Pocăința



Motto: “… era un bărbat, un tânăr bărbat cu un stomac demn, grav.”
N. Breban, Bunavestire


În jalnica împrejmuire a amintirilor de care se îndoiesc, bărbații trecuți de treizeci de ani, rozătoare macabre cărora le sunt încredințate dosuri misericordioase de funcționar municipal, își află propria lor mântuire. Îi privești arcuiți sub capota comodă a bărbilor spongioase de care sunt mândri și care-i slujesc pe potriva acelor mantale soldățești credincioase ce poartă cu semeție resturi infime dintr-un prânz patologic, îi vezi masându-și anevoie tâmplele ascuțite, șarjate fără istov de cârtița venelor pe jumătate cimentate, și le bănuiești pe dată căința. Sunt evreii timpului nostru.
Iar în fața ei, care înainta scrupuloasă printre fiordurile de fum albăstrui ale dupăamiezii cangrenate și care se minuna din răsputeri, contemplându-l cu atenția uleioasă, fanată, a unei femei vârstnice, ea, inimaginabilă meduză levenind într-o derivă mieroasă pe marea grotescă a silniciei, ea, valsându-și cu membre grăsuțe îndoiala în decorul spartan al tăcerii bărbaților trecuți de treizeci de ani, stătea nemișcat soldatul acela distins, robul sleitoarei lui deprinderi de a minți desăvârșit. Firește, nu-și înțelegea rolul, căci tinerețea sa refuzată, parte a unei lupte mai vechi, îl salva de fiecare dată. Nu era deloc imbecil, ci incapabil să răspundă cu trupul lui longilin, osos, dorinței ei aspre. Iar femeia se frământa, păpușă uriașă înghesuită între umerii moi ai muselinei, măslinie și încruntată, fărmițându-se din nebăgare de seamă în semne aproape fluide ale deznădejdii ce o mortifica, cu ochii săi căprui, încețoșați, aidoma unor jeleuri ovale, vii ele însele în torsul mat al feței, căutându-i privirea, înfrigurată, înrăită. Numai ei doi, în camera vetustă a unei cancelarii provinciale, în toamna maculată, putrefactă, a năutului bulgăresc și a țigărilor ieftine, fără filtru, fără imaginație. Prin bluză, umorile largi ale sânilor ei, glande fastuoase hrănind nepăsarea maternală a femeilor pârguite, îl chemau cu dangăte monstruoase de clopote arămii. Bietul de el, încovrigat în scaunul metalic, sluțit de umezeala leșioasă ce îi satura chiloții îngălbeniți, își înfipsese unghiile în carne. Femeia aceea masivă, cu insula neagră a rodniciei sale mirobolante, îl striga pătrunsă de singurătate, de nemernicie, abrutizată de amurgul pauper al vopselurilor râncede pe care îl gestează cu devoțiune pictorii execrabili, zadarnicii zugravi cu abonament trimestrial ai Casei de Cultură. Artista aceea flămândă, amatoare de abstracționiști și de Bosch, ademenindu-l, plină de sârguința sa maladivă, cu toată tăria surprinzătoare a recapitulării atâtor refuzuri feroce, din partea lor, care acum se căiau, tocmai ea, strecurându-și carena măreață printre insectele intelectuale cu bărbi spongioase, oricând amatoare de furnicături amoroase, printre gâzele longevive ale unor iubiri scelerate de omidă vioaie, rostogolea întrânsul căldura grea a vâscului proaspăt, căci soldatul, veteranul neconsolat al tinereții neîmpăcate, asediindu-și în răstimpuri mizantropia nativă cu acte purgative totalmente de imaginară sălbăticie sexuală, o dorea la rându-i.
