agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 6424 .



Nevasta altuia si un sot sub pat
prose [ ]
O întâmplare neobișnuită

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Fiodor_Mihailovici_Dostoievski ]

2005-05-16  | [This text should be read in romana]    |  Submited by





NEVASTA ALTUIA ȘI UN SOÞ SUB PAT

O întâmplare neobișnuită


— Fiți atît de bun, stimate domn, permiteți-mi, vă rog, să vă întreb ceva...
Trecătorul tresări și se uită oarecum speriat la domnul cu blană de raton, care-1 oprise tam-nesam în mijlocul străzii, pe la orele opt seara. De altfel, se știe că dacă un domn din Petersburg intră intempestiv în vorbă, pe stradă, cu o persoană cu totul necunoscută, aceasta se sperie fără doar și poate. Așa că trecătorul tresăriși se sperie nițeluș.
— Scuzați-mă că vă inoportunez, zise domnul în blană de raton, dar eu... eu, drept vorbind, nu știu... sper că mă veți ierta... după cum vedeți, mă aflu într-o proastă dispoziție sufletească...
Tînărul, într-o scurtă blănită, abia atunci băgă de seamă că domnul cu blană de raton era într-adevăr surescitat. Fața lui zbîrcită era cam palidă, îi tremura glasul, gîndurile pesemne i se învălmășeau, iar cuvintele nu se legau între ele. Era clar că făcea din răsputeri o imensă sforțare de a adresa o umilă rugăminte unei persoane, inferioare poate ca grad și ca stare socială, căreia te vedeai constrîns a-i face asemenea rugă. Intr-adevăr, rugămintea era nepoliticoasă, bizară și lipsită de seriozitate, venind din partea unui domn care purta o blană atît de impozantă, un frac atît de respectabil, de o minunată culoare verde-închis, împestrițat de atîtea podoabe foarte semnificative. Se vedea cît de colo că toate acestea îl stînjeneau pe domnul cu blană de raton ; în cele din urmă, surescitat cum era, nu mai putu răbda și hotărî să-și înăbușe tulburarea și să pună capăt, în mod onorabil, acestei scene neplăcute, pe care el însuși o provocase.
— Scuzați-mă, vă rog, nu-s în apele mele ; dar dumneavoastră, într-adevăr, nu mă cunoașteți... iertați-mă că v-am deranjat... m-am răzgîndit.
In același timp, își ridică respectuos pălăria și o luă la fugă mai departe.
— Dar fiți atît de bun și permiteți-mi...
Totuși omulețul se mistui în beznă, lăsînd încremenit pe domnul cu scurta de blană.
„Ce om sucit !" se gîndi tînărul. Apoi, minunîndu-se la culme, își veni în fire din starea de prostrație, își aduse aminte de ale lui și începu să se plimbe înainte și înapoi, cu ochii țintă la poarta unei case cu nenumărate etaje. Se lăsa ceață și tînărul se bucură întrucîtva, deoarece plimbarea lui prin pîclă era mai puțin vizibilă — deși, în treacăt fie zis, nu l-ar fi zărit poate decît vreun birjar care și-ar fi așteptat în zadar, o zi întreagă, mușteriii.
— Scuzați!
Trecătorul tresări din nou : în fața lui se ivi iarăși domnul în blană de raton.
— Iertați-mă că vă deranjez încă o dată... începu el vorba ; dar dumneavoastră sînteți desigur o persoană distinsă ! Să nu mă luați drept un ins oarecare din punct de vedere social ; de altfel, mă cam încurc... dar vă rog să priviți lucrurile în fond, omenește... în fața dumneavoastră, domnule, se află un om nevoit să vă facă o umilă rugăminte...
— Dacă-mi stă în puteri... Și ce doriți ?
— Vă gîndiți, poate, c-o să vă cer bani! rosti enigmaticul domn, strîmbîndu-și gura într-un rîs isteric, și pălind la față.
— Da de unde, nici vorbă !...
— Ba nu, nu ! Văd că vă inoportunez ! Iertați-mă, dar nu mai pot răbda. Să aveți în vedere că mă găsesc într-o tensiune nervoasă, aproape scos din minți, și să nu trageți cine știe ce concluzii...
— Treceți la subiect, vă rog, la subiect! răspunse tînărul, dînd din cap încurajator, cu nerăbdare.
— A ! Va să zică, așa ! Sînteți un om atît de tînăr și mă chemați la ordine ca pe un băiețandru prostuț ! Hotărît că am dat în mintea copiilor ! Spuneți-mi sincer, cum vă par acum, în starea mea de înjosire ?
Tînărul se fîstîci și nu răspunse.
— Permiteți-mi să vă întreb deschis : n-ați văzut cumva o doamnă ? Asta-i toată rugămintea mea ! rosti în sfîrșit cu hotărîre domnul în blană de raton.
— O doamnă ?
— Da, o doamnă.
— Am văzut... dar, trebuie să recunosc, au trecut atîtea...
— Exact! răspunse omul enigmatic, cu un surîs amar pe buze. M-am încurcat, nu asta am vrut să întreb, scuzați! Am vrut să spun : dacă n-ați văzut întîmplător o doamnă în blană de vulpe cu un capișon de catifea neagră și cu o voaletă de aceeași culoare ?
— Nu, n-am văzut una ca asta... nu, parcă n-am observat.
— In cazul acesta, scuzele mele, domnule!
Tînărul dădu să mai întrebe ceva, dar domnul în blană de rator se și făcu nevăzut, lăsînd din nou înmărmurit pe interlocutorul său răbdător. „Lua-l-ar dracul!" se gîndi tînărul, vădit contrariat.
Iși ridică cu ciudă gulerul de biber și, respectînd unele precauțiuni, începu din nou să se plimbe pe lîngă poarta casei cu nenumărate etaje. Se înfuriase de-a binelea.
„Oare de ce nu mai iese ? își zise. E aproape opt!"
Chiar atunci ornicul din turn bătu opt ceasuri.
— Ah ! Naiba să te ia, la urma urmei!
— Scuzați!
— Ba pe mine să mă scuzați că v-am zis așa... Dar ați răsărit atît de neașteptat în fața mea, că m-am speriat răiu de tot, spuse trecătorul, încruntîndu-se și cerîndu-și iertăciune.
— Vin iarăși la dumneavoastră. De bună seamă trebuie să vă par agitat și straniu.
— Fiți bun și lăsați la o parte fleacurile. Explicați-vă cît mai repede. Incă nu știu în ce constă dorința dumneavoastră !...
— Vă grăbiți ? Știți ce, domnule ? Am să vă povestesc totul, deschis, fără înflorituri. Ce să-i faci! împrejurările leagă uneori oameni cu caractere diferite... Dar văd că sînteți nerăbdător, tinere domn ! Și așa... de altfel nici nu știu cum să încep : caut o doamnă (am hotărît să dau totul pe față). Eu musai vreau să aflu unde a intrat doamna asta ! Cine-i anume ? Cred, tinere, că n-aveți nevoie să știți cum o cheamă.
— Nu, nu, spuneți mai departe.
— Mai departe, tinere domn ! Dar cu ce ton îmi vorbiți! Iertați-mă, poate v-am jignit, spunîndu-vă ,,tinere"... n-am avut însă nici o... într-un cuvînt, daca doriți să-mi faceți un imens serviciu, aflați că o cucoană, adică o femeie cumsecade, vreau să spun, dintr-o familie excelentă, niște cunoscuți ai mei... mi s-a încredințat, ca să zic așa... doar trebuie să aveți în vedere că eu nu-s familist...
— Ei și ?
— Puneți-vă în pielea mea, tinere (ah! iarăși! scuzați-mă ; veșnic vă spun mereu „tinere"). Fiecare minut mi-i scump... închipuiți-vă că doamna asta... dar nu puteți să-mi spuneți cine locuiește în casa de aici ?
— Hm ! locuiește doar multă lume.
— Așa-i, aveți perfectă dreptate, răspunse domnul în blană de raton, zîmbind a rîde pentru salvarea bunei-cuviințe, simt că o iau nițel razna... dar de ce-mi vorbiți cu asemenea ton ? După cum vedeți, eu recunosc din adîncul inimii că o iau razna și, dacă sînteți un om trufaș, vă dați seama cît de mult m-am înjosit... După cum v-am spus, o doamnă cu purtări distinse, adică cu un fond cam facil — iertați-mă, iarăși o iau pe de lături : parcă aș vorbi de-un soi de literatură. Așa au scornit unii, de pildă, că Paul de Kock are un fond facil. De altfel, tot necazul mi se trage de la Paul de Kock... asta-i...
Tînărul îl privea cu compătimire pe domnul în blană de raton care parcă bătea rău de tot cîmpii, iar după ce isprăvi de vorbit, rămase cu ochii pironiți la dînsul, cu un surîs fără noimă și, cu mîna tremurătoare, îl trăgea din senin de reverul scurtei.
— Intrebați cine locuiește aici ? spuse tînărul, dîndu-se puțin înapoi.
— Da, locuiește multă lume, mi-ați și spus adineauri.
— Aici... știu că locuiește și Sofia Ostafievna, rosti tînărul în șoaptă și chiar cu un ton de compasiune.
— Ei, vedeți, vedeți ? ! Inseamnă, tinere, că totuși știți ceva !
— Vă asigur că nu știu nimic, absolut nimic... Mi-am închipuit după surescitarea dumneavoastră.
— Am aflat numaidecît de la bucătăreasă că ea vine aici. Dar n-ați nimerit, fiindcă nu vine la Sofia Ostafievna... De altfel nici n-o cunoașteți.
— Nu ? Atunci, scuzați-mă...
— Pesemne, tinere, toate acestea nu vă prea interesează, zise ciudatul domn cu o amară ironie.
— Ascultați, spuse tînărul, oarecum încurcat. Eu nu cunosc în fond pricina stării dumneavoastră sufletești. Ați fost, probabil, înșelat ? Spuneți-mi pe șleau.
Tînărul surise încurajator.
— Cel puțin ne vom înțelege amîndoi, adăugă el, și întreaga sa persoană exprimă o mărinimoasă înclinare de a-i face o reverență.
— M-ați distrus ! Dar — vă mărturisesc cu toată sinceritatea — e-ntocmai așa... cu cine însă nu se întîmplă la fel !... Sînt mișcat pînă-n adîncul sufletului de participarea domniei-voastre la necazul meu. Trebuie să recunoaștem, noi între noi, tinerii... Deși nu mai sînt așa de tînăr, cunosc viața de becher, știți, din obișnuință, tot printre holtei... știu doar...
