Într-o zi am avut un vis ciudat. Eram undeva, departe, la munte, sub cerul albastru. Am văzut o cabană frumoasă, foarte cochetă, construită numai din bârne și pietre, care arăta foarte misterios și părea abandonată. Iar soarele se arăta falnic de după cabană, ca după un deal, și se rușina ca și când ar fi fost o fecioară sfioasă și ar fi avut ceva de ascuns, o taină, un mister. Curioasă din fire am intrat în casă. Ciudată casă ins, era toată decorată numai în alb și negru.Pe masa din lemn de cireș am văzut o fotografie, tot alb-negru, desigur. Privind-o ceva parcă m-a atras înăuntrul ei, ca ți când aș fi citit o carte și trăiam acțiunea. Eram în poză. Mă simțeam destul de ciudat, dar nu eram speriată, ci mai degrabă intrigată de misterul alb-negru al camerei. În fotografie era imortalizată chioar acea cameră a cabanei. Plimbându-mă prin cameră am descoperit o pendulă foarte frumoasă și admirând-o am adormit, sau mai degrabă am căzut într-o transă.
M-a trezit mieunatul unei pisici negre, cu ochii sticloși, în care dacă m-aș fi uitat aș fi rămas uimită de sclipirea puternică a luminii sufletului ei, ce strălucea asemenea soarelui într-o zi toridă de vară sau asemenea unei stele într-o noapte senină. Când m-an trezit mi-am amintit de pendulă și când am văzut că era ora 12 noaptea m-am speriat. Dormisem 12 ore ce au trecut ca 12 secunde. Așa că m-am uitat la ceasul de lamân mea ca să mă conving și-am realizat că a stat 24 de ore, precum a stat în loc și inima mea, la vederea pisicii, care mi-a sărit în poală și m-a luat de mână, parcă ar fi încercat să mă ducă cu ea. Era ca și când ar fi fost o veche iubire de-a mea care s-a întors să mă bântuie. Fără să vreau am început s-o urmăresc. M-am oprit o clipă în fața ferestrei și-am observat că cerul era întunecat și soarele, care la început era în extaz și îmi în cânta privirea, acum era ca-ntr-un mormânt de nori negri și întunecați.
Și iar a apărut pisica și am început să disting culori. Am văzut o lingură de aur a cărei sclipire mi-a atras atenția și am simțit că trebuie s-o am. Și am luat-o. De câte ori vedeam pisica descopeream un nou obiect colorat pe care-l luam cu mine și-l furam fără să mă gândesc la consecințe, la ceea ce o să gândească stăpânii casei respective. Și când am realizat că ceea ce făceam era greșit m-a apucat strechea și eram obsedată că sunt bolnavă și-am aruncat toate lucrurile ce le furasem până acum. Și m-am trezit afară, afară din cabană, afară din poză, cu aceea pisică neagră în brațe, care acum avea ochii albaștri, calmi precum cerul. Eram fericită ca și când m-aș fi trezit dintr-un coșmar exact înainte să văd fața personajului negativ și aș fi scăpat ca prin urechile acului. Puteam distinge culorile, de care-mi fusese atât de dor, și ieșisem din coșmarul alb-negru. Nu puteam fii mai fericită! Apoi mi-am amintit de cele petrecute până atunci și m-am uitat la ceas. Limba ceasului era la 12, ora amiezii. Mă simțeam ca-ntr-o strofă cu versuri albe și nu negre, ci invizibile, lipsite de conținut și totuși pline de subînțelesuri pe care nici poetul care le-a scris nu le înțelegea. Și iar îmi lipseau culorile.
Deodată m-am simțit zdruncinată și m-am trezit. Eram în camera unui spital înconjurată numai de străini. Nu știam cum am ajuns acolo și nici de ce! Am aflat apoi că am fost în comă de 12 ani și 12 zile exact și acum eram bătrână.
Mă gândeam la ce s-a întâmplat prin labirintul obscur al gândurilor mele și mă întrebam ce semnificație are oare?