Motto: “- Oh, s-a mirat, dar este evident. Nevasta este Rusia. Iar bărbatul – Partidul. Sunt zile când se cuvine să recunoști că femeia a greșit.”
N. Mailer, Strigoiul lui Harlot




Războiul purtat de America împotriva afurisiților de ruși pare o cămilă cu două cocoașe: nu știi niciodată cât de multă apă e-n fiecare. Vietnamul întărește regula asta teribilă, descoperită de ovreiași din Imperiul Hârțogăriei Secrete, prin exemplul său însângerat. Căci America și-a trimis bobocii la trânteală cu-n măgăresc comunism-dromader. Undeva, în hăurile Agenției, sângele celor uciși degeaba mustește dintre coperți de dosare.
În anul recrutărilor, puii ăia de cățele turbate din Sindicat ne fuseseră înfățișați drept Salvatorii Patriei. Vârful de iceberg. Fermoarul țintat, cu lucrătură măiastră, al imensei salopete de protecție națională intitulată Apărarea & Contrainformațiile. Guvernul nădușea dintr-o atare pricină, acum că rușii depășiseră binișor stadiul de mâncători de ciori moarte ai deceniului nouă.
Sindicatul Somnului. Una dintre poznele Agenției. Căci, în timp ce batalioanele obișnuite ale C.I.A. înghiorțăiau trufandale imberbe, proaspăt ieșite de la Cornell sau M.I.T., ori, pentru grupurile de intervenție, niscaiva băieți falnici de la țară, cu lăboanțele bătătorite strașnic de custură și o cantitate apreciabilă de căpușe deshidratate în pielea tălpilor, aici se impuneau degetele de pianist cu ticuri chirurgicale și privirile seci, stoarse de flăcăruia palidă a oricărei expresii umane.
Mă despart cinsprezece minute sâcâitoare de miezul zilei.
Iar Pat O’Flaggerty, în cămăruța secretă de la ZENITH INC. a căruia mă aflu, rămâne, cu siguranță, namila cea mai urâtă dintre câte mi-a fost dat să adulmec mai de-aproape, un hoit mătăhălos puțind crunt a șosete ignifuge și whisky irlandez ieftin, dar și cea mai dragă mie din pricină că, la sfârșitul bețiilor, înjură țigănește boașele indestructibile ale Chirurgilor Agenției. Așadar, nasul meu cabotin, scăldat seară după seară în promiscuitatea încântătoare a subțiorilor fermecate de domnițe, suferă câinește. În rest, mă pot considera absolut în siguranță sub baleiajul căutăturilor de babuin flămând cu care irlandezul Patrick gratulează lumea nepăsătoare la durerile-i lubrice. Pentru el unul, trebuie că seamăn întrutotul cu o rogojină veche mexicană, de împrumut. De ce neapărat mexicană? Simplu. Anul acesta birourile Agenției au căzut pradă modei țopârlanilor de fusilleros de la Rio Grande. Funcționarii scorțoși au dezvoltat pasiuni de ulceroși cronici pentru poncho-urile dubioase, rogojinile scâlciate și sombrero-urile nespălaților. Toate năzdrăvăniile respective îmi voiajează prin creieri minute întregi.
Ca un făcut, în mijlocul dizertațiilor mele commode, Pat O’Flaggerty râgâie și-mi ține o cuvântare:
- Mătăluță, grăiește pistolarul dintrânsul, o să mai șezi oleacă. Bivolul ăla de chirurg de la Sindicat nu și-a vârât încă dosul p-acilea.
Drept pentru care eu, cumințit la auzul veștii proaspete precum o plăcintă aztecă milenară, mă atașez de o canapea muribundă, ființă flască la nimereală croită dintr-o piele atacată de ciuperca lui Matusalem. Genunchii mei noduroși, camuflați sub prelata lucioasă a pantalonilor cafenii și-au aflat adăpostul în umbra de lucarnă a hardughiei bătrâioare de stejar care slujește drept birou. În fapt, un dulap scobit anapoda de rindea și prăvălit pe-o coastă. Malacul de lemn pe care coatele lui Pat O’Flaggerty își dorm somnul de veci se află într-o stare jalnică: ici-colo, pete stinghere de lac protector vorbesc despre un trecut imperial. Avem de a face cu carcasa mobiliară tipică birourilor ponosite de la Oficiul Forței de Muncă.