— Ei, bine, se știe, se știe ! Dar cu ce v-aș putea fi de folos ?
— lată ce ! Vă rog să consimțiți că vizitarea Sofiei Ostafievna... De altfel, eu încă nu știu cu siguranță la cine s-a dus cucoana asta. Știu numai că se află în casa de aici. Dar cînd v-am văzut plimbîndu-vă și cum eu mă plimbam pe partea cealaltă, mi-am zis : Eu, uite, o aștept pe doamna asta, știu că ea-i aici. Aș fi vrut s-o întîlnesc și să-i explic cît este de necuviincios și de mîrșav faptul de a... într-un cuvînt, mă înțelegeți...
— Hm ! Ei, bine ?
— Și cînd te gîndești că demersul acesta nu-l fac pentru mine! Nici să nu vă treacă prin minte. E vorba doar de nevasta altuia ! Bărbatul său se află colea, pe podul Voznesenski. El vrea s-o surprindă, dar nu se poate hotărî. Incă nu crede, ca orice soț... (aici, domnul în blană de raton dădu să surîdă). Iar eu sînt amicul lui. Conveniți și dumneavoastră, sînt un om care mă bucur de oarecare considerație, eu nu pot fi acela drept care mă luați...
— Bineînțeles, ei și ? Ce mai e ?...
— Și așa, eu o tot urmăresc, ca s-o surprind (m-a însărcinat chiar nefericitul soț !). Dar știu ce vicleană-i doamna asta tînără (veșnic se culca doar cu Paul de Kock sub pernă) și sînt sigur că are să se strecoare pe nevăzute... Mie mi-a suflat bucătăreasa că ea vine aici. Am pornit ca un nebun încoace, cum am avut știrea la mînă. Vreau s-o prind. De mult am bănuit-o. De aceea am vrut să vă rog, cum tot vă plimbați pe aici, ca dumneavoastră, dumneavoastră... nu știu cum să vă spun...
— Dar haide odată ! Ce doriți ?
— Da-a... însă n-am avut onoarea să fi făcut cunoștință. De aceea nu îndrăznesc să vă descos : ce și cum ?... In orice caz, permiteți-mi să facem cunoștință ; e un prilej plăcut!
Domnul în blană de raton, vibrînd de emoție, scutură cu efuziune mîna tînărului.
— Asta ar fi trebuit s-o fac chiar de la început, adăugă el, dar am uitat toate regulile de politeță.
Pe cînd vorbea, domnul în blană de raton nu putea sta potolit, arunca priviri neliniștite în juru-i, tropăia mărunțel pe loc și îl apuca cu mîna pe tînăr, ca un om în primejdie de înec.
— Vedeți, urmă el, vroiam să mă adresez dumneavoastră, ca unui prieten... iertați-mi această libertate... v-aș ruga să umblați pe partea cealaltă și înspre ulicioară, unde dă ieșirea de serviciu. Dacă nu-i nimic, circulați ca și cum ați face pe stradă litera U. Eu, din parte-mi, am să circul prin fața intrării principale — așa că n-are să ne scape. Tot timpul mi-a fost teamă să nu mi se strecoare printre degete. Nu vreau să-mi zboare din palmă. Cum veți vedea-o, opriți-o și dați-mi glas... Dar nebun mai sînt! De-abia acum văd toată prostia și necuviința propunerii mele !
— Ce mai e și asta ? Nu, vă rog !...
— Nu merit nici un menajament. Sînt într-o proastă dispoziție sufletească și mă pierd, cum nu m-am pierdut niciodată ! Parcă aș fi fost tîrît înaintea judecății! Vă mărturisesc că vă voi fi recunoscător, tinere, și mă voi purta cu inima deschisă față de dumneavoastră. Chiar vă luasem drept amantul ei !
— Cu alte cuvinte, vreți să aflați ce hram port eu aici ?
-— Nobile și preacinstite domn, departe de mine gîndul că dumneavoastră ați fi el. Nu vă voi întina cu bănuiala asta, dar... dar dați-mi cuvîntul de onoare că nu sînteți amantul ei !...
— Prea bine, vă dau cuvîntul meu de onoare că sînt amant, dar nu amantul nevestei dumneavoastră. Altfel, n-aș fi în stradă, ci m-aș afla înlăuntru, împreună cu dînsa.
— Amantul nevestei mele ? Dar, tinere, cine v-a spus că am soție ? Sînt holtei, eu, adică, însuși amantul...
— Ați spus că există un soț... la podul Voznesenski...
— Desigur, fără îndoială, spun și eu verzi și uscate ; dar sînt pe lume și alte relații între oameni ! Și vă rog să conveniți, tinere, că există o oarecare ușurătate a caracterelor, adică...
— Ei, haide-haide, bine-bine !...
— Rămîne stabilit că eu nu-s de loc soț...
— Vă cred. Dar vă declar cu toată sinceritatea că, încercînd să vă schimb convingerile, eu însumi vreau să mă liniștesc și, de aceea, drept vorbind, sînt și eu sincer cu dumneavoastră : m-ați indispus și mă încurcați. Vă făgăduiesc că am să vă chem. Dar vă rog frumos să-mi lăsați mie locul de aici și să vă depărtați cît mai mult. Căci aștept și eu pe cineva.
— Vai de mine, vai de mine, plec numaidecît, respect pătimașa impaciență a inimii domniei-voastre. Ințeleg asta, tinere. Ah, cît de bine vă înțeleg acum !
— Bine, bine...
— La revedere !... Dar, scuzați-mă, tinere, mai am încă ceva... Nu știu cum să spun... Dați-mi cuvîntul de om nobil și de onoare că nu sînteți amantul ei!
— Pentru numele lui Dumnezeu !
-— Și încă o întrebare — ultima : cunoașteți numele de familie al soțului aceleia... care constituie, cum să zic, obiectul așteptării domniei-voastre ?
— Bineînțeles că-l cunosc : nu-i numele domniei-voastre, și basta !
— Dar de unde îmi cunoașteți numele ?
— Dați-mi un moment ascultare și vedeți-vă de drum ! Vă pierdeți vremea degeaba ! Are să vă scape ea între timp printre degete de o mie de ori... Ce mai stați ? Ei bine, dama dumneavoastră are blană de vulpe și glugă, iar a mea pardesiu în carouri și pălărioară bleu de catifea... Ce vă mai trebuie ? Ce vreți mai mult?1— Pălărioară bleu de catifea! Are și pardesiu în carouri, și pălărioară bleu, exclamă domnul cel inoportun, întorcîndu-se brusc din drum.
— Uf, la dracu' ! Dar se pot întîmpla asemenea coincidențe... In definitiv, ce-aveți cu mine ? A mea doar nu se duce acolo !
— Dar unde-i cea — a domniei-voastre ?
— Vreți neapărat să știți unde se află ? Ce vă privește ?
— Trebuie să recunosc că și eu tot despre...
— Uf, Doamne! Dar n-aveți pic de rușine ! Ei bine, a mea are niște cunoștințe la etajul doi, spre stradă. Ce mai vreți ? Să vă indic persoanele, cu numele lor, hai ?
— Sfinte Dumnezeule ! Și eu am cunoscuți la etajul doi, cu ferestrele tot la stradă... De pildă, generalul...
— Cum ? Un general ?
— Da, un general. De altfel, pot să vă spun și care general: ei bine, îi vorba de generalul Polovițîn.
— Bună treabă! Nu, nu-i el! (Ah, dracu' să-1 ia, dracu' să-1 ia !)
— Nu sînt ei ?
— Nu-s ei!
Amîndoi tăcură și se priviră încurcați unul pe altul.
— Mă rog, adică de ce mă tot priviți așa ? izbucni domnul cel tînăr, căutînd, înciudat, să-și alunge starea de încremenire și de îngîndurare care-1 cuprinsese.
Domnul începu să se frămînte :
— Eu, eu, recunosc...
— Nu, stați, permiteți-mi, vă rog, mai bine să stăm de vorbă rezonabil. E un interes comun. Lămuriți-mă... Pe cine aveți acolo?...
— Adică, ce cunoștințe ?
— Da, ce cunoștințe...
— Ei, vedeți, vedeți... După ochi îmi dau seama că am ghicit!
— La dracu' ! Ei bine, nu, nu, la dracu' ! Ce ? Sînteți orb ? Eu doar stau aici în fața dumneavoastră, nu mă aflu împreună cu dînsa. Ei ? Atunci, cum vine treaba ? Hm, drept vorbind, mie mi-i totuna : îmi spuneți, ori nu-mi spuneți!
Domnul cel tînăr, turbat de mînie, făcu de vreo două ori stînga-mprejur și schiță cu mîna un gest a lehamite.
— Dar eu n-am nici o pretenție, vai de mine ! Ca om de onoare, am să vă povestesc totul. Mai întîi, soția venea aici singură. E rudă cu dînșii. Și nici n-am bănuit nimic. Ieri, îl întîlnesc pe excelența-sa, care-mi spune că de trei săptămîni s-a mutat de aici în alt apartament; iar soția... adică nu a mea (ci soția domnului de pe podul Voznesenski), va să zică cucoana aceasta spusese bărbatului său că acum trei zile fusese la dînșii în apartamentul de aici... Pe de altă parte, bucătăreasa mi-a povestit că apartamentul locuit de excelența-sa a fost închiriat de un oarecare tînăr cu numele de Bobînițîn...
— Ah, ducă-se dracului, ducă-se dracului!
— Stimate domn, sînt înfricoșat, sînt îngrozit!
— Uf, ducă-se dracului! Mie, drept să vă spun, nu-mi face nici cald, nici rece înfricoșarea sau groaza dumneavoastră. Vai, uite-uite, parcă s-a zărit ceva, colea...
— Unde ? Unde ? Numai strigați odată : Ivan Andreici! și zbor...
— Bine, bine ! Ah, la dracu', la dracu' ! Ivan Andreici! !
— Aici ! strigă Ivan Andreici, cu sufletul la gură. Ei, ce-i ? Ce-i ? Unde ?
— Nu. Te-am strigat numai așa... am vrut doar să știu cum se numește doamna asta?
— Glaf...
— Glafira?
