agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2640 .



Camuflaj
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cinnamon_after_midnight ]

2005-05-06  | [This text should be read in romana]    | 



O lacrimă e atât de sărată... Și tot nu se poate lua la întrecere cu marea. OK,o amenințare de remember.. Acum sunt atât de roz; dar oare Tu realizezi de fiecare dată ce faci? Chiar știi cât bine este în răul care-l provoci? Nu te cred... Minți! Ești chiar păcătos: îl prefer pe șoferul grăbit care se uită la mine cu privirea cât un volan, pentru că îndrăznesc să trec pe verde, fără să-i dau prioritate. Mi-a dat cumva el prioritate? Sau... am ieșit eu vreodată în avantaj?
Mai bine îmi vărs ochii într-o vitrină. Atâtea haine colorate, și tot nu-mi dau seama ce să aleg. Merg mai încet ca de obicei, și ajung, în sfârșit, prima. Sună arhicunoscut că eu sunt o revoluționară, o supraviețuitoare și cea mai bună prietenă a tuturor. Vina mea e că nu împărtășesc toată catedrala-mi sufletească Lor, zic Ei. Ei? Da... cei care continuă să mă vadă ca un șablon al prieteniei ideale și supreme, care cred că merit „tot binele din lume”... Doar că acest „bine” a fost demult furat. Nici n-am apucat să mușc din firimitura de glorie: cea din urmă. Sincer, mi-au luat-o Ei înainte...
Nici eu nu mă pot intrece cu marmura. Deși fața mea bântuită de frig începe să-și etaleze oasele. Pentru că e luna cadourilor. Iar peste două zile o să fie măcel în sufrageria mea: toate ambalajele ingenios pictate, supraîncărcate, o să fie decapitate cu cea mai mică nerușinare; o să răsară haine călduroase, tot felul de obiecte utile pentru trecerea noastră „fericită” pe pământ. Voi răsări și eu ici-colo, și va fi soare. Voi uita nopțile în care eram atât de aproape de lume: mă despărțea un simplu geam de corpurile din jur. Miroseam a tutun fin: prietenii mă onorau cu funcția de port-țigaret. Nu doream să fiu aleasa; dar orice Luceafăr are nevoie de un Profet. În acele nopți impertinent încălzite de noii stâlpi de pe stradă, revărsam cel mai dur monolog pe pervazul geamului: vorbeam, mă ascultam, mă vorbeam, ascultam. După transă, deveneam materială. Într-atât, încât îmi aduceam aminte de rinichii mei descoperiți, care, asemenea sufletului, tânjeau după acoperământ. Duceam dorul peliculelor pe care le simțeam rulate în mine: eram o sirenă măruntă, într-o mare de oglinzi, vrăjind fiecare vizitator. Îi blestemam să viseze fanteziile altora, să trăiască nopți rigide în alte plăpumi, sub pleoape străine, cu somnifere necunoscute. Eu cântam fiecare vis; toate capetele mi se închinau, iar în zori, mă iubeam cu luna.Se repeta totul din nou, ca într-o incantație știută pe de rost, dar stăpâneam tot bagajul de fericire al lumii. Nu mai era nevoie să mă bucur pentru reușita altora; brusc, tot Binele se dezmierda în brațele mele roz. Aveam un întreg recif la... „coadă” (să nu zic „picioarele” mele), și-mi ajungea. Ba chiar mă fericea.
Orașul și iubirea se luptă în inima mea de pământeancă. Nu mai am nici un vapor căruia să-i sorb bucuria. Azi, am stat in brațele Îngerului. A fost atât de darnic, încât m-a luminat și pe mine. Dintr-o dată, fața mea plină s-a albit, ochii îmi semănau cu fundul unui lighean, gura mi se alungea, nasul dansa cu o noua înfățișare, iar urechile îmi erau înfierbântate de șoapte divine. Primeam bârfele sacre de la o sursă angelică; mă îmbătam cu o candoare de fluture abia învățat cu zborul. Nu-mi mai păsa de grămada de flacoane care se lipea de picioarele mele; muzica nepotrivită se topea în boxe, iar fața de masă era un curcubeu de pânză. Atunci i-am putut mărturisi totul; i-am putut povesti că nu o dată am vrut să învinuiesc lumea care mă păstra drept muritoare. Nu am uitat să-i relatez fiecare detaliu mic și obsedant care îl plănuiam pentru pedepsirea turmei. Voiam, poate, să profanez o sărbătoare a dragostei și să încarc o agendă a unui preot obosit, în ajun de praznic. Așa, aș fi stors doar lacrimi, aș fi udat batiste fără nici un rost, și, cine știe, aș fi devenit patroana spirituală a unui centru de reeducare. A unui centru care caută copii pierduți, pentru a le arăta cărarea validă în meandrele vieții. I-am zis și de iubirile mele cerebrale, depresive, care apuneau de fiecare dată când deveneam doar un bun confesor al alesului. I-am urlat toate fițuicile care se mucegăiau în mine și așteptau scăpare. I-am