Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubește cu adevărat și cea pe care-o iubești cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puști zăluzi și frustrați care dădeau note ,,gagicilor” și vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenți erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta… Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât niște obiecte de lux, ca automobilele lustruite din vitrinele magazinelor ,,Volvo” sau ,, Maseratti”: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea și noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o tipă trăznitoare. Am rămas înlemniți: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund și ce mijloc subțire, ce țoale pe ea, ce plete de sârmă roșie, răsucită în mii de feluri…Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem și din față: cum putea avea așa pereche de țâțe, așa de perfecte cum numai în albumele de artă – care pe-atunci țineau loc de Penthouse – mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de ființă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am așezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi și fără să-ncetăm comentariile ca din Povestea poveștilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea și el la coadă, mâncând semințe, înaintea noastră: ,,E bună parașuta asta, nu? V-ar place și vouă, ciutanilor…Da' ascultați-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeți de futeșă, să știți că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa' să fie cea mai mișto din lume, poa' să fie și Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea…”
Am fost mult mai șocat de remarcile astea decât mi-aș fi imaginat. Cum să te plictisești de frumusețea însăși, de neatins și de neconceput? De cea pentru care ți-ai da și pielea de pe tine? Ce-și putea dori un bărbat mai mult decât să-și poată trece brațul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n șir în ochii ei, să o întindă încetișor pe pat…Să o scoată din învelișul ei de dantelă mătăsoasă…De-aici încolo imaginația mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsucește asupra ta și te sufocă…
Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărți, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel și fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva și de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aș putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, ,,cât de futeșă e”. Chiar dacă era. Bărbații au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până și el, la orice vârstă, își imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoști cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poți iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici ,, balcoanele” nu se mai văd, de parcă hormonii sexului și-ai agresivității s-ar retrage din creierul tău tumefiat și l-ar lăsa inocent ca un creier de copil și translucid ca o corniță de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da și de a primi afecțiune. Femeile minunate din viața mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat și care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experiență pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă și epuizantă a minții.
Pentru mine nu există, deci, ,,cea mai minunată” în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roșcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit ,, cuplul nostru”, ,,dragostea noastră”.