Nu vă voi spune nimic nou.

Am plecat într-un voyage de emoții, în căutare de mine. Sau de tine. Nici nu mai știu de ce am plecat. Mă întorc doar cu câteva regrete recunoscute. Nu am putut încheia un adițional la dragostea noastră. S-ar fi dovedit lovit de nulitate absolută, fiind sub cerințele minime de iubire legală, omenește consimțite.
Am să vă povestesc totuși câte ceva din călătoria mea. Vă voi spune că am văzut oameni, peisaje și piese de teatru. Am grăbit avid către toate. Nu am ajuns nicăieri. Nu le-am putut sustrage lupei de luciditate activată pentru certificarea garanției sufletului.
Am strâns totuși câteva imagini precise de frumusețe străină, de dezolare ostentativă și de nepăsare neiluzorie: un drum de stânci într-un munte verde, o biserică vandalizată-n taxe pentru intrare, taxe pentru istorisire, taxe pentru amintire, un vârtej de pași, de roți și frâne…Frâne în tot. Și tu niciunde.
Nu o să vă vorbesc despre obsesia mea. Obsesia gărilor. Asta e o altă călătorie și este un motiv îndelung dezbătut înaintea mea de poeți, de sociologi, de psihologi.
Vă voi spune doar că atunci când nu a mai grăit nimic în mine, am lăsat esteticii muntele, vârtejul și oamenii ca universalitate.
Am mers în gară. Acum m-am oprit în Gara de Nord. Nu vă voi plictisi cu descrieri, majoritatea o cunoașteți. Nici cu considerentele intuitu personae ale alegerii. Majoritatea le-ați intui într-un moment de pustiu autentic.
Vă voi spune doar că, odată ajunsă aici, m-am simțit, la un nivel profund și instinctiv, acasă. Da, totul îmi era familiar. Căutarea și drumurile, plecările și sosirile, graba și așteptarea și iar căutarea, m-au întâmpinat cu un iz de lapte matern.
,,Domnișoară frumoasă, dă-mi și mie o mie de lei să-mi iau o pâine….!” , târâie cântat pe lângă mine cuvintele un băiețel zglobiu și parcă mă somează cu neastâmpărul din mișcări, căci ochii și-i plecase umil. Mă întrebam dacă își ascundea privirea dintr-o șiretenie experimentată sau dintr-o inocență ce încă nu se pierduse. Nu-i nimic, e încă copil, va crește. Va deveni și el ca noi. Va reuși să mintă privind direct spre suflet.
Caut în buzunare și zâmbesc amuzată închipuindu-mi monologul din căpșorul lui:,, Hai, cucoană, scoate dracului banii aia nenorociți odată, nu vezi că vine rapidul de Timișoara?!... Mama mă-sii de treabă, că mă-nvârt de cinci minute pe lângă tine și tu stai să caști gura prin gară, zgârcita dracului!”
Mda…e corect, gândesc, time is money, nu? Îi dau 50.000 de lei nu din compasiune, nici din înțelegere (va trebui să renunțe oricum într-un an-doi la cerșit…nu are stofă, cum se spune). Îi dau pentru că mi-e rudă. Doar am ajuns acasă..
,,Săru' mâna, să-ți trăiască gagicu'!”…aud clinchet de veselie dinspre copilaș. Știu senzația de mulțumire ce te încearcă când îți este apreciată munca. Și-mi năzare așa, o poftă, să-i spun că și eu am muncit pentru banii ăia, nu mi i-a dat gagicu', căci atunci nu ar mai fi ajuns probabil în mânuțele lui murdare…Doamne, o iau razna! Mă opresc la timp. Ce aș putea eu să-i spun util copilașului ăstuia? Eu, care mă întorc și acum în gară…!
Nu v-am povestit întâmplarea pentru că ,,se poartă” , pentru că e inevitabilă scena plină de sensibilitate a copilului cu ochii triști la cerșit în gară, nu…nimic din toate astea. V-am spus de altfel că nu am simțit nici o adiere de compasiune în întâlnirea cu băiețelul cerșetor.
Face parte însă din fragmentarea în mine a gării în acea zi.
Mi-aprind o țigară și privesc cu detașare călduță în jur.
Văd în aproapiere un bărbat frumos după tiparul general-modern, cam la 35 de ani, care tot scormonește cu ochii chipul fiecărei femei tinere ce se apropie de el. Pare nehotărât, chiar puțin speriat. Are în mână un crin imperial superb și îl tot ascunde la spate, cred că deja i-a amorțit articulația căci e vădit apăsat de încordarea cu care ține floarea nemișcată, ferită privirilor.
Mă gândesc să îi spun să se liniștească, încă nu e incriminat gestul oferirii unei flori, iar crinul imperial nu a fost scos din circuitul civil din câte știu eu…Dar îmi dau seama că nu l-aș ului cu originalitatea observației și nici nu cred că are o dispoziție propice umorului.