— Nu, nu chiar Glafira... scuzați-mă, dar nu vă pot spune numele ei.
Rostind vorba asta, stimabilul domn se făcu alb ca varul.
— Da, bineînțeles, nu-i Glafira ; știu și eu că nu-i Glafira ; nici aceea nu-i Glafira. Dar vorba e : cu cine-i acum ?
— Unde ?
— Acolo ! Ah, la dracu' ! la dracu' ! (Tînărul nu-și afla locul de turbare.)
— A, ia te uită ! Cum ați știut că o cheamă Glafira ?
— Dar, la urma urmei, ce dracu' ! Pe deasupra mai am tevatură și cu dumneavoastră! Spuneați doar că pe dama dumneavoastră n-o cheamă Glafira !...
— Stimabile, cu ce ton îmi vorbiți!
— Uf, la dracu' ! De ton îmi arde mie acum ? Dar ce-i cu dînsa ? Vi-i soție ori ba ?
— Nu ! V-am spus doar că nu-s însurat!... N-aș fi pomenit de dracu' la fiecare pas față de o persoană respectabilă, căzută într-un necaz — o persoană, zic, dacă nu demnă de toată stima și considerațiunea, cel puțin binecrescută. Văd că rostiți într-una : La dracu' ! Ducăse dracului!
— Ei și! La dracu' ! Asta-i, acum ați priceput ?
— Dumneavoastră sînteți orbit de mînie, iar eu tac chitic. Doamne sfinte, dar cine-o fi oare ?
— Unde ?
Răsunară zgomote, hohote de rîs... Două fete drăguțe ieșiră din pridvorul casei. Amîndoi bărbații se repeziră spre ele.
— Aha, cine-mi sînteți ? Ce-i cu voi ?
— Ce vă privește ?
— Nu-s ele !
— Ce ? N-ați nimerit pe cele căutate ? Birjar !
— Incotro mergem, mamzel ?
— La Pokrov. Urcă-te, Annușka, te duc pînă acasă.
— Eu mă așez de partea cealaltă. Dăi drumul! Vezi să mîi repede...
Birjarul plecă.
— De unde or fi venit ?
— Doamne Dumnezeule, oare n-ar fi bine să ne ducem noi acolo ?
— Unde ?
— Cum unde ? La Bobînițîn...
— Nu, nu se poate...
— De ce ?
— Eu m-aș duce, bineînțeles ; dar ea ar spune altăceva ; ea... mi-ar lua-o înainte : doar o cunosc eu cîtc parale face ! Va spune că a venit dinadins, ca să mă prindă pe mine cu careva, și va arunca toată beleaua asupra mea !
— Să știți că ea ar putea fi acolo ! Parcă îmi spune inima câ dumneavoastră ar trebui să vă duceți la general...
— Păi, s-a mutat!
— N-are a face, nu mă înțelegeți ? Ea s-a dus, chipurile, la dînsul, iar dumneavoastră — la fel. Acum ați priceput ? Procedați așa, ca și cum n-ați fi știut că generalul s-ar fi mutat și ați venit, adică, să vă luați soția, și așa mai departe.
— Și pe urmă ?
— Pe urmă puneți gabja la Bobînițîn pe cine trebuie. Uf, drace, dar greu de cap mai...
— Dumneavoastră însă de ce țineți atîta ca eu să pun gabja pe cine trebuie ? Ia să vedem, de ce ?...
— De ce, de ce, tătucule ? De ce ? Iar o luați de la început ? Of, Doamne, Doamne ! Vă faceți de rîs, ce ridicol, ce greu de cap mai sînteți!
— Atunci de ce vă interesați așa de mult ? Vreți să aflați...
— Ce să aflu ? Ce ? Ei, la dracu' ! Nu-mi arde acum de dumneavoastră ! Am să mă duc singur, luați-o din loc, ștergeți-o de aici, pîndiți-o, porniți la goană, hai !
— Stimabile, v-ați cam obrăznicit ! exclamă deznădăjduit domnul în blană de raton.
— Cum adică ? Cum ? M-am obrăznicit ? zise tînărul, cu dinții încleștați, turbat de mînie, apropiindu-se de domnul în blană de raton : Cum adică, hai ? Față de cine m-am obrăznicit ? răcni el cu voce tunătoare, strîngîndu-și pumnii.
— Dar, stimate domn, permiteți-mi...
— Adică cine îi fi fiind dumneata, față de care m-am obrăznicit ? Ce nume de familie ai ?
— Nu înțeleg, tinere, cum vine vorba. Ce nevoie ai de numele meu ? Eu nu-1 pot declara... Mai bine merg cu dumneata. Haidem, n-o să mă las, sînt gata de orice... Dar, crede-ma, merit expresii mai politicoase ! Nu trebuie să-ți pierzi prezența de spirit în nici o împrejurare. Chiar dacă te-a indispus ceva — și bănuiesc ce anume — atunci nu trebuie, totuși, să în treci măsura... Ești un domn încă foarte, foarte tînăr !...
— Și ce contează în ochii mei că dumneata ești bătrîn ? Mare scofală ! Ia-ți tălpășița, domnule, ce te tot învîrtești pe aici ?
— Cum adică bătrîn ? Cum ? Eu sînt bătrîn ? Bătrîn doar ca grad. Apoi, eu nu mă învîrt de loc pe aici...
— Se și vede ! Te rog însă s-o iei la sănătoasa...
— Nu, nu, rămîn cu dumneata. Nu-mi poți interzice. Mai ales că și eu sînt amestecat în afacerea asta... de altfel, eu și cu dumneata...
— Atunci mai încet, liniște, taci din gură !
Amîndoi pătrunseră pe ușa de la intrare și suiră scara pînă la etajul al doilea. Era întuneric beznă.
- Stai pe loc ! N-ai cumva chibrituri ?
— Chibrituri ? Ce fel de chibrituri ?
— Nu fumezi trabuc ?
— A, da ! Am, am. Sînt aici. Iată-le, stai... Domnul în blană de raton se agită.
— Uf, ce om fără cap... drace ! Parcă asta-i ușa... — Asta — asta — asta — asta — asta...
— Asta — asta — asta... ce tot urli ? Mai încet!...
— Stimabile, eu mi-am călcat pe inimă... dar dumneata ești obraznic. Asta ești!
Sclipi o lumină.
— Ei, aici e : uite tăblița de aramă ! Iată, scrie ! Nu vezi : Bobînițîn ? !...
— Văd, văd !
— Mai încet! Ce, s-a stins ?
— S-a stins.
— Trebuie să batem la ușă ?
— Da, trebuie ! răspunse domnul în blană de raton.
— Bate în ușă !
— Nu vreau, de ce să bat eu ? începe dumneata, bate dumneata întîi...
— Fricosule !
- Ba dumneata ești un fricos !
— Șterge-o de a-ici!
— Aproape mă căiesc că ți-am încredințat secretul meu. Dumneata ești un...
— Eu ? Adică ce sînt eu ?
— Un profitor de pe urma tulburării mele sufletești : ai văzut că mă aflu într-o stare de deprimare morală...
- Doi bani nu dau pe așa ceva. Zău că-mi vine să și rîd. Și cu asta — basta !
- Atunci, ce cauți aici ?
— Dar dumneata ?
— Splendidă moralitate ! remarcă mînios domnul în blană de raton.
- Ce tot trăncănești despre moralitate ? Ce te-a apucat ?
— Dar asta-i curat imoral!
— Ce anume ?
— După dumneata, orice soț jignit este un găgăuță.
— Dar dumneata nu ești soțul! Nu mi-ai spus că soțul se află acum pe podul Voznesenski ? Atunci, dumneata ce hram porți ? Ce te legi de mine, ca scaiul ?
— Fiindcă mi se pare că tocmai dumneata ești amantul!...
— Ia ascultă, domnule, dacă o ții mereu una și bună, voi fi nevoit să recunosc că dumneata ești un găgăuță. Adică știi cine-i acela ?
— Vrei să zici, prin urmare, că eu sînt soțul! rosti domnul cu blană de raton cu un ton, de parcă l-ar fi opărit cineva cu apă clocotită și zvîcni îndărăt.
— Ssst! Taci din gură ! N-auzi...
— Asta-i ea.
— Ba nu!
— Uf, ce întuneric ! Beznă !
Se așternu o liniște adîncă. Din apartamentul lui Bobînițîn se auziră zgomote.
— Adică ce rost are să ne certăm, stimate domn ! șopti persoana în blană de raton.
— Dar, mii de draci! dumneata singur te-ai ofensat.
— Bine, dar dumneata m-ai scos din țîțîni.
— Taci din gură !
— Recunoaște că ești încă foarte tînăr...
— Taci o-da-tă din gu-ră !
— Sînt de acord, bineînțeles, cu părerea dumitale că soțul care se găsește într-o asemenea situație este un găgăuță !
— N-ai să taci odată din gură ? A-a-a !
— Nu înțeleg de loc prigoana asta îndîrjită a unui soț nefericit !
— Asta-i ea !
Dar între timp zgomotul se stinse.
— E ea?
— Ea ! Ea ! Ea ! Adică, dumneata de ce te afli în treabă ? Nu-i doar pacostea dumitale!
— Stimabile, stimabile ! mormăi domnul în blană de raton, pălind și sughițînd a plîns. Eu sînt, fără îndoială, într-o proastă dispoziție sufletească... ai văzut îndeajuns cum m-am înjosit. Acuma-i noapte, bineînțeles, dar mîine... Probabil mîine nici n-o să ne mai întîlnim, deși nu mă sfiesc a mă întîlni cu dumneata. De altfel, nici nu sînt eu în cauză, ci amicul meu, cel de pe podul Voznesenski. Zău că el îi la mijloc ! Nevasta lui e cu pricina. E vorba deci de soția altuia. Bietul om ! Te asigur, că-i un bun cunoscut al meu. Dă-mi voie să-ți povestesc totul. După cum îți poți da seama și singur, sîntem adevărați prieteni. Altfel nu mi-aș fi făcut atîta sînge rău, îți dai seama și dumneata. De atîtea ori i-am spus : Ce ți s-a abătut cu însurătoarea, dragul meu amic ? Ai un titlu, ești om cu stare, onorabil ! De ce să schimbi toate acestea pe un capriciu de cochetărie ? Spune și dumneata, n-am dreptate ? Nu și nu, mă-nsor, zise el. Vreau fericire familială !... A și dat acum peste fericirea familială ! Odinioară, el însuși încornora pe soți, iar acum soarbe singur cupa amărăciunilor... Te rog să mă ierți, căci explicația mea a fost impusă de necesități !... E un om nenorocit, care-și bea pînă la fund cupa amărăciunilor, asta-i!
