Am fost acasă la îngeri. M-au servit cu cafea și zâmbete de împrumut pentru vremurile în care voi avea nevoie. Mi-au dat chiar și o pană să pot zbura până în codrul verde pe care îl visez în fiecare noapte. Dar eu nu pot, pentru că omul nu poate zbura cu o pană, nu poate zbura nici doar un pas săltat ( Ei nu știau ca voi pune „dar” în această propoziție, pentru că au uitat de omul ce nu trăiește mereu în prezent. Înainte de acel „dar”, unii spun că totul ar fi o minciună, dar nu este).I se topesc până la prima rază de bucurie. Și atunci când ar trebui să plâng după ceea ce nu sunt, un înger, îmi iau zâmbetul de rezervă. Privesc la sus cu un zâmbet perfect știrb al unui om imperfect și visez încă o vizită la îngeri: poate, poate, voi primi ceva mai mult de-o pană, poate aș primi două...Aripi?
Înainte de „dar” codrul verde e din stejari puternici cu păsărele ascunse în zborul către Paradis, cu clopoței albaștri plini de simfonii terestre măiestre, cu căprioare zglobii săltând ca într- un simplu zbor, cu îngeri sub formă de zâne...Dincolo de „dar” parcă ar fi șerpi ce ispitesc, mistreți ce te pândesc la fiecare pas și lupi ce-abia așteaptă nopțile cu lună plină să cânte, dar tu crezi că te pândește pe tine...Nu uita că înainte de „dar” totul poate fi o minciună.Pentru că „dar” reprezintă poate întrebarea lui Adam în Paradis și modul omului de a nu crede. Tot frumosul atunci s-ar pierde: și păsărele și căprioare și clopoței și-ar exista doar umbra lăsată de lumina, dar lumina există. Voi lăsa un moment „dar”-ul acesta și...
Mai plec încă o dată pe aceeași cărare întortocheată și plină de scrum, de juliri la genunchi și la coate, cu coajba de sute de ani nevindecată, pe cărarea plină de țigări fumate până în plămânul verde milimetric de stupid, să ajung încă o dată la casa îngerilor mei. Nu mai găsesc nici casa, nu mai găsesc nici propoziția dinainte de „dar”.
Rămân cu pana schiloadă, încinsă în noroi și-ncep să scriu pe pământ. Scriu cu noroiul din mine: din stropi de sudoare și pământ aruncat peste sicriul din viitor, pe pământul meu arid și sec de acum, în care nu se poate da cu târnăcopul pentru a putea crește măcar o buruiană.
Acum, mă vizitează îngerii pe mine într-o speranță, căsuța mea. Sper să mai pot spera. Pe pereții mei stau atârnate pozele înrămate ale viselor mele sparte de realitate; o singură poză nu e spartă încă și e goală: mâine, mâine, mâine.