Regasiri in firimituri de poveste, cerculete de timp elastice ca o guma de mestecat, clipe-zile, zile-ani…avea multa iubire de dat pana si pietrei prafuite de pe drum…Ii era mereu foame de patratelele sotronului, de leaganul din curte, de furnicile neastamparate din abecedar... Vroia sa stie cum e sa zbori…

‘Nu inteleg, tati.’
Repeta copilul din mine razand.




Radea, si lumea ii raspundea prin cantec de ape, prin picuri - corzi de harpe reverberate pe timpanul fin al strazilor, imprumutati de apele de munte pentru o singura simfonie allegro acompaniata de salcii, cantata la nesfarsit intru desfatarea brazilor…
Nu pricepea de ce povestile hazlii si fara sens ale vecinului ii increteau putin fruntea tatalui sau …”Am ajuns pensionar!…”.Ce-o fi aia? Fat-Frumos ajunge si el pensionar? Nu e scris in nici un basm asa ceva. Ar fi pufnit in ras daca n-ar fi privit fruntea tatalui sau…pentru prima data a trebuit sa se abtina sa rada si asta l-a intristat putin, doar putin…‘Oamenii mari, cine ii intelege?’ si a fugit in camera lui la piesele de sah asezate in ordine pe tabla. Iubea pionii pentru ca erau singurele piese care aveau un rol in ochii lui … sa ajunga regi, ca in povesti.
Triunghiuri de timp isi arata pe rand cate o latura imperfecta…

‘Nu inteleg, tati.De ce?’
Intreba copilul din mine zambind.




Norii scuipau foc peste oras in acea zi. Pomii isi suierau supararea si frica, iarba fremata si ea speriata ca va fi strivita de greutatea lor in cadere. Asfaltul soselei pocnea sub asaltul torpilelor aruncate fara cumpat din cer, se curba pentru a le ricosa …
A lovit un porumbel cu prastia primita de ziua lui… a vrut doar sa alunge norii urati cu pietre, atata tot. L-a luat de jos, inima ii mai batea slab. A fugit repede la tatal sau:’ Repara-l tati!Te rog!’…‘Iarta-ma, nu pot!’ … atunci a inteles … nu va putea zbura niciodata pentru ca a ucis o creatura din cer. Timpul s-a oprit pentru o clipa, suficienta pentru a-l trimite la pensie pe Fat-Frumos. Fruntea i s-a incretit … a cunoscut remuscarea.

‘De ce, tati?De ce?’
A intrebat copilul din mine suspinand.


L-am pedepsit. L-am inchis poate pentru totdeauna in camera lui si i-am luat toate jucariile … mi-e rusine ca era mai destept ca mine. Peretii se cutremura la tipetele sale, plang cu el prin tablouri alb-negru , picuri de acuarela se preling pe podea … eu stau la taifas cu vecinul lui tata, ma intreaba de ce mai tin tablourile astea invechite pe perete, sunt decolorate si contrasteaza cu mobila noua din casa … ‘pentru ca inca mai cred ca pionii ajung regi’ imi raspund in gand…
Linia stramba a timpului-nebun imi ia pionii rand pe rand…


‘De ce?! De ce?!’
Repeta copilul din mine plangand.