Dincolo de Brăila, spre Cazasu și Tudor Vladimirescu, într-un arc prelung, care atinge spre stînga, satele Lacu-Sărat, Silistraru și chiar o parte din burta Iencii ( bogata Haltă Ianca-sat, pustia Ianca-gara mare ), iar spre dreapta, satele Mărtăcești, Cotu-lung și Nazîru din muchea Buzăului ajuns la confluența cu Siretul, se întinde cel mai roditor pămînt: Ceairul. Cuvîntul, de origine turcească, înseamnă pășune. Ceea ce și era în vechime, cînd Brăila se numea Ibrail, raiaua Sublimei Porți, aflată sub privegherea unui pașă locuind în palat de lemn, pe malul Dunării, cu balcoane largi deschise, asemenea celor de pe țărmurii Bosforului și Cornului de aur, către răcoarea vîntului ridicat de pe fluviu. Dincolo de Dunăre, în Dobrogea, ceairurile se chemau tabunuri și erau, ca și acestea, din primăvară pînă-n toamnă, atîta vreme cît mută vîntul din zare-n zare perdele de fluturi, gura de rai în care avea loc marele festin al sutelor de herghelii de cai. În surditatea și somnolența verilor, străpunse de vîrtejuri de praf, vestind furtuni ce nu izbuteau să se nască decît cel mult de două ori pe an, paznicilor călări, care dădeau ocol hergheliilor, purtînd pe braț harapnice isprăvite în șapte cozi avînd în vîrfuri boabe de plumb sau de ceară întărită cu sticlă mărunțită, cît și celor care, aștepînd ceasul cînd să-i schimbe pe cei dintîi, jucau zaruri și se îndopau cu halva în umbra vlăguită a saivanelor, or sub foișoare învelite cu snopi de salcîmi uriași, din pricina văzduhului fierbînd, îi bora sîngele pe nas și nu-l puteau opri decît vîrîndu-și în nări dopuri de cimbru și fire de spînz în crestăturile făcute cu vîrful pumnalului la rădăcina nasului coroiat – semnul nobil și distinctiv al frumuseții, dar mai ales al cruzimii la seminții asiate. Mulți cădeau răpuși de arșiță, rostogolindu-se în rotocoale de negară înaltă și de colilie cu fructe, și în secunda pînă atingea pămîntul îmbălsămat de lemnul cîinesc și, barba-împăratului și de mălai tătărăsc ( mai nimereau și-n mărăcinișuri, în ruscuță de toamnă cu floarea oacheșă, în salbă moale ), ei își și luau în stăpînire fermecată huriile făgăduite de Coran, pentru că de umbra fiecărui credincios al profetului, murind, atîrnă umbrele a șapte femei tinere. Pe Ceair, de cînd vîntul de la sud începe să cîștige înălțime și pînă cînd Crivățul azvîrle cu valuri-valuri de măzăriche în obrazul omului și-n temelia bălăriilor, fremătau, la nesfîrșit repetate plecări și întoarceri a sute de neamuri de ierburi – negara, bărboasa, pălămida, fînul, măcrișul, pelinița, gherinul, mohorul, susaiul, ștevia, precum și orzul și grîul sălbatic, risipite în pămînt de convoaiele de căruțe purtînd pîinea, iar altele zacherea datorate Marelui Sultan. Puzderie de flori descompuneau lumina soarelui de vară fără s-o ultragieze, ci purificînd-o în nuanțele a toate cristalele culorilor ce înveselesc inima, și, călcînd prin roua lor, milioane de cărăbuși, roiuri de libelule și cosași, zumzăiau, sfîrîiau, forfoteau și se îmbătau de misterul vieții și magnificența miresmelor împînzind cu vrajă-n desfătare întinderele fără hotar.
Onoarea Ceairului erau caii. O peniță nevăzută, or poate o pană de porumbel, de prepeliță sau de uliu planînd cu gînduri ucigașe, dar și de perpetuare a speciei, desena și redesena din umbre nepereche ființa cailor ca rudiment al lui Dumnezeu și în același timp ca: oh, lujer de floare indignat și hohotitor înflorind a doua oară, tu, vervă a necuprinsului, panică încingînd cu ironii și eșecuri seva vieții, must de struguri și de mesteacăn, iarbă și eternitate a drumurilor, om despuiat de sensurile morții, iubire gracilă și duioasă, în tine s-a adăpostit Timpul plesnind de gînduri de fugă, culcuș de mari provizii de înjurături, nu mai bate cîmpii, nu mai bate cîmpii, lepădătură, cine ți-a jupuit sufletul? Ceairul mi l-a jupuit, domnule, sau ți s-a urcat sîngele la cap?! Pe Ceair a trecut, azvîrlind arcanul, iar doi stejari năpădiți de iederă îl așteptau să grohăie în pardoseala de ghindă de sub poalele lor, popa Lescaie din Dragodana, patriarhul hoților de cai, și-n calea lui mirosea a unghie de cal arsă la potcovit și a toate doctoriile care le sunt de trebuință cailor: catran topit pentru copita crăpată, păcură grasă pentru rosătura din greabăn, căței de usturoi pentru înfipt în rănile făcute de tăuni.