Tanti Letiția este o femeie cât se poate de obișnuită. Inainte de 89, a avut casă pe pământ, pe strada Mărăcinișului, dar a vândut-o, că se săturase de cărat la butelii. Si-a luat o garsonieră prin apropiere și trei căței mărunței, Pichi, Michi și Chichi.
„Să-mi țină de urât, maică, să aibă și vădana de mine un suflet în casă”, spunea ea oricui o căuta de vorbă.
Se încăpățâna să-și strige odraslele fiecare pe numele ei, deși atunci când se auzea un „chi”, se repezeau toți dând din coadă întrebători.
In fiecare zi, la orele cinci ale dimineții, tanti Letiția își scotea tripletul de chi la plimbare în jurul blocului. Asta o știau toți vecinii, întrucât maidanezul Gaie, foarte deranjat de apariții atât de matinale, care îi deranjau somnul abia început, se apuca să facă el ordine, lătrând la pechinezii femeii din toată supărarea lui. Aceștia, ofensați nevoie mare de așa tupeu de stradă, se strângeau unul în altul și făceau un cor de lătrături pițigăiate, care – culmea – avea întotdeauna efect. Maidanezul tăcea și se întorcea, căscând plictisit, la visele lui cu cățelele din cartierul vecin.
Tare mândră mai era tanti Letiția de asemenea isprăvi ale mărunțeilor ei!
„Mici, mici, dar inimoși copilașii mamei!” și le dădea din buzunar recompensa zilnică, un pumn de crocante de „patruj’ de mii, de la petșopul din piață, maică, Dumnezeu să le dea sănătate, că au marfă ieftină și bună”.
Intr-o zi, pensia lui tanti Letiția n-a mai venit la data binecunoscută, luată în calcule ca punct de referință lunar pentru tot restul zilelor. A așteptat femeia până seara târziu, dar degeaba, poștașul n-a sunat la ușa ei. De teamă ca nu cumva acesta să vină și ea să nu fie acasă, nu i-a mai scos în după amiaza aceea nici pe cei trei „copilași” ai ei. Nici la coana Leontina n-a sunat, căci Romtelecomu’ scumpise impulsul ceva de speriat și a tot sperat că o să sune ea, în fond ea are și bărbat, iar ăla are și el o pensie bunicică. Coana Leontina se vede treaba, însă, că mai avea ceva bănuți puși deoparte, poate că nici n-a observat că pensia n-a venit.
Așa stând lucrurile, în curând avea să se întâmple o mare tragedie. Pichi, Michi și Chichi au răbdat ei ce-au răbdat tratamentul ăsta inexplicabil ce li se aplica, până când n-au mai rezistat, nici ei, nici vezica lor. Ca la un semnal, de parcă s-ar fi vorbit, s-au revărsat pe covorul persan din `71-luat-pe-sub-mână, al lui tanti Letiția, spre disperarea acesteia. Acuma, prea tare nu s-a ofuscat ea, căci își înțelegea odraslele, dar așa a apucat să-și dea seama că nici crocănțele nu mai are, că le avea calculate, să-i ajungă fix până la pensie. Uitându-se cu o oarecare îngrijorare la cele trei lăbuțe ridicate cu grație în dreptul câte unui picior al mesei și contemplând minunăție de băltuțe ce înfloreau lângă ele, se gândea destul de încurcată la foamea ce avea să-i cuprindă pe cei trei.
„I-am învățat prost, trebuia să-i deprind de mici și cu cartofi...” își spunea în sinea ei. Căci numai mâncare de cartofi găseai la ea în frigider, cu mici variațiuni de fasole, o dată sau de două ori pe lună.
Răbdarea micilor lătrători avea și ea dimensiuni reduse, așa încât, când au decis că nu pricep nimic din ceea ce se întâmpla cu ei în acea zi, au început să protesteze. La început, au dat numai mici reprezentații de dres vocea, privind-o pe tanti cu subînțeles, fix în ochelari. Mai apoi, văzând că semnalele lor pline de bunăvoință n-au efectul scontat, au devenit mai insistenți, pițigăindu-și vocile la unison.
Lipsită total de orice posibilitate de a remedia situația, tanti Letiția a încercat să dea vina pe poștaș, dar se pare că stomăcelele patrupedelor nu-l cunoșteau pe individ. Scâncetele lor au devenit în scurt timp revendicări în toată legea, mai puternice și mai la unison, parcă, decât ariile ce i le cântau lui Gaie, maidanezul, așa încât pe femeie a apucat-o ușor, ușor, panica. Nu de alta, dar ce-or să zică vecinii, că ce le face ea la cățeluși?
Vecinii n-au mai răbdat nici ei prea mult, căci după o oră de urlete pe trei voci, au cedat nervos și i-au bătut femeii în țeava de la calorifer.
„Păi sigur, bat în țeavă, în loc să vină până la mine să mă-ntrebe de sănătate. Poate că așa aș găsi pe la unul din ei o bucată de mezel, de împrumut, până vine nenorocitul ăsta de poștaș...” medita disperată tanti Letiția. „Si acum, de fapt, cum aflu eu când vine? Să stau în casă și mâine? Si poate că și poimâine?...Si cu ăștia micii ce fac? Din ce le mai iau de mâncare, mânca-i-ar mama pe ei de mititei flămânzi....DAR MAI TACETI ODATA, că vine lumea peste noi! N-am, n-auziți că n-am? Să vă dea bețivanul ăla să mâncați, că cine știe în ce cârciumă bea banii mei acuma!” Si din gândul ei, vorbele lui tanti Letiția au ajuns mai întâi pe vârful limbii, apoi au ieșit cu ton blând din gură, ca să sfârșească într-un adevărat potop de țipete, la o reală concurență cu protestele lui Pichi, Michi și Chichi, intrigați foarte și peste măsură de enervați de istericalele ei.
N-o să știm niciodată ce s-ar fi întâmplat cu ei până la urmă, pentru că din dilemă i-a scos poliția, chemată de vecinii disperați, care își imaginau scene de masacru în apartamentul femeii. Când a auzit soneria, tanti Letiția a fost convinsă că e poștașul, deși poștașul nu vine niciodată noaptea.