Nasul ei rotunjit, vârtos, stigmatizând fără milă arhitectura barocă, aproape incomprehensibilă, a trupului imperial, aducea sfâșietor cu un castravete mignon abandonat în borcanul năpădit de păr negru al feței, prefăcea înfiorător pachebotul acesta de suferință și poftă, cu distincția lui neînchipuibilă, absolută, într-o tavernă plutitoare, într-un lupanar monstruos. În plus, fusese călărită meticulos de bărbații cabalini care îi înapoiau cataloagele și încheiau mediile trimestriale pe crupa enormă, în largul insulei negre, feroce. Cu ce să umple el golul lăuntric, fără sfârșit, al trupului femeiesc și al sufletului aceluia neprimenit?! O dorea la rându-i, însă ea fusese clădită pe măsura mujicilor obezi ce torturau indescriptibili chiloți de in cu para răscoaptă a bărbăției lor leonine. Drept pentru care tăcea, prostit, anihilat prematur de obscuritatea perversă a fiordurilor albăstrui strecurate între ei de răsuflarea înceată a dupăamiezii cangrenate, amintindu-și cu deznădejde făptura debusolată, atât de tăcută, pe care, călător împintenat al unei ierni gloduroase și solitare, o întinsese în cearșafurile umede și o pătrunsese minuțios, vorace, cu sfredelul volatile al furiei lui.





Ei trei, soldatul distins și ageamiu al închipuitelor lui păcătuiri, fata, ființa castanie, ermetică și probabil sinucigașă, a începutului bărbăției, granița aceea femeiască, desăvârșită, dintre ambiguitate și masculinul strident al neputinței lui ulterioare, insurmontabilei lui aneantizări, apoi cel de-al treilea, intrusul, prietenul fățarnic, ubicuu, înfloritor în felul lui și plin de fortuitul trupului său subțiratec, descărnat aidoma arhitravelor populate cu diavoli tălâmbi din piatră cenușie care glorifică altitudinile sepulcrale ale catedralelor gotice, prietenul în care trona leacul demențial al morților provinciei, el, arpegistul muzicilor interioare, demonul mizer, brebanesc, al sexului cu profesoare pletorice, printre izmene proaspăt călcate, în cambuza încețoșată a unui internat de liceu. Fata sublimă, despărțindu-se de chinul zilnic al rostului ei pământesc spre a pluti deznădăjduit, mortificată, în foehnul otrăvitor al bolnăvicioasei lor contopiri, lustruită nefiresc de pustietatea care o înrobise și căreia i se potrivea sleită, acum, zăcea între ei doi ca un fruct, mută, netulburată ori poate încrâncenată, însă el, soldatul distins și bănuitor, o ura puțintel, în ceasul izbăvirii aceleia ininteligibile, aproape impracticabile, vestmintele vechi, gamele ruinate ale desfătării lui obsesive, erau incendiate evlavios, iar dânsul, tinerelul repudiat, nu se putea dezice de regnul său mizerabil, nu putea proceda altfel. Stăteau nemișcați, palizi, fumându-și țigările umede, iar cerul acoperit de neființa plumburie a iernii lapida leneș cu fulgi zemoși trioul tăcut de tâlhari îndurerați. Soldatul nu era un imbecil. Dar tinerețea absurdă, torturanta sa îndoială, atât de ispititoare și de înfometată, vlaga stupefiantă cu care își străbătea dictatura lui sadică de mascul victorios, reveneau asupră-i, pline de o nouă cruzime; aidoma vaporului ce se scufundă, el întâlnea cu ochi orbi resturile orchestrei, scuturate de impetuozitatea abisului… Placiditatea lor mincinoasă, oribilă, înlănțuindu-i împrejurul darului aceluia interzis cu brutalitatea debordantă a eliberărilor psihice și a eviscerării din chirurgia năstrușnică a amorurilor crâncene, petrecut între bărbații longilini, descărnați, încredințarea la fel de trufașă ca și neîndemânatica sa înscenare a femeii castanii, gracilă și inertă între palmele lor îmbrobonate de sudoare pe potriva trupului ei impasibil de pocal auriu, o beție aproape între frați, metamorfoza aceea grețoasă, omnipotentă, care îi magnetizează pe bărbați, căci ea, sugându-și țigara în aburul animalic al iernii, se îmbățoșase, aștepta încheierea trocului, moartea ei inutilă, predictibilă, de făptură aparte, de ingenuă catehizată anapoda în misiunea lor insolită, malevolentă, de propovăduitori ai ferocității. Soldatul distins, bicisnicul cel