca o guma amestecata, sticlozitatea e depasita, (e)nervata si-mi zgarie fruntea, cununie de spini si flori carnoase se ivesc de-alungul tamplelor. Tic-tac, tic-tac, Poc-pac, Poc-pac. Ochii mi-au ramas asezati intr-un varf de gheara, acum clipocesc des si alert pentru a recepta orice farama din vis-a-visul fracturat, dupa efort sustinut si lacrimi care mureaza gardul de nuiele in care esti zidit, ei observa un petic de tutu roz, un vers din genele tale, o scama din buric, un strop de transpiratie care arde si un tag scrijelit in clorofila unei nervuri.
Cu incheieturile mainilor ma tarasc pana pe acoperis, ma invelesc in carti, in sunetele tale, in respiratia ta sacadata si mirosul tau amar de migdale si aftershave, imi iau intestinele in dinti, ma rad in cap, imi pictez chelia si tin firul telefonului sub limba pana se topeste si incepe un cantec infernal, spargator de nuci si mancator de flacari al corpului vis-a-visului construit din cioburi ca un puzzle suprarealist care urla razboinic: "Nu. Asta-i problema. Nu. Nu plange...Ramanem cu zidul asta. Ne scriem. Suntem frati de p(r)a(pa)staie. Nu trebuie sa-mi uiti numele. Si cu tot ce-am construit impreuna ramanem. De ce plangi?" Imaginea mea curge in tine, fluviu, viitura, inneaca, inoata, prinde pesti din nas si inghite vorbe, naruie toate visele cuminti, sta cu fata in sus tolanita pe zidul din ce in ce mai negru si mai captusit cu rasini si mucoase, se rupe in panglici curate pe care le tavaleste prin uleiuri arse si poze triste. Imaginea mea tace pana i se intorc sinapsele cu susul in jos si sufletul ii ajunge in talpi. Il calca in picioare, isi plasmuieste bube, minciuni frumoase, motive crosetate din lana de acid clorhidric. Zidul o bate si tace si el acum e negru si imobil. Imuabil. Imaginea se lateste pe podea si adoarme, efectul unei muste tete scapata din negrul inmormantator al zidului. "Pamant se asterne asupra mea, flori imi cresc din irisi, pleoapele mi se amesteca cu picaturi de roua si sting lumina, mainile se lungesc si incoltesc in rodul pamantului, prin buric se aud ghiortaiturile si sforaielile cailor lui vulcan, ma aplantizez. ZAC!."
Se trezeste cu gust dulce-amarui si aripi. Plange pana umple toate recipientele din jurul ei, face valuri si spuma din ele, construieste navoade, lustruieste negrul zidului, face o plimbare de-alungul lui cu traista si sandalele romane din ramurile salciilor care ii acopereau sanii si palaria verde din oglinzi care o face soare. Descopera clopotul sub care a dormit cu uimirea unui brad nins si face ingeri in zapada de la poalele lui. Constiincioasa cum nu fusese niciodata face New Year's Resolutions si declara sarbatoare nationala a clopotului, isi fabrica un ciocan si rupe anul trecut cu un zbarnait-melasa. Construieste liste si inventare ale obiectelor care o inconjoara. Face rafturi si adauga fortificatii Marelui Zid: ia gaturile sticlelor de bere consumate pe vremea membranei (i.d.c.(inaintea disparitiei carliontului)) si le cladeste una peste alta cu inelele sudate la foc tare si sferic, in fiecare sticla aseaza cate un fragment din razele membranei elastice specificand "valoare literara. Capital muzolitic. Fara drept de imbinator" pe fiecare biletel-vers. Mesajele in sticle trebuie indopate si dansele, ca sa nu iasa vraja si sa otraveasca uitarea, asa ca ia naparleli de piele si le indeasa-inel, sufocand gatul sticlelor care ii acopera fiecare centimetru de clopot si par sa-i ploua peste meninge si radacini cand se uita in sus.
Isi imbiba dopurile sticlelor cu muzica din winamp, isi pune sacadat intrebarea interminabila: how does it make you feel?, ii pune intrebarea interminabila faramei de amintire de pe partea cealalta, asteapta raspunsuri. Acestea vin in capul ei cu viteza si mania bulelor berii la sticla si ii inchid ochii pana cand incepe sa loveasca zidurile cu fiecare vertebra ramasa in coloana, pana se sparge si ea in atatea bucati incat calea lactee si luminile acesteia par o biata gramajoara de frunze rar raspandite pe un cearsaf negru. Mai-mult-decat-calea-lactee canta acum "another day, just believe...another day, just breathe" si face un stop respirator. Acesta nu tine decat pana numara sora mea la 100 si mai-mult-decat-calea se scurge prin santuletele creierului propriu realcatuindu-se, adaugand cutii de inghetata si molfaituri mov corpului, schimbandu-si forma si lungimea parului de pe maini, plasmuind fluturi cu palarii mai luminoase si crescand ciuperci cu mai multe puncte. Toate acestea le cladeste, caramida cu caramida, cuvant cu cuvant, priveste in jur la jaluzelele de sticle, vinyluri, carlionti si amintiri si vede ghirlande de sori, corzi vocale si frunze de platan. Strigatul ei pentru cel de dupa clopotul nu a disparut si nici nu va disparea, dar trebuie sa-si rafineze oarecum ejectiile zidoidale asa ca ia un tarnacop din coji de cartof si il implanta adanc in directia care pana acum ii era nevazuta (tubercul), in pamantul in care prinsese deja radacini colorate si flori sepia, oase si insailari ale aerului. Zidul dispare in maruntaiele cafelei-pamant. Si eu ma trezesc cu labele aliniate ca ale unei cartite. Psst! Cand ninge o sa ies sa tes o noua membrana cu urmatorul eu vis-a-visator.