Miroase a pamant, atat de puternic, atat de fermecator, aproape ca simt radacinile copacilor ridicandu-se in aer, negre de ani, verzi de viata ce se scurge prin ele, gri ca si eterul.
Ma indrept incet printre copacii umezi si aspri. Frunze-liane mi se scurg pe umeri, indemnandu-ma la somn.
"Fara de timp, fara de varsta...
Frumusetea ei eterica
In legamant amar, intunecatu-i farmec,
Binecuvantata moarte
Te trezesc...
Asa incepea dansul toamnei."

O vad, inalta, silueta ei alba pare a se intinde pana la cer. Mii de voci nepamantene canta, ce ciudat, parca sunetul ar iesi din ea. Vaietul, plansetul, victoria...ea este tot.
Ma priveste. Imi simt carnea sfasiata, ii simt privirea patrunzand-o, pana la oase, pana la gand..pana dincolo de simtire. Ciudata fiinta cu ochi mari.
Mari si negri-verzui, sticlosi si vii in acelasi timp. Reci si inflacarati, cruzi, femeie cu ochii cruzi!Parul lung si cenusiu impletit in mii de cozi ii cade pana la genunchi, greu si lipsit de stralucire. Isi intinde mana stralucitor de alba catre mine, gratios. Degetele-i sunt prelungi cu unghiile ovale de culoarea soarelui, stralucind puternic in lumina filtrata a padurii.
Intind mana catre a ei, si ii prind increzatoare varfurile degetelor.
"Copila!" zice ea. Vocea ii este atat de limpede, si atat de veche, parca razbate din negura timpului catre mine, ca o binecuvantare.
Miroase a pamant, a promisiuni, a vecie...si rochia ei alba, cat de nevie este atat de ciudata femeie.
Bratele-i albe in jurul meu imi aduc atatea ganduri trecute, roase de praf si de constiinta, atatea fapte neinfaptuite, atatea remuscari inutile, sacrificii....imi aduc aminte toate corpurile pe care le-am strans vreoadata in brate, le vad incet transfosmandu-se in cenusa, imi aduc aminte parfumul, gustul lor...atatea caracteristici, atata diversitate insa acelasi nemilos sfarsit.
Imi atinge fruntea cu varfurile degetelor, uit...traiesc doar secunda, pe care o observ, rece, unica, identica...
"Pentru ce atatea rugaciuni?
Timpul trece, visele mor..." sopti Ea. Imi ridic ochii catre ai ei.
Ca si cum gandurile ei, radacini, s-ar fi continuat intr-ale mele, murmur :
"Eu vorbesc, iar cerul imi este martor,
Eu vorbesc de vaietul celest, lamentarea divina
Lacrimile copilului ce plange,
Utopia mea in care ura este singura forma de iubire
Si singura credinta"

Imi zambeste,...fara mila si fara parere de rau. Femeie cu ochii cruzi. Mama a acestei lumi.
Se apleca catre mine si imi spuse la ureche "Si toti acesti copii vor deveni ai mei", ii simt parul aspru mangaiandu-mi fata.
Inchid ochii. "Mama..." rostesc sovaielnic.

"Cu un sarut, te voi trezi" zise Ea, si isi apasa gura de a mea.
Mii de culori explodara sub pleoapele mele si apoi doar frica, linistea apoi..."Mama."