arătat toate cariile care îmi făceau zâmbetul ardent, și, totusi, n-a înțeles nimic. Pentru că eu doar le gândeam. Pur și simplu. Nu avusesem niciodată sfântul sânge de a mă spovedi în fața lui, pierzându-mă printre buclele lui istorice. Ascultam doar poeziile lui de rouă, care străpungeau alte suflete; parcă mă ascultam în timpul monologului din geam: îmi zicea chiar de o sirenă afurisită care smulge visele iubiților de sub aceeași plapumă, ca să se încarce cu voie bună. Cerule, cât de mult mă cunoștea, și totuși nu mă arunca între capre! Mă lăuda... Era din când în când întrerupt de o bâzâitură digitală: un vizitator de lângă noi își stresa telefonul. Nu m-a invitat niciodată să-l urmez. Tot timpul m-a determinat să fug după el, cu chef și poftă de izbăvire. Și-i devenisem cel mai iubit condamnat la viață. Atât de banal, dar totuși angelic.
Acum stau la o masă neobișnuit de pipernicită și te văd în fundul unei scrumiere murdare. Te văd atât de clar și îți gesticulez că nu ești cel ce merită să știe ce-i în sufletul meu. Ești o marionetă de scobitori, cu părinți de cârpe, care ai avut pretenția de a fi un Personaj într-o ruină de instinct. Asta sunt eu: o pornire bombardată de complexe, un reflex refulat, o potârniche într-un lan de grâu. Cresc de-odată cu frica de seceriș. Dar văd mări, țări, costume de baie la modă, și, implicit, pe tine. Tu arzi sub soarele de august și aștepți mântuirea anului școlar. Ești avid de mirosul cărților, al băncilor și al inerției ce sălășluiește semestre putrezite în stiloul tău albastru, veșnic transpirat. Acum te-am învins, nemernicule, și am putut striga „Victorie!” după ce te-am răpus. Potț încerca o infinitate de concepte operaționale; la mine s-au terminat olimpiadele de vară, restanțele, șansele din urmă. Orice poartă are o cheie, iar a mea s-a înecat demult în coada de pește pe care o rozi cu speranța că odată vei fi promovat. Te-am admirat, recunosc, dar stau pe genunchii unei creaturi care te seceră din orice unghi. Are degete nobile, gât de statuie, piept iubitor și picioare puternice. Mă ține de fiecare dată când mă răzgândesc să te mut din scrumieră; se uită la tine de parcă ar vrea să te lumineze, dar, de fapt, te aprinde să n-ai somn și să-mi arunci toate visele mărunte și comune. Mă iubește, nu ca alte larve care se chinuie să se metamorfozeze în insecte impunătoare. Am fost și eu cândva o muscă, însă tu mi-ai suflat plămâni. Îți mulțumesc; acum îi pot lua din omul pe care stau. Știi bine că el e lampadarul meu; știi bine că el îmi oferă paravanul ignoranței ori de câte ori mă sărută, îmi vorbește, sau, de ce nu, când mă duce cu el. Dar nu știi unde mergem: plutim clandestin prin gropile lunii, ne întoarcem în humă, iar apoi te vizităm în închisoarea de scrum. Noi trăim, nu ardem ca alții. Îmi mângâie mâna, iar eu izbucnesc ca un copil fără jucării; îmi ia pletele roase de singurătate și mă conduce în Purgatoriul lui: mă purific, deși mai simt o adiere de scrum pe tâmpla-mi zâmbitoare: e doar o nostalgie de toamnă, care mă înveselește în cele din urmă.
Ieșim din focarul cu mese mici și infecte și galopăm pe drum. Mă ia de braț, și numărăm frunzele care cad; ne scoatem limba să prindem fulgii dezaxați; sărim în fața mașinilor ce claxonează de mirare. Ajungem în fața unei uși de sticlă cu perdele ieftine și figurine de staniol verde, cântând un imn învățat la grădiniță. Vecinii ies la balcoane și nu înțeleg nimic din concertul sublim. Unii trecători milostivi aruncă mărunțiș sau bomboane, făcându-și cruci cât blocurile înzăpezite din spatele nostru. Ne învârtim în horă, jucăm șotron și apoi facem „îngeraș” în grădina celei mai nesuferite băbuțe din cartier. Stelele se holbează întrebător la jocurile noastre inocente. Naivii de lângă noi vor să ne imite, dar nu au destul foc. După trei ceasuri de râs, îngheț și copilărie, ne luăm rămas-bun, primesc o binecuvântare părintească și pornesc pe drumul meu obișnuit care mă fentează în fiecare seară, expediându-mă la mine în dormitor. A fost o seară „ca lumea”, cu o puzderie de Luceferi pe boltă, cu îngeri în bălți, cu cenușă pe acoperiș, dar fără pasiune. Norii vor hotărî ziua de mâine: sigur vor îndemna telefoanele să sune necontenit, și ciclul roz al traiului meu de sirenă va reîncepe. Ce, Iubire? Un arhaism de sub o scrumieră neagră, de plastic...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!