Domnul în blană de raton sughiță : parc-ar fi izbucnit de-a binelea în hohote de plîns.
— N-are decît să-i ia dracu' pe toți! Pe lume sînt proști cu ghiotura ! Dar dumneata, în definitiv, cine ești ?
Domnul cel tînăr, în culmea furiei, scrîșni din dinți :
— După toate acestea, vă rog să recunoașteți... că m-am purtat cu dumneavoastră cu noblețe și cu inima deschisă... și drept răspuns — un asemenea ton !
— Vai de mine ! Permiteți-mi... scuzați-mă... vă rog... Dar cum vă cheamă ?
— Asta nu ! Ce nevoie aveți de numele meu ?
— A!!
— Nu vă pot spune numele...
— Mă rog, îl cunoașteți pe Șabrin ? îl întrebă repede domnul cel tînăr.
— Șabrin ! ! !
— Da, Șabrin ! A ! ! ! (Aici, domnul cel tînăr îl tachina pe domnul în blană de raton.) Ați înțeles cum stă afacerea ?
— Nu-1 cunosc, dar mă rog : care Șabrin ? răspunse buimăcit domnul în blană de raton. Nu-i vorba de Șabrin. E o persoană respectabilă ! Vă iert nepoliteța provocată de chinurile geloziei dumneavoastră.
— E un pungaș, un suflet corupt, un mitamic, un escroc, un delapidator de bani publici. In curînd are să fie tras Ia judecată !
— Scuzați-mă, zise domnul în blană de raton, îngălbenindu-se la față. Dar nu-1 cunoașteți. După cum văd, vi-i cu totul necunoscut.
— Intr-adevăr, nu știu cum arată la față. In schimb, din surse foarte apropiate de dînsul, îl cunosc prea bine.
— Cam din ce surse, stimate domn ? Am rămas descumpănit, după cum vedeți...
— Un dobitoc, un gelos, care nu-i în stare să-și păzească nevasta ! Acesta-i el, în carne și oase, dacă vă face plăcere să-1 cunoașteți!
— Iertați-mă, tinere, dar în înverșunarea dumneavoastră sînteți pe-o cale cu totul greșită...
— Ah!
— Ah!
In apartamentul lui Bobînițîn se auzi din nou zgomot. O cheie se întoarse în broasca ușii. Răsunară voci.
— Ah, nu-i ea ; nu-i ea! O cunosc după voce. Acum am descoperit totul : nu-i ea, zise domnul în blană de raton, îngălbenindu-se ca ceara.
— Tăcere !
Tînărul se lipi de perete.
— Stimate domn, eu o iau la sănătoasa : nu-i ea, sînt foarte bucuros.
— Foarte bine, n-aveți decît, călătorie sprîncenată !
— Dar dumneavoastră de ce mai stați aici ?
— Ce-ți fi avînd cu mine ?
Ușa se deschise și domnul în blană de raton, fără să mai aștepte, se năpusti valvîrtej pe scară în jos.
Un bărbat și o femeie trecură pe lîngă tînăr, care avu o strîngere de inimă. Se auzi un glas cunoscut de femeie ; apoi hîrîi o voce răgușită de bărbat, cu totul necunoscută.
—- Nu-i nimic, voi da poruncă să tragă sania la scară, rosti vocea răgușită.
— Ah, așa ? foarte bine, de acord ! Dă poruncă...
— Este acolo, mă întorc îndată. Doamna rămase singură.
— Glafira ! Cum ? Þi-ai călcat jurămintele ? răcni tînărul, apucînd-o de mînă pe doamnă.
— Vai, cine-i ? Dumneata ești, Tvorogov ? Dumnezeule ! Ce faci aici ?
— Cu cine-ai fost aici ?
— Dar ăsta-i soțul meu ! Hai, pleacă, pleacă imediat! Are să iasă acuși de acolo... de la familia Polovițîn. Pleacă, pentru numele lui Dumnezeu, pleacă !
— Polovițîn s-a mutat de aici de trei săptămîni. Știu tot!
— Vai!
Și doamna dădu buzna spre ieșire. Tînărul o ajunse
din urmă.
— Cine ți-a spus ? îl întrebă ea.
— Chiar soțul dumneavoastră, doamnă, Ivan Andreici. E aici, înaintea dumneavoastră, doamnă...
Ivan Andreici se afla într-adevăr în fața ușii de la intrare.
— A, dumneata-mi erai ? exclamă domnul în blană de raton.
— Ah ! C’est vous* ? izbucni Glafira Petrovna, năpustindu-se spre dînsul cu o sinceră bucurie. Vai, Doamne, să vezi ce mi s-a întîmplat! Am fost la familia Polovițîn... Inchipuie-ți... știi că ei locuiesc acum lîngă podul Izmailovski... doar ți-am spus, mai ții minte ? Am luat de acolo o sanie. Caii s-au speriat, au luat-o la goană, au sfărîmat sania, iar pe mine m-au răsturnat la vreo sută de pași de aici ; birjarul a fost arestat, iar eu de groază îmi pierdusem mințile. Noroc de monsieur Tvorogov...
— Cum?
Monsieur Tvorogov semăna mai degrabă cu o stană de piatră decît cu monsieur Tvorogov.
— Monsieur Tvorogov m-a văzut aici și s-a oferit să mă conducă. Dar acuma, cum te afli dumneata de față, nu pot decît să-ți exprim călduroase mulțumiri, Ivan Ilici...
Doamna întinse mîna lui Ivan Ilici, care înlemnise de surprindere, și mai mult îi ciupi mîna decît i-o strînse.
— Monsieur Tvorogov e o cunoștință de-a mea. Am avut plăcerea să ne vedem la un bal, la familia Skorlupov. Parcă ți-am povestit, nu ? Cum de ai uitat, Coco ?
— Ah, da, desigur ! Cum să nu ! Imi aduc aminte ! zise domnul în blană de raton, supranumit Coco. Imi pare foarte, foarte bine de cunoștință — și strînse cu efuziune mîna domnului Tvorogov.
— Cu cine stai de vorbă ? Ce înseamnă asta ? Eu stau și te aștept... răsună o voce răgușită.
In fața acestui grup de persoane se arătă un domn lung cît o prăjină care își scoase lornionul și îl privi atent pe domnul în blană de raton.
— Ah, monsieur Bobînițîn ! ciripi doamna. De unde veniți ? Ce întîlnire neașteptată! Inchipuiți-vă, m-a răsturnat sania cu puțin mai înainte... dar iată-1 și pe soțul meu ! Jean ! Monsieri Bobînițîn, știi, de la balul Karpovilor...
— O, îmi pare foarte, foarte bine !... Dar, draga mea, aduc un cupeu, numaidecît!
— Adă, Jean, adă ! Nu mai pot de spaimă. Tremur toată. Mă ia cu un fel de leșin... Pe diseară, la balul mascat, îi șopti lui Tvorogov... Rămâneți cu bine, domnule Bobînițîn, rămîneți cu bine ! Ne vom întîlni, probabil, mîine, la balul dat de familia Karpov...
— Nu-nu, scuzați, dar rnîine n-o să pot. Mîine, vorba ceea, dacă azi n-a prea fost... Domnul Bobînițîn mai mormăi ceva printre dinți, bătu zgomotos din călcîiele cizmelor, se urcă în sania lui și plecă.
Cupeul trase la scară. Doamna luă loc. Domnul în blană de raton se opri un moment. Parcă nu era capabil să facă vreo mișcare și numai îl privea fără noimă pe domnul cel tînăr. Iar acesta zîmbi tîmp.
— Nici nu știu cum...
— Scuzați-mă, sînt foarte bucuros de cunoștință, îi tăie vorba domnul cel tînăr, înclinîndu-se pătruns de curiozitate și de oarecare teamă.
— Sînt și eu cît se poate de bucuros...
— Mi se pare că v-a căzut un galoș din picior...
— Mie ? A, da! Mulțumesc, mulțumesc... Tot vroiam să-mi cumpăr o pereche, de cauciuc...
— In galoșii de cauciuc cam asudă piciorul, rosti domnul cel tînăr cu o nemărginită bunăvoință, după toate aparențele.
— Jean! Mai ai mult ?
— Intr-adevăr, asudă... Numaidecît, puișorule, numaidecît! Am o discuție interesantă ! Tocmai, cum ați binevoit a observa, asudă piciorul... De altfel, scuzați-mă, eu...
— Vai de mine !
— Bucuros de cunoștință, foarte bucuros...
Domnul în șubă de raton se urcă și el în cupeul care porni imediat. Tînărul rămase îndelung pe loc, petrecînd careta cu ochii plini de uimire.

II

Chiar în seara următoare se dădea un spectacol la opera italiană. Ivan Andreevici năvăli în sală ca o bombă. Niciodată nu se remarcase la dînsul pînă atunci asemenea jur ore , asemenea pasiune pentru muzică. Se știa cel puțin, cu certitudine, că Ivan Andreevici era mare amator să tragă un puișor ce somn de vreo oră sau două la opera italiană. Se și pronunțase in cîteva rînduri că la operă e plăcut și chiar dulce somnul. „Pînă și primadona, spunea el amicilor, miaună — ca o pisicuță albișoară — un cînticel de leagăn."
Dar aceste aprecieri fuseseră făcute de dînsul mai demult, încă în timpul stagiunii trecute. Acum însă, vai! Ivan Andreevici nu-și mai găsea somnul nici acasă, în timpul nopții. Totuși, dădu buzna ca un vifor în sala ticsită de lume. Chiar și plasatorul se înfiora în fața lui și pe loc aruncă o privire bănuitoare cu coada ochiului spre buzunarul său lateral, așteptîndu-se să vadă cu siguranță mînerul unui pumnal, ascuns pentru orice eventualitate.