bănuitor și înfrigurat, o lepăda celuilalt, arpegistului fălos, mândru de șurubăria sa interioară, gata să-și dovedească metodele pe copastia ei blândă, îngăduitoare. Mai exista ceva: soldatul scria. Și nevoia fundamentală de a mâzgăli, de a mărunți și dezabuza totul, năvălise peste ei, bestială aidoma spasmului ce-o nutrea; coborându-l, pe negândite, din rangul lui banal, ferice, de bărbat oarecare, înjosindu-l cu menirea nouă, teribilă, de povestitor, de martor încătușat. Firește, nu soldatul distins, nu soldatul bănuitor mizase în trocul debusolant al iernii lor bizantine, așa că întâlnirea se sfârșise abrupt, irumpând parcă din fiordurile albăstrui ale înserării cadaverice, lipsită de peripeții și de lepădări adevărate. Numai că la plecare, cu râsul lui strident ghemuit în cușca pieptului, bărbatul, prietenul cel fățarnic și necruțător, se aplecase asupră-i, țuguindu-și buzele; uguise chiar, pe potriva unui porumbel scheletic, neverosimil. Căci țintise cu voracitate, nebănuitul acela, să-și pecetluiască participarea la dragostea străină ființei lui – drama ce-i fusese dezvăluită cu intenția de a-l eviscera, de a-l scoate la lumină întâia oară – . Dar ea își ferise gura, pleznindu-i buzele cu obrazul ei palid, nu fiindcă buzele bărbatului ar fi fost îmbăloșate ori fiindcă erau priviți cu luare-aminte de soldatul distins, pierdut, ci pentru că o dezgusta teribil să afle cât de rău îi fusese înțeleasă revolta.





Pe ea o revedea, pătrunsă de sfredelul volatil al furiei lui, în carnala sa înțelegere a lumii flămânde care o abătuse de la rostul pământesc al revoltelor mute, feminine și atemporale, soldatul sleit, robul tinereții refuzate, apt să scrie și să tipărească versuri urâte de prinț gregar, de broscoi împărătesc. Nu se temea de vârsta femeii, nici de atenția ei uleioasă, fanată, de bondar pe jumătate adormit, însă îl înfricoșase mărimea acelui chin, urâciunea devoratoarei sale pofte. Și până să hotărască ce îi rămânea de făcut, el, încovrigat in scaunul metalic, sluțit de umezeala leșioasă care îi satura chiloții îngălbeniți, revedea întâlnirile sale trecute cu fata sublimă a despărțirii de ambiguitate și chiar cu cealaltă, cu amanta vârstnică a oricărui tânăr zăpăcit, cea pentru care el nu fusese nici prea tânăr și nici măcar prea nepriceput în a-i regăsi propria tinerețe, repudiată, desfigurată. Amanta vârstnică urându-se pe sine, urmărită de el cu atenția broscoiului împărătesc, râvnitor, pe când sughițau amândoi abrutizați de crampele amorului lor viguros, ucigaș, în cambuza mirosind rânced a altui liceu cu internat. Soldatul distins, sleit, știa ce i se-ntâmplase acestei amante vârstnice, cu ochi spălăciți și pulpe nobile; bărbații cunoscuți în trenurile sordide ale dimineților ei friguroase, inșii cabalini, întărâtați de cafeaua mizeră și de margarina râncedă a bufetelor sătești, toți masculii aceia lăbărțați de muncă și de pofte îi încălecau amintirea cu umbra slinoasă a privirii lor ruinate, hăituite. Căci sărmana fusese patrulată de ochiul crunt al dirigintelui de poștă, iar fiul morarului îi suflecase fusta în zariștea mâloasă a zâmbetului său slugarnic. O cotropiseră și ea îl vedea pe soldatul distins, sleit, între umerii jalnici ai învățătorului plin de chelb, mișcându-se pe potriva maiorului de la comenduire către șaua ei fină de iepșoară deznădăjduită. Acum, în toamna putrefactă, maculată, a năutului bulgăresc și a țigărilor ieftine, fără filtru, fără imaginație, copleșit de umorile largi ale sânilor ghiftuiți de tristețe cu care pictorița flămândă, amatoare de abstracționiști și de Bosch, îl îmbia, prințul mizer șovăia. Veteranul neconsolat al tinereții neîmpăcate, dorind-o la rându-i, se îngrozea de scrisul care urma acuplărilor netrebnice în cambuza încețoșată a liceelor cu internat. Profesoarele provinciale, lehuzite de platitudinea teribilă a propriei lor morți timpurii, remodelate după păstăile viguroase ale dascălului de etică ori maiorului de la aprovizionare, duc cu sine insațiabile abisuri cărora el nu le poate supraviețui.