Remarcă că îl privesc atent și se uită nedumerit la mine. Un pic întrebător, un pic confuz…Scoate în cele din urmă mobilul și formează un număr. Se uită din nou la mine. Nu fac nici un gest. Închide și își reia inventarierea trecătoarelor. Încep să râd sonor, din toată inima. Am prins cred firul poveștii lui din Gara de Nord. Trebuie să se întâlnească cu o femeie și nu știe sigur cum arată. Am uitat să vă spun că are și un bagaj destul de voluminos lângă el. Altfel ar fi patrulat deja nervos probabil, iar eu aș fi pierdut povestea reală din fața mea.
De obicei sunt foarte discretă, să știți, chiar mă intimidează alunecările, fie ele și nevoite, în clipele altora, le evit stânjenită…
Acum însă nu mă retrag. Îmi mai aprind o țigară pregătită să aștept lângă el. Ce? Pe cine? Nu știu. Dar se pare că nici el nu știe. Vom vedea.
Îi sună telefonul. Mai fac câțiva pași. Nu îmi pasă ce va crede, trebuie să aflu ce i se întâmplă. Sau ce nu i se întâmplă.
Nu v-aș putea spune ce mă transformase într-o coțofană de suflete. Nu valiza lui cu încuietori ce luceau în soare, în mod sigur.
Cred că similitudinea cu ceea ce ar fi putut fi. Tu ai să înțelegi mai bine. Eu nu am avut curajul să vin în Gara de Nord așa cum va veni ea. Rămân să privesc cu emoție lacomă cum ar fi putut fi.
Îl aud vorbind grăbit. În engleză. O așteaptă.
Ha, ha, ha! E străin! Precis nu ar fi apreciat umorul meu, dar ar fi meritat să încerc, îmi puteam justifica acum un insucces.
Se întoarce decis spre mine. Cred că i-am trimis privirea mea vestită: inocent-defensivă.
Îmi zâmbește torid. Dumnezeule, ar fi timpul să plec! Altfel mă va topi regretul de a nu fi trăit zâmbetul tău…
Prea târziu! Vine spre mine.
,,Do you speak English?” mă întreabă rar, ușor, apăsând doar ochii în ochii mei.
,,Nu înțeleg!”îi spun răstit și mă retrag trei pași. Pași cu durere, pași cu revoltă, pași cu teamă…
Își clatină doar privirea și se întoarce lângă bagaj.
Nu plec însă. Nu pot.
În sfârșit, vine cea așteptată.
E o fată blondă, subțire, ochii verzi, 18-19 ani. O fată foc viu. Acum îi înțeleg ezitarea. Fata asta seamănă teribil cu mine. Numai că acum nu mai sunt blondă, nu mai am 18 ani, iar focul îmi arde în cupolă protectoare, de antideziluzii.
Mă apropii din nou. Se pare că nu prea se înțeleg. Fata repetă mereu:,,What? What?” O face însă dezinvolt, surâzându-i mereu, cu buze umede și ochi la fel. Nici nu contează probabil, gândesc eu, dacă nu pricepe ce-i spune.
Să mă ofer să-i traduc, oare?
Nu, ajunge atâta masochism.
Îi privesc tăcut. Fata îi arată crinul. El i-l întinde stânjenit. Îl uitase. Se sărută protocolar. El nu pare hotărât, ea e mulțumită cu floarea…
Mă întreb ce nu e în regulă. Fata asta e atât de vie, atât de dulce…Prea vie și prea dulce pentru el. O privesc atent. Este în blugi, geacă de piele cu ținte, poșetă la fel, un tricou ce abia îi acoperă sânii. Un freamăt continuu ce îi îmbracă parcă hainele, ochii, tâmplele.
Da…l-a atras clocotul ei, plusul ei de viață, dar acum realizează că nu se poate face media aritmetică între suflete.
E prea mult pentru mine. Nu vreau să mai văd nimic. Îl mai privesc o dată. Se întoarce brusc. Nu îmi pot acoperi licărul de înțelegere, de tristețe inerentă. Îmi zâmbește din nou. A gheață. Apasă doar ochii în ochii mei.
,,Good-bye, my love, good-bye…!”îmi cântă, îi cânt, îți cânt, îmi cânt.

Grăbesc spre ieșirea din gară. Pe peron, o fetiță ce-mi pare un fluture, aripi crescute în brațele mamei sale, se desprinde cu o putere de nebănuit în trupșorul ei firav. Rămân o clipă doar. Pentru ce se zbate să scape din matcă? Pășește bâlbâit spre trenul ce se pune în mișcare. Face din mânuța ei mică semn celor din tren, celor ce pleacă. Și rămâne așa agitându-și candoarea în mâini, până nu se mai vede trenul…
Pentru ce s-a smuls din brațele mamei ei?
…Teribilă iubire de oameni. A dăruit un semn de bun rămas tuturor necunoscuților. A renunțat la căldura mamei dintr-o inconștientă inocență și încredere. Din bogăție, din dragoste dincolo de puterea noastră de acceptare de oameni maturi.
Și nu știu de ce nu îi pot răspunde la fel. Și nu știu de ce mă dor toate. Și nu știu de ce abia acum plâng.

Plec fugind aproape. În curând mai pleacă un tren…