Trebuie să adăugăm că pe vremea aceea erau în floare două tabere, fiecare fiind adepta unei primadone. Unii se numeau „-iști†alții „ini†Amîndouă taberele erau atît de mari admiratoare de muzică, încît plasatorii se temeau cu drept cuvînt de vreo manifestare prea accentuată de iubire față de frumosul și de superiorul acumulate în cele două primadone. Iată de ce, cînd văzu o năvalnică izbucnire juvenilă în sala teatrului chiar din partea unui bătrîn cărunt, deși — în treacăt fie zis — nu cărunt de tot... om așa, cam de vreo cincizeci de ani, cam pleșuv și în genere respectabil ca înfățișare, plasatorul își aduse aminte fără voie de superbele cuvinte ale lui Hamlet, prințul danez :
„Cînd bătrînețea freamătă năprasnic, Ce-nseamnă tinerețea ?..."
și — după cum am spus mai înainte — se uită chiorîș la buzunarul lateral al fracului, nădăjduind să zărească un pumnal. Dar acolo era numai portofelul și nimic mai mult.
Intrînd ca o furtună în teatru, Ivan Andreevici făcu într-o clipă, cu privirea, ocolul tuturor lojilor de rangul al doilea, și — grozăvie ! Inima i se opri într-o zvîcnire: ea era acolo ! Ședea într-o lojă. Tot acolo se afla și generalul Polovițîn, împreună cu soția și cu cumnata lui, precum și aghiotantul său, un tînăr extrem de abil. De asemenea se găsea cu ei și un civil oarecare... Ivan Andreevici își încorda atenția la maximum, își ascuți vederea, dar — catastrofă ! Civilul se ascunsese mișelește la spatele aghiotantului și rămase în negura anonimatului. Ea era aici, deși spusese că va fi cu totul în altă parte !
Tocmai această duplicitate care, de la o vreme, se manifesta la fiecare pas al Glafirei Petrovna, îl distrugea pe Ivan Andreevici. Iar tînărul acela în haine civile îl făcu să ajungă la culmea disperării. Se lăsă în fotoliu zdrobit de-a binelea. Oare de ce? Cazul era foarte simplu...
Trebuie să menționăm că fotoliul lui Ivan Andreevici se afla drept lîngă lojile de la parter și, afară de asta, loja trădătoare de rangul al doilea se afla chiar deasupra fotoliului său — așa că, spre imensa lui nemulțumire, nu putea să vadă absolut nimic din ceea ce se petrecea deasupra lui. De aceea se înfurie și începu să fiarbă ca un samovar.
Actul întîi, în întregime, trecu neobservat pentru dînsul, care nu auzi, adică, nici o notă. Avantajul muzicii ar consta, după unii, în faptul că impresiile muzicale se pot pune de acord cu orice fel de simțăminte. Omul vesel va găsi în sunete bucurie, iar cel mohorit — tristețe... In urechile lui Ivan Andreevici vuia o adevărată furtună. Iar drept culme a necazului său, răsunau voci atît de puternice de la spate, din față, de pe de lături, încît Ivan Andreevici își ieși din fire, în sfîrșit se încheie actul întîi. Dar în clipa cînd se lăsă cortina, eroul nostru avu o aventură așa de extraordinară, că nici o pană n-ar fi în stare s-o descrie.
Se întîmplă uneori să cadă cîte un program din lojile rangurilor de sus. Cînd se joacă o piesă plictisitoare, iar spectatorii cască de urît, lucrul acesta ia pentru dînșii proporțiile unui adevărat eveniment. Cu un deosebit interes ei urmăresc zborul hîrtioarei extrem de subțirele, privind-o cum pică de la rangul superior, și găsesc o plăcere a-i însoți călătoria în zigzaguri pînă la fotoliile de la parter, unde ea se așază neapărat pe capul cuiva cu totul nepregătit pentru asemenea întîmplare. Intr-adevăr, este foarte interesant să te uiți cum se fîstîcește persoana cu pricina (căci trebuie să se fîstîcească, fără doar și poate). Pe mine mă înspăimîntă totdeauna binoclurile doamnelor, așezate pe bordura lojilor. Am impresia că au să cadă din moment în moment pe capul cuiva, care nu se așteaptă de loc la o astfel de întîmplare. Dar îmi dau seama că n-ar fi locul să fac asemenea observație tragică și de aceea o las pe seama foiletoanelor din gazetele care ne apără împotriva înșelătoriilor, a relei-credințe și a gîndacilor (dacă-i aveți prin casa), recomandînd pe celebrul domn Principe, teribilul inamic și adversar al tuturor gîndacilor din lume, nu numai rusești, ci și străini, cum sînt, de pildă, „șvabii" și alții.
Dar ceea ce s-a întîmplat cu Ivan Andreevici n-a mai fost descris nicăieri pînă acum. Căzu din zbor pe capul său — destul de pleșuv, cum v-am mai spus — nu un program. Recunosc că am chiar mustrări de conștiință spunînd ce i se lăsă pe cap, fiindcă e într-adevăr cam rușinos să afirmi că pe capul respectabil și dezgolit, adică lipsit în parte de păr, al gelosului și iritatului Ivan Andreevici — a căzut din văzduh un obiect atît de imoral, de pildă, ca un bilețel de amor, intens parfumat. Bietul Ivan Andreevici, cu totul nepregătit pentru acest caz neprevăzut și infam, se cutremură ca și cum ar fi prins pe capul său un șoarece sau vreo fiară sălbatică.
In privința caracterului amoros al bilețelului nu putea fi nici o îndoială. Era scris pe o hîrtie foarte parfumată, exact cum se scriu bilețelele în roman, și îndoit într-un format suspect de mic pentru a putea fi ascuns într-o mănușă de damă. Căzuse pesemne din întîmplare în timpul transmiterii. Ceruse probabil cineva programul, iar bilețelul fusese introdus cu dibăcie înlăuntru și era pe cale de a fi predat în mîini sigure. Dar în clipa următoare, poate un ghiont din nebăgare de seamă al aghiotantului, care se scuză cu o extremă abilitate de stîngăoia sa — și bilețelul lunecă din mînuța care tremura de tulburare ; iar tînărul civil, care-și întinse între timp mîna nerăbdătoare, căpătă tam-nesam, în loc de scrisorică, numai programul — cu care nu mai știu ce să facă. A fost o întîmplare neplăcută, stranie — acesta-i purul adevăr. Dar pentru Ivan Andreevici, trebuie să conveniți, cazul acesta a fost încă și mai displăcut.
— Predestina , șopti el scăldat de-o sudoare rece, strîngînd bilețelul în amîndouă mîinile, predestina! Glonțul îl va nimici pe vinovat! îi fulgeră prin minte. Ba nu, nu așa! Ce-s eu de vină ? Mai ales că mai este o vorbă : se găsește totdeauna cîte un țap ispășitor...
Dar puține gînduri pot trece printr-un cap buimăcit de o întîmplare atît de neașteptată ? ! Ivan Andreevici înlemnise pe scaun, cum se spune, mai mult mort decît viu... Era sigur că pățania lui fusese observată de jur împrejur, deși între timp începuse o forfoteală în toată sala, care chema cîntăreața la rampă. Ședea în fotoliu atît de rușinat, așa de tare roșise la față, neîndrăznind să ridice ochii din pămînt, ca și cum i s-ar fi întîmplat o neașteptată neplăcere sau vreo neînțelegere într-o societate distinsă și numeroasă, în sfîrșit, se hotărî să-și înalțe privirile.
— Au cîntat plăcut! rosti el, adresîndu-se unui tînăr spilcuit care avea loc în stînga lui.
Fantele, care era în culmea entuziasmului, bătea din palme, dar mai cu seamă tropăia din picioare, aruncă asupra lui Ivan Andreevici o căutătură fugară și distrată ; apoi, făcînd imediat o pîlnie din amîndouă mîinile la gură, ca să se audă mai bine, strigă numele cîntăreței. Ivan Andreevici, care nu auzise încă niciodată o voce atît de puternică, rămase încîntat. „N-a observat nimic!" își zise și se întoarse spre cei dindărăt. Domnul cel gras, care ședea în dosul său, se sculase, la rîndu-i, stînd cu spatele spre Ivan Andreevici și se uita la loji cu lornionul. „E bine și din partea asta!" se gîndi Ivan Andreevici. Se înțelege de la sine că cei din față nu putură vedea nimic. Se uită sfios, cu coada ochiului, dar cu o îmbucurătoare rază de speranță spre loja de la parter, în dreptul căreia se afla fotoliul său și se cutremură de-o senzație foarte dezagreabilă. Acolo ședea o doamnă splendidă care, acoperindu-și gura cu batista și răsturnîndu-se pe speteaza fotoliului, rîdea cu hohote, ca apucată.
— Uf, și femeile astea! șopti Ivan Andreevici și se năpusti spre ieșire, călcînd pe picioarele spectatorilor. (
Acum propun cititorilor să hotărască ei înșiși. Ii rog să fie arbitri în procesul dintre mine și Ivan Andreevioi. Avea el dreptate oare să procedeze astfel în momentul acela ? După cum se știe, un mare teatru are patru ranguri de loji, ba chiar și cel de-al cincilea — galeria. Atunci, de ce să presupui neapărat că bilețelul căzuse toomai dintr-o lojă, și anume : din cea cu pricina, și nu din altă lojă — de pildă, de la galerie, unde de asemeni se află femei. Dar pasiunea este exclusivistă, iar gelozia este pasiunea cea mai exclusivistă de pe lume.
Ivan Andreevici dădu buzna în foaier, se așeză lîngă o lampă, rupse sigiliul și citi :
„Astăzi, imediat după spectacol, pe strada G., colț cu stradela X., în casa K., la etajul al doilea, pe dreapta scării. Intrarea prin ușa principală. Vino acolo, sans faute, pentru numele lui Dumnezeu !"
Ivan Andreevici nu recunoscu scrisul, dar nu încăpea nici o îndoială : se fixa o întîlnire. „S-o surprind, să pun mîna pe ea asupra faptului și să tai răul de la rădăcină!" — acesta fu primul gînd al lui Ivan Andreevici. Ii veni în minte să dea totul pe față chiar acum, aici, pe loc. Dar cum să procedeze ? Ivan Andreevici se urcă în goană pînă la lojile de rangul al doilea, dar se întoarse în mod rezonabil. Hotărît lucru : nu știa încotro să se repeadă. Neavînd ce face, alergă în partea opusă și, prin ușa deschisă a unei loji străine, privi spre rangul dimpotrivă. Așa, așa ! în cele cinci ranguri de loji suprapuse din față, ședeau doamne și domni — numai tineret. Scrisorica putea să cadă de la orice lojă din cele cinci ranguri, căci Ivan Andreevici bănuia absolut toate lojile de conspirație contra lui. Dar nici un fapt evident, nimic care să-1 aducă la realitate!