La doisprezece fix, individul de la Sindicat se înființează în cămăruță. Calcă precum indienii, pesemne, căci îl descopăr hâțâindu-se pe muchia interioară a pragului, vesel nevoie-mare. Un soi de fluture-vampir proaspăt recrutat, uscățiv și înalt de vreo sută de picioare și care, în plus, își poartă cu austeritatea strigătoare la cer a unei moluște fierte în sare chelia rea, vânoasă, stă cu ochii pe mutra mea boțită de băutor de cafea. Nu-i dau binețe, vă închipuiți de ce.
Pat O’Flaggerty, treaz de-a binelea, își trambalează coatele împuțite de pe tăblia ostenită a biroului. Vreo trei dosare subțirele, îmbrăcate-n coperți vișinii de plastic și cutia botoasă a telefonului iau drumul singurului scaun valid din încăpere. Malacul de stejar doarme acum gol-goluț în creștetul mochetei mizere.
Evident, tipul de la Sindicat, vârât anapoda într-o pereche de cizme cauciucate și arborând un halat alb de tăietor de curci și-o minunată colecție de priviri înțelepte de cadavru, își face de lucru cu seringa hipodermică. La ora prânzului, se știe, Sindicatul Somnului taie și spânzură.
- O’Flaggerty, nădragii jos, răsună comanda.
Ton impetuos de Kalașnikov volubil.
Irlandezul trebăluiește pe la încuietoarea curelei, o grozăvenie a arhitecturii neferoaselor, gălbior în obraz. Totuși, nu-i lesne de umilit unul ca el, bățos precum stâncile de la Stonehenge sub croșeul năprasnic al josnicului vânt britanic.
Sindicalistul se amuză copios, puiul de cățea turbată. Prima înțepătură nu i se cuvine lui Pat, ci biroului, namilei despuiate pe care irlandezul nostru îi tot trage la aghioase în fiecare dimineață posacă de Slujbă Funcționărească. Acul este înfipt în tăblia pătrată, cu-n gest frenetic de tăietor de căpățâni. Intră repede, ca într-o fesă elastică de coniță răpusă de beteșugul guturaiului. Câteva clipe de muțenie rătăcesc prin încăpere, asemeni unui caiman lenevos înghițit pe nemestecate de fluviile mâloase ale Ecuadorului.
În cele ce urmează, imaginați-vă, în locul biroului pachidermic, un ditamai porcul cubist. Un patruped cu luciu unsuros, orb și complet lipsit de urechi, o bestie comatoasă căzută pradă unor frisoane cumplite și zgâlțâindu-și grăsimea în toate direcțiile posibile. Munți de untură zdruncinați de Voința teribilă din cuișorul argintiu al seringii hipodermice. Iar tremurul crește, pe măsură ce picioarele dihaniei, coloane robuste de slănină sprijinindu-se în copite smolii, se subțiază, se taie-n feliuțe funeste de jambon. Răsturnând în final, pe mochetă, ceafa enormă a tăbliei, reducând totul la un maldăr de șunci suferinde, cărnuri oarbe respingându-se una pe alta cu clefăieli dezgustătoare. Nu durează mult până ce, din cumplita harababură carnală, își croiesc drum, agile, răutăcioase, zece degețele păroase. Nu vă apropiați însă, vă previn, tablou-i de o scârboșenie rară.
Și iată-l pe Ronald Aronsen aranjându-și, cu gesturi de babuin înfometat înfulecând banana sacrosantă a cinei sale de Maimuță-Șefă, cravata în culori țipătoare. Un non-conformism tipic Funcționarului Model. Este același Ronald Aronsen în compania căruia degust hectolitri de cafea amăruie în fiecare dupăamiză. Același scrib nepricopsit de vârsta mea, unul dintre rarii prunci ai Agenției.
În spatele nostru, vânturându-și cu un aer de martir hollywoodian păcătoasele-i buci irlandeze, Pat O’Flaggerty se pregătește să devină birou. La o adică, puștanul de Aronsen merită un locșor numai pentru coatele lui osoase.
Nu ne-o luați în nume de rău, a trebuit să finalizăm trebușoara într-un timp record. Ca să-și rezolve Suprapopularea continentului lor afurisit, rușii s-au dat peste cap să reinventeze Gulagul. Nouă, celor din Împărăția Hârțogăriei Secrete, nu ne-a trăznit prin țeastă nici o idee mai acătării. Sindicatul Somnului, sărmanul, își dă toată silința.