In tot timpul actului al doilea, alergă pe toate culoarele, dar nicăieri nu-și găsi liniștea sufletească. Se duse și la casa teatrului, în speranța de a afla numele persoanelor care ocupau lojile celor tuspatru ranguri, dar casa era închisă. In sfîrșit, izbucniră aclamații și aplauze frenetice. Spectacolul se terminase. incepură chemările la rampă. Tunau mai cu seamă două voci de la galerie : capii celor două tabere. Dar nu de dînșii îi ardea lui Ivan Andreevici, căruia îi și fulgerase prin minte un gînd cu privire la comportarea sa în viitor. Imbrăcă scurta de blana și porni într-un suflet în strada G., ca să zăpsească, să prindă și să dea în vileag totul, într-un cuvînt, să procedeze ceva mai energic decît în ziua precedentă. Găsi repede casa și, cînd dădu să intre pe ușa principală, i se strecură pe dinainte silueta unui filfizon îmbrăcat în palton, care îl întrecu și o luă la goană pe scară spre etajul al doilea. Lui Ivan Andreevici i se păru că era același tînăr sclivisit, deși nici atunci nu izbutise să-i distingă figura. Inima îi zvîcni. Fantele însă i-o luă înainte cu două paliere de scară. Auzi în cele din urmă cum se deschise o ușă de la etajul doi fără să se fi sunat, gazda fiind parcă în așteptarea musafirului. Tînărul se și furișă în apartament. Ivan Andreevici ajunse la etajul al doilea, cînd încă nu apucase să se închidă ușa. Vru să stea puțin în fața ușii pentru a-și cumpăni bine demersul, să șovăie un pic, urmînd ca după aceea să ia hotărârea definitivă. Dar în aceeași clipă răsună la intrarea principală hîrșcîitul roților unui cupeu, ușa din față se deschise cu zgomot și cineva, cu pași grei, gîfîind și tușind, își începu urcușul la etajul de sus. Ivan Andreevici nu se mai putu stăpîni, deschise ușa și se trezi într-un apartament, cu aerul solemn al unui soț ofensat.
In întîmpinarea lui sări jupîneasa, foarte emoționată; apoi apăru un servitor. Dar nici o forță din lume nu-1 mai putu opri pe Ivan Andreevici. Dădu năvală ca un vifor în odăi și, după ce străbătu două camere întunecoase, se trezi deodată în dormitor, față în față cu o doamnă, tînără și splendidă, care tremura ca varga de spaimă, privindu-1 cu adevărată groază, fără să-și dea seama ce se petrecea în juru-i. în aceeași clipă, răsunară pași grei în odaia de alături, îndreptîndu-se direct spre dormitor ; aceiași pași care urcaseră scara.
— Dumnezeule ! E soțul meu! exclamă doamna, plesnindu-și palmele și făcîndu-se mai albă decît capotul său.
Ivan Andreevici își dădu seama de realitate : nu nimerise la țel, avusese o ieșire prostească, copilăroasă, nu-și cumpănise îndestul demersul, și nu șovăise îndeajuns pe scară. Dar ce era de făcut! Ușa se și deschise, iar soțul (judecând după pașii săi apăsați) dădea să intre în cameră... Nu știu drept cine se socotea Ivan Andreevici în clipa aceea ! Nu înțeleg ce 1-a împiedecat să iasă de-a dreptul în întîmpinarea soțului și să declare că nimerise într-o încurcătură, recunoscîndu-și comportarea într-adevăr necuviincioasă, dar fără voie, cerîndu-și iertare și luîndu-și tălpășița.
Această plecare ar fi fost, bineînțeles, lipsită de cine știe ce onoare și de glorie, însă ar fi fost cel puțin cinstită și francă.
Dar nu se întâmplă așa. Ivan Andreevici se purtă din nou ca un băiețandru, ca și cînd s-ar fi socotit un Don Juan sau un craidon ! Se ascunse la început după perdelele de lîngă pat; iar după aceea, simțindu-se descurajat cu totul, se lăsă pe podea și se vîrî fără noimă sub pat. Spaima acționa asupră-i mai puternic decît rațiunea. Ivan Andreevici, fiind el însuși un soț ofensat, sau care, cel puțin, se socotea în sine ca atare — nu putea suporta întîlnirea cu alt soț, temîndu-se, poate, să nu-1 jignească prin propria-i prezență. Oricum ar fi, el se trezi sub pat fără să-și dea seama cum devenise cazul. Dar mai surprinzător decît orice fu faptul că doamna nu făcu nici un gest de opunere. Nici nu țipă cînd văzu un domn în vîrstă, extraordinar de straniu, căutînd adăpost în dormitorul sau. Fusese atît de înspăimîntată, de bună seamă, încît — după toate probabilitățile — își pierduse graiul.
Soțul intră, oftînd și gîfîind; dădu nevestei sale : „bună seara !" cu glas cîntător, bătrînește, și se răsturnă în fotoliu ca și cum ar fi adus în spate o sarcină de lemne. Răsună o tuse surda și prelungă. Ivan Andreevici, care se prefăcuse din tigru furios în mielușel, înfricoșat și cuminte ca un șoricuț la botul motanului, de abia îndrăznea să răsufle de spaimă — deși ar fi putut ști, din proprie experiență, că nu toți soții jigniți sînt primejdioși. Dar asta nu-i veni în minte, fie din lipsa imaginației, fie datorită cine știe cărei crize lăuntrice. Incepu să se cuibărească sub pat cu grijă, încetișor, pe pipăite — ca să se poată întinde barem mai comod. Dar mare-i fu mirarea cînd simți, bîjbîind, un obiect care — spre imensa lui uimire — se mișcă de asemeni și, la rîndu-i, îl apucă de mînă I Sub pat se afla o altă ființă omenească...
— Cine ești ? șopti Ivan Andreevici.
— Ei, chiar am să mă și grăbesc a-ți spune cine-s ! răspunse în șoaptă chisnovatul necunoscut. Șezi acolo și taci din gură, dacă ai pățit-o !
— Totuși...
— Zît!
Bărbatul străin de sub pat (unde abia era loc pentru unul), strînse în pumn mîna lui Ivan Andreevici cu atîta putere, încît acesta era cît pe ce să țipe de durere.
— Stimabile...
— Ssst!
— Nu mă mai strînge așa, că țip...
— Ian să te văd țipînd ! Hai, încearcă !
Ivan Andreevici roși de rușine. Necunoscutul era aspru și furios. Poate că domnul acesta suferise adesea rigorile soartei și nu numai o dată se aflase la strîmtoare. Ivan Andreevici însă era novice și se sufoca la înghesuială. Sîngele îi năvăli la cap. Totuși n-avea ce face. Se văzu nevoit să rămînă întins pe podele. Ivan Andreevici se supuse soartei și tăcu din gură.
— Eu, bombonico, începu soțul, eu, bombonico, am fost la Pavel Ivanîci. Ne-am pus la jucat preferans, și așa, ci-ha, ci-ha, ci-ha (se porni pe-o tuse rebelă) așa... ci-ha! Așa m-a apucat spina... ci-ha ! Dă-o dracului... Ci-ha, ci-ha, ci-ha !...
Bătrînelul se înecă în tușea lui.
— Spinarea... rosti, în sfîrșit, cu lacrimi în ochi; spinarea a început să mă doară... pe urmă blestemații de trînji. Nu pot nici să stau în picioare, nici să șed jos... nici jos ! Ci-ha, ci-ha, ci-ha !...
Tusea care-1 apucase era parcă sortită să dăinuiască mai îndelungată vreme decît însuși bătrînelul, posesorul acestei afecțiuni. Moșneguțul mormăia ceva printre chintele de tuse, dar nu se putea desluși absolut nimic.
— Stimabile, pentru numele lui Dumnezeu, dați-vă puțin mai încolo ! șopti nefericitul Ivan Andreevici.
— Incotro dispuneți ? Nu-i loc.
— Totuși vă rog să conveniți că mi-i imposibil să rămîn așa. Pe lîngă asta, mă aflu pentru prima oară în viață într-o atare situație neplăcută.
— Iar eu într-o societate atît de neplăcută.
— Totuși, tinere domn...
— Taci din gură !
— Să tac ? Totuși, tinere, te porți extrem de nepoliticos... Dacă nu mă înșel, ești încă foarte june ; sînt ceva mai în vîrstă decît dumneata.
— Tacă-ți gura !
— Stimabile ! Te întreci cu gluma ! Nici nu știi cu cine ai de-a face!
— Cu un domn de sub pat...
— Pe mine m-a adus aici o surpriză, o greșeală ; iar pe dumneata, dacă nu mă înșel, imoralitatea !
— Tocmai aici te și înșeli.
— Stimabile ! Sînt mai în vîrstă decît dumneata, eu îți spun...
— Onorate domn ! Trebuie să știi că aici amîndoi sîntem egali. Te rog să nu-ți mai bagi mîna în nasul meu !
— Stimabile ! Nu disting nimic. Scuză-mă, n-am loc.
— De ce ești așa de gras !
— O, Doamne ! Niciodată nu m-am aflat într-o situație atît de înjositoare.
— Ce-i drept, nu-i păcat. Mai jos nici nu se poate ședea.
— Stimabile, stimabile ! Eu habar n-am cine ești dumneata, nici nu-mi dau seama cum s-au întîmplat lucrurile. Dar eu mă găsesc aici dintr-o eroare. Eu nu-s ceea ce îți închipui dumneata...
— Drept să-ți spun, nu mi-aș închipui nimic despre dumneata, dacă nu te-ai îndesa așa în mine. Dar taci odată din gură !
— Stimabile ! dacă n-ai să te dai puțin la o parte, am să capăt o congestie cerebrală. Dumneata vei fi răspunzător de moartea mea. Te asigur... Sînt un om onorabil, părinte de familie. Nu pot să rămîn în asemenea situație !
— Singur te-ai băgat în asemenea situație. Ei, hai, apropie-te ! Iți fac un pic de loc. Mai mult — imposibil !
— Tinere domn, stimabile ! Văd că mă înșelasem în privința dumitale, rosti Ivan Andreevici într-un elan de recunoștință pentru cedarea unui locșor, ca să-și poată întinde mîinile și picioarele amorțite. Imi dau seama de dificultatea strâmtorării dumitale. Dar ce-i de făcut ? Văd că ai o părere proastă despre mine. Permite-mi să mă reabilitez în ochii dumitale ; dă-mi voie să-ți spun cine sînt și te încredințez că am venit aici împotriva voinței mele. N-am venit aici pentru ceea ce crezi dumneata... Sînt în culmea groazei.
— N-are să-ți tacă gura odată ? Nu-nțelegi că dacă ne-o auzi, va fi rău de noi ? Ssst ! A început să vorbească. într-adevăr, tușea parcă îl mai lăsase pe bătrîn.
— Și cum îți spuneam, bombonico, hîrîi bătrînul pe un ton foarte plîngăreț, uite așa, bombonico, ei-ha ! Vai! Mare pacoste ! Iar Fedosei Ivanovici mă îndemna : Mai bine ai încerca să bei ceai de coada-șoricelului. Auzi, bombonico ?
— Aud, dragă.
— Și așa mă povățuiește : încearcă să bei, zice, ceai de coada-șoricelului. Iar eu îi răspund : Mi-am luat și sînge cu lipitori. Dar el nu se lasă : Nu, Alexandr Demianovici, e mai bună coada-șoricelului, că te și descuie, pe cuvîntul meu... ci-ha ! Of, Doamne sfinte ! Tu ce zici, bombonico ? Ci-ha ! Ah, Ziditorule ! Ci-ha! O fi mai bună coada-șoricelului, ce sici ? Ci-ha, ci-ha, ci-ha! Ah, ci-ha.,,
— Cred că n-ar fi rău să încercăm și leacul ăsta, răspunse consoarta.
— Da-da, n-ar fi rău ! Pesemne dumneata, zice, ai oftică, ci-ha, ci-ha ! Iar eu îi spun : am podagră și iritație la stomac, ci-ha, ci-ha! Dînsul o întoarce : poate ai pe deasupra și oftică. Tu ce crezi ? Ci-ha, ci-ha ! Ce zici, bombonico, să fie oftică ?
— Of, Doamne, sfinte, ce tot îndrugi mata ?
— Hm, oftică. Da tu, bombonico, mai bine te-ai dezbrăca și te-ai culca, ci-ha, ci-ha ! Că peste mine, ci-ha, a dat azi și un guturai.
— Uf ! făcu Ivan Andreevici. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-te oleacă mai încolo.
— Zău că mă și mir ce-i cu dumneata. Nu poți ședea liniștit nici un moment, hai ?
—- Tinere, văd că ești îndîrjit împotriva mea. Veșnic vrei să mă jignești. Ințeleg asta prea bine. Pesemne ești amantul doamnei acesteia.
— Tacă-ți gura !
— Ba n-am să tac ! Nu-ți dau voie să comanzi aici. A-ha, desigur, ești amantul! Dacă au să ne descopere, eu n-am nici o vină, eu nu știu nimic nici cu spatele.
— Dacă n-ai să taci, rosti tînărul scrîșnind din dinți, am să spun că dumneata m-ai adus aici. O să adaug că ești unchiul meu, care și-a tocat averea. Atunci nimeni n-are să creadă, cel puțin, că eu sînt amantul acestei doamne.
— Stimabile ! Dumneata îți bați joc de mine. Mă scoți din răbdări.
— Zît! Altfel am să te forțez să taci! Dumneata îmi porți ghinion ! Ia spune-mi: ce mi-a trebuit să te afli aici ? Dacă n-ai fi venit, eu aș fi rămas aici pînă în ziuă, cum o fi dat Dumnezeu, și pe urmă aș fi ieșit la lumină.
— Dar eu nu pot să zac sub pat pînă dimineața, sînt doar om rezonabil. Eu, vezi bine, am relații... Ce crezi ? Nu cumva are să mîie aici ?
— Cine ?
— Ei, bătrînul ăsta...
— Bineînțeles ! Doar nu toți soții sînt de teapa dumitale. Unii mai dorm și pe-acasă.
— Stimabile, stimabile ! esclamă Ivan Andreevici, înghețînd de spaimă. Poți fi sigur că și eu tot acasă dorm. Asta-i pentru prima oară. Dar... O, Doamne ! văd că mă cunoști. Tinere, cine ești ? Spune-mi imediat numele dumitale, te implor din prietenie dezinteresată : cum te cheamă ?
— Ia ascultă ! Vrei să trec la represalii ?
— Dar dă-mi voie, permite-mi să-ți povestesc, stimabile ; lasă-mă să-ți explic pătărania asta dezagreabilă...
— Nu ascult nici un fel de explicații, nu vreau să știu nimic. Taca-ți gura, ori...
— Totuși, nu pot...
Sub pat se încinse o mică încăierare și Ivan Andreevici tăcu.
— Bombonico, parcă se aud niște motani șoșotind ?
— Ce motani ? Ce ți se mai năzare...
Pesemne soția nu găsea subiect de vorbă cu bărbatul său. Fusese atît de uluită, încît nu-și mai putuse veni în fire. Acum tresări și-și ciuli urechile.
— Despre ce motani vorbești ?
— Despre motani ca toți motanii, bombonico ! Mai deunăzi, intru în casă, motanul sade în birou și toarce ; sfîr, sfîr, sfîr... Ii spun : Ce-i cu tine, pisoiule ? Iar el din nou: sfîr, sfîr, sfîr... Ca și cum mi-ar șopti ceva. Stau și mă gîndesc : aoleu, sfinților părinți ! Oare nu-mi șoptește despre moarte ?
— Ce bazaconii vorbești azi ! Cum nu ți-i rușine !
— Ei, nu-i nimic, nu te supăra, bombonico ! Văd că te îndurerează gîndul c-o să mor. Nu fi supărată ! Vorbesc și eu așa, într-o doară. Tu, bombonioo, mai bine te-ai dezbrăca și te-ai culca ; iar eu aș rămîne aici pînă te-ai fi culcat.
— Pentru numele lui Dumnezeu, destul ! După...
— Zău, nu te supăra, nu fi supărată ! Numai că, pe legea mea, parcă ar umbla șoarecii pe aici.
— Alta ! Cînd motani, cînd șoareci... Drept să-ți spun, nici nu știu ce se petrece cu dumneata.
— Lasă, lasă, eu... numai așa... ci-ha, ci-ha ! N-am nimic, ci-ha, ci-ha, ci-ha, ci-ha, ci-ha ! Uf, Doamne, Doamne ! Ci-ha !
— Nu vezi, domnule, atîta te vînzolești, că a auzit și el, șopti tânărul.
— Dacă ai ști ce se petrece cu mine ! îmi curge sînge din nas.
— Las' să curgă. Tacă-ți gura ! Așteaptă-1 să plece.
— Dar, tinere, pune-te, mă rog, în pielea mea. Nici nu știu măcar alături de cine zac sub pat.
— Dac-ai ști, ți-ar fi mai bine, hai ? De altfel pe mine nu mă interesează numele dumitale. Dar, apropo, cum te cheamă ?
— Nu-ți spun! Ce nevoie ai de numele meu ?... Mă interesează numai să-ți lămuresc chipul prostesc în care...
— Ssst! Iar vorbește bătrînul...
— Zău, bombonico, parcă se aud niște șoapte...
— Da de unde... pesemne ți-ai vîrît prost vata în urechi.
— A, da... cît despre vată... nu știi că aici, deasupra... ci-ha, ci-ha ! Deasupra noastră, ci-ha, ci-ha !...
— Deasupra! șopti tânărul. Uf, drace! Iar eu credeam că acesta-i ultimul etaj. Sîntem la etajul întîi ?
— Tinere, șopti tresărind Ivan Andreevici. Ce spui ? Pentru Dumnezeu, de ce vă interesează împrejurarea asta ? Și eu mi-am închipuit că sîntem la ultimul etaj. Doamne, Doamne! Oare mai există încă un etaj ?
— Zău că se foiește cineva pe aici, spuse bătrînul, stăpînindu-și, în sfîrșit, tușea.
— Ssst! Auzi ? șopti tînărul, aproape strivind amîndouă mîinile lui Ivan Andreevici.
— Stimabile, îmi violentezi mîinile. Dă-mi drumul !
— Zît!
Urmă o mică încăierare ; apoi se făcu iarăși tăcere.
— Așadar, mă întîlnesc cu o doamnă frumușică... începu bătrînul.
— Cum frumușică ? îl întrerupse soția.
— Uite așa... doar ți-am spus mai înainte că m-am întîlnit pe scară cu o doamnă frumușică, ori poate am uitat ? Mi-a cam slăbit memoria. Niște ceai de sunătoare... ci-ha, ci-ha !
— Ce?
— Trebuie să beau ceai de sunătoare : cică ar face bine... ci-ha, ci-ha, ci-ha ! Ar face bine !
— Dumneata l-ai întrerupt, rosti tînărul, scrîșnind iarăși din dinți.
— Incepuseși să spui că ai întîlnit astăzi o doamnă frumușică ? îl îndemnă soția.
— Hai?
— Ai întîlnit una frumușică ?
— Care anume ?
— Doar mata îmi spuneai.
— Eu ? Cînd ? Da, ce spuneam eu !...
— In sfîrșit! Ce mumie ! Ei și ? șopti tînărul, încercând să-i înboldească telepatic pe bătrînul cel uituc.
— Stimabile ! Tremur tot de groază. Doamne, Dumnezeule ! Ce-mi aud urechile ? Ca și ieri, exact ca și ieri!
— Ssst!
— Da, da, da ! Mi-am adus aminte. O ștrengărită fără pereche! Cu niște ochișori... Purta o pălărioară albastră...
— Pălărioară albastră! Vai, vai!
— Ea-i! Ea poartă pălărioară albastră.. Doamne, Dumnezeule ! exclamă Ivan Andreevici.
— Ea ? Care ea ? șopti tînărul, strîngînd ca într-un clește mîinile lui Ivan Andreevici.
— Ssst! făcu la rîndu-i Ivan Andreevici. Vorbește bătrînul!
— Ah, Doamne, Doamne !
— Bine-bine, dar... de altfel, cine n-are pălărioară albastră ! Ei și?
— O ștrengărită și jumătate ! urmă bătrînul. Vine aici la niște cunoscuți. Iși dă mereu ochii peste cap. Iar la aceia vin și alți cunoscuți...
— Uf, ce lucruri plicticoase ! îl întrerupse soția. Mă rog, ce te interesează acestea ?
— Ei, bine, lasă, lasă ! Nu te supăra ! psalmodie bătrînelul. N-am să-ți mai povestesc, dacă nu dorești. Dar parcă nu prea ești în apele tale azi...
— Dar dumneata cum ai nimerit aici ? îl întrebă tînărul pe Ivan Andreevici.
— Vezi, vezi ? ! Acum te interesezi, iar înainte nici nu vroiai să auzi !
— Haida de ! In privința mea, mi-i totuna. N-ai decît să nu-mi spui, poftim ! Ah, la dracu'! Ce poveste o mai fi și asta ? !
— Tinere, nu te supăra... Nici nu știu ce vorbesc... Trăncănesc și eu într-o doară... Vroiam să spun că tot ce se întîmplă aici, o fi avînd, desigur, un rost, la care participi și dumneata. Dar cine ești, tinere ? Văd că ești străin. Insă nu am habar cine ești în realitate. Dumnezeule, nici nu știu ce vorbesc !...
— Ehei, ia stai nițel, rogu-te ! îi tăie vorba tînărul, ca și cînd ar fi avut ceva în vedere.
— Am să-ți povestesc totul, totul. Iți închipui, poate, că n-am să-ți povestesc, că am pică pe dumneata. Ei bine, nu ! Þine mîna mea, în semn că-ți vorbesc din inimă. Am numai moralul scăzut, asta-i, și nimic mai mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istorisește-mi totul de la început : cum ai ajuns aici ? Cu ce ocazie ? In ce mă privește pe mine, eu nu mă supăr, zău că nu mă supăr — ai mîna mea drept dovadă. Numai că-i cam praf aici și am murdărit-o nițeluș. Dar asta n-are nici o importanță cînd este vorba de înalte sentimente.
— Ei, mai lasă-mă cu mîna dumitale ! Aici n-ai unde te învîrti, iar el se bagă cu mîna lui!
— Dar, stimabile, te porți cu mine, parcă aș fi — iartă-mi expresia — un galoș vechi, rosti Ivan Andreevici cu o voce rugătoare, cuprins de o deznădejde potolită. Poartă-te cu mine mai cuviincios, barem nițeluș mai dulce, și îți voi povesti totul. Ne-om împrieteni chiar. Sînt gata să te invit pentru prînz acasă la mine. Dar, drept să-ți spun, nu-i îngăduit să zăcem așa sub pat. Te înșeli, tinere ! Nici nu-ți dai seama !...
— Cînd o fi întîlnit-o ? bolborosi tînărul, după toate aparențele, extrem de emoționat. Ea mă așteaptă, poate, acum... Trebuie să ies neapărat de aici!
— Ea ? Care ea ? Of, Doamne ! Despre cine vorbești, tinere ? Te gîndești că acolo sus... O, Doamne sfinte ! Doamne sfinte ! De ce-s așa de crunt pedepsit ?
Ivan Andreevici încercă să se întoarcă pe spate în semn de deznădejde.
— Dar dumneata ce interes ai să știi anume : cine-i ea ? Uf, drace ! Fie ce-o fi, trebuie să ies neapărat de aici!...
— Stimabile, ce ți-a venit ? Dar cu mine, cu mine — nu te gîndești ce are să se întîmple ? șopti Ivan Andreevici și, într-o criză de disperare, înșfacă faldurii de la fracul vecinului său.
— Ce-mi pasă de dumneata ! N-ai decît să rămîi singur. Iar dacă nu vrei, atunci am să spun că ești unchiul meu care și-a tocat averea — ca să nu-și închipuie bătrînul că eu sînt amantul nevestei lui.
— Dar așa ceva nu-i cu putință, tinere. E nefiresc să-ți fiu unchi. Nimeni n-are să te creadă. N-ai să înșeli cu asta nici pe-un copilaș, șopti Ivan Andreevici în culmea deznădejdii.
— Atunci, nu mai pălăvrăgi atîta, ci șezi smirna lungit pe podele. N-ai decît să mîi aici, iar mîine ai să ieși cumva pe burtă la lumină. Nimeni n-are să te observe. Cine ar fi în stare sași închipuie că, dacă a ieșit unul de sub pat, ar mai putea fi acolo și altul. Chiar dacă ar fi hălăduit sub pat o duzină întreagă. De altfel, dumneata singur faci cît o duzină. Mișcă-te puțin sau zbughesc afară !
— Scuză-mă, tinere. Dar ce-ar fi dacă m-ar apuca și pe mine tușea ? Trebuie să prevedem totul!
— Zît!
— Ce-i asta ? Parcă aud din nou o vînzoleală sus, rosti bătrînelul care, între timp, apucase să ațipească.
— Sus?
— Auzi, tinere ? Eu am să ies de aici.
— Ei bine, aud !
— Doamne, Dumnezeule, tinere, o să ies neapărat.
— Ba eu n-o să ies. Mi-i totuna. Dacă mi s-au încurcat socotelile, rni-i indiferent. Dar știi ce presupunere am ? Bănuiesc că dumneata ești tocmai un soț încornorat — asta-i!
— Doamne, ce cinism ! Cum este cu putință să presupui așa ceva ? De ce taman soț... Eu nu-s însurat.
— Cum, nu ești însurat ? Aș !
— Poate că eu însumi sînt amant!
— Halal amant!
— Stimabile, stimate domn ! Ei bine, am să-ți istorisesc totul. Să ai însă înțelegere pentru deznădăjduirea mea. Nu-i vorba de mine ; eu nu-s însurat. Sînt și eu holtei, ca și dumneata. In cauză e un amic al meu, prieten din copilărie... iar eu sînt amantul... îmi spune acesta : „Sînt un om nefericit... eu, zice, îmi beau pînă-n fund cupa amărăciunilor : îmi tem nevasta". Iar eu îi vorbesc rezonabil : „De ce o bănuiești ?"... Dar văd că nu m-asculți. Ascultă! Ascultă-mă ! „Gelozia e ridicolă, zic, gelozia e un vițiul..." „Nu, zice, sînt un om nefericit. Eu, vorba ceea : cupa amărăciunilor, adicătelea, o tem." „Tu, zic, mi-ești prieten. Ai fost tovarășul duioasei mele copilării. împreună doar am cules florile plăcerilor, am adormit pe perina de puf a desfătărilor." Doamne, nici nu mai știu ce spun. Iar dumneata, tinere, rîzi de mine. Mă vei face să înnebunesc.
— Ce să te mai fac ? Că ești nebun gata !...
— Așa, așa. Prevedeam ce ai să spui, cînd am vorbit de nebunie. Rîzi, tinere, rîzi ! Eram și eu în floare la vremea mea, ademeneam și eu... Ah, am să capăt o congestie cerebrală !
— Ce să fie asta, bombonico ? Mi se pare că strănută cineva la noi, psalmodie bătrînelul. Tu ai strănutat, bombonico ?
— O, Doamne sfinte ! rosti soția.
— Ssst ! se auzi de sub pat.
— Pesemne ciocănesc cei de sus, observă soția, speriindu-se, fiindcă, într-adevăr, se stîmi sub pat gălăgie.
— Da, cei de sus ! rosti soțul. Cei de sus. Þi-am spus că am întîlnit un craidon, ci-ha ! Un craidon cu mustăcioară, ci-ha! Vai, Doamne, cum mă doare spinarea ! Am întîlnit adineauri un craidon cu mustăcioară !
— Cu mustăcioară ! Doamne sfinte ! Să știi că-i vorba de dumneata, șopti Ivan Andreevici.
— O, Ziditorule, ce feleșag de om mai ești! Doar eu mă aflu aici, aici ! Zac întins pe podele, alături de dumneata. Cum putea să mă fi întîlnit ? Și nu mă mai apuca cu mîinile de obraji!
— Sfinte Dumnezeule, îmi vine să leșin !
Intre timp, deasupra se auziră, într-adevăr, zgomote.
— Oare ce să fie acolo ? șopti tînărul.
— Stimate domn! Sînt înspăimîntat, îngrozit! Vino-mi în ajutor.
— Ssst!
— Intr-adevăr, bombonico, se aude zgomot. E o adevărată hărmălaie sus, și încă deasupra dormitorului tău. Oare n-ar fi bine să trimit pe cineva după lămuriri ?
— Asta-i bună ! Ce-ți mai trece prin cap !
— Bine, n-o să trimit. Dar azi ești, ce-i drept, așa de nervoasă !...
—O, Doamne, du-te mai bine la culcare.
— Liza ! Tu nu mă iubești de loc.
— Ah, te iubesc ! Pentru numele lui Dumnezeu, sînt așa de obosită !
— Ei, haide, haide, am să plec.
— Vai, nu, nu, nu pleca ! țipă soția. Ba nu, mai bine du-te, du-te !
— Dar ce-i cu tine, de fapt ? Ba du-te, ba nu pleca ! Ci-ha ! Drept să-ți spun, de dormit... ci-ha ! La fetița lui Panafidin... ci-ha! La fetița... ci-ha ! La fetița asta am văzut o păpușă din Niirenberg, ci-ha !...
— Acuma de păpuși îți arde !
— Ci-ha ! Frumoasă păpușă, ci-ha!
— Iși ia rămas bun, rosti tînărul ; pleacă, iar noi vom lua-o din loc numaidecât. N-auzi ? Bucură-te !
— O, dă, Doamne ! Dă, Doamne !
— Asta să-ți fie o lecție bună...
— Tinere, adică de ce să-mi fie mie lecție ? Pricep eu foarte bine... Dar dumneata ești încă tînăr... nu-mi poți da lecții.
— Totuși am să-ți dau... Ia ascultă.
— Dumnezeule mare ! îmi vine să strănut!...
— Zît! Numai să îndrăznești!
— Ce să mă știu eu face ? Aici miroase urît a șoareci. Nu mai pot suporta. Scoate-mi din buzunar batista, pentru numele lui Dumnezeu ! Nu-mi pot mișca nici un deget... O, Doamne, Doamne ! Cu ce-am greșit pentru asemenea pedeapsă ?
— Poftim batista! Iar cît privește vina, am să-ți spun numai-decît de ce ai fost pedepsit. Ești gelos. Plecînd de la Dumnezeu știe ce fapte, alergi ca un nebun, dai buzna într-o locuință străină, produci dezordine...
— Tinere, eu n-am produs nici o dezordine.
— Taci din gură !
— Tinere, n-ai dreptul să-

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!