O bucătărie însorită, aerisită până la fiori de frig, cu un dulap alb ale cărui sertare nu se închid nici moarte, o sa ne povestească ea de ce. Casa plină până în tavan de cutii de carton și lădițe de tot felul pe care scrie cu litere de tipar încondeiate cu concentrare copilărească de cineva care încearcă să își organizeze și micul avut și gândurile pline de nesiguranța omului care se mută.

Așteptam plăcinta de brânză în onoarea căreia venisem, eu din capătul celălalt al orașului, Margareta mai din apropiere, plăcinta cu gust de plăcintă de casă, aflată încă în aragaz, la foc mic și mirosind de te lua cu leșin. În sfârșit e scoasă din cuptor și așezată pe 2 funduri de lemn, una era cu brânză dulce și stafide, cealaltă un amestec de brânză dulce și brânză sărată, dar din amândouă curge unt lichefiat pentru că așa trebuie să fie placinta cu brânză, grasă, mustoasă. Amândouă sunt acoperite cu ștergar de bumbac iar noi ne punem pe o nouă așteptare umplută de povestirile Nadiei din vremurile în care ea era actriță.

Eu eram cea nouă. De singurătate și exasperare am ajuns într-o zi la Institutul Cultural unde rula un film mai vechi romanesc. Pe Nana si Margareta am pus ochii încă de la toaletă, unde se rujau, și mi-am zis, ce-o fi cu ele? Cine mai pierde în ziua de azi timpul rujându-se la toaletă? Trebuie să mai spun că era perioada mea de reîntoarcere la ceva imprecis și vechi, nu la rădăcini tradiționale, naționale sau conservatoare, ci în sensul sentimental al cuvantului, la lucruri al caror miez e încă moale și dulce și merită degustat pe îndelete, cu riscul să mă demodez până la aerul stătut și de femeiușcă plină de obiceiuri nefolositoare. Filmul a fost în ton cu dispoziția mea: o poveste de dragoste filmată în anii 90 cu un fir frumos compus dar a cărei realizare îți readucea în gură gustul de ruj comunist portocaliu și sidefiu și lipicios, demn de o soacră încă cochetă.

Dar să revin, după filmul de la Insititutul Cultural Roman am auzit-o pe Margareta pomenind la ieșire cuiva ceva, nu conteaza ce, de care am reușit să mă agăț ca să intru în vorbă cu ele două, ea cu aerul fals misterios al timizilor, pe care îl știu bine, dar care m-a atras din nou în tipicul meu la fel de bine știut, de timidă fals gregară, încercând să stabilesc un contact, ceea ce îmi propusesem încă de când plecasem de acasă. Nana a fost cea care mi-a deschis calea frumușel, făcând eforturi să găsească ceva în comun, ea a fost cea prietenoasă. În fine, pe drumul spre casă amândouă s-au repezit să îmi dea cărțile de vizită. Am așteptat 2 zile regulamentare și am sunat și m-am trezit cum contactul a fost stabilit, aveam în sfârșit 2 prietene în lumea aceea nordică și am simțit cum orașul prinde viață.

Povestile sunt foarte epice și se desfăsoară din păcate cu încetinitorul pentru că o parte din vocabularul ei românesc e pierdută deja și deplânsă de ea cu ciudă. Uneori accentul de Bucuresti e îngroșat în căutarea unei sporite forțe de convingere, ceea ce pe mine mă indispune și simt cum unii mușchi ai cefei mi se strâng, dar încerc să îi relaxez amintindu-mi că nu, nu e ceea ce cred eu, Nana e chiar bucureșteancă, nu ca doamna Andreescu din Iași, al carei accent de capitală îmi inspira neîncredere. Alți mușchi se strâng la pauzele lungi și indecise între cuvinte, care îndepărtează sfârșitul povestirii, nu pentru că sfârșitul e așa de departe dar pentru că pauzele semnifică ceva anume: faptul că Nana e plecată demult, că a uitat din limba română pentru că a trait aici, în atmosfera burgheză și lipsită de griji până când a acces la o superioritate pe care noi trebuie să o respectăm necondiționat. Dar nu, nu e așa, îmi spun tot eu, Nana nu e acel fotbalist român care dădea interviuri într-o română stricată la numai un an dupa ce plecase din țară, și Nana nu e burgheză ci rebelă de-a binelea la cei 70 de ani ai ei, și mușchii se relaxează, Nana e fată bună, poate doar vârsta o face să uite unele cuvinte, și bâlbâiala devine inocentă și explicabilă, și muschii se relaxează și mai mult . Vârsta... Îmi amintesc brusc că ambele femei de langa mine sunt pensionare și că eu stau acasă de ani de zile și sunt ruptă de oameni, că mi-am facut astea 2 prietene dar și ele sunt la fel de departe de lume, săracele, lumea, nu știu de ce lumea înseamnă pentru mine doar oameni care produc, încerc eu să imi explic mie insămi că nu, lumea înseamnă oameni de tot felul, dar un cârcel în inimă se strânge până cutia toracică devine extraplată încercând să sugrume oful, și ăsta nu leac defel, nu pot să mă mai relaxez. Nu pot decât să sper că ceva într-o zi o sa mi se întâmple și mie să cad în lume ca un hopa mitică, să cad de 2 ori, să mă dau peste cap și să mă trezesc în plină societate.

Poveștile Nadiei ne întorc la timpurile comuniste de acum 20 de ani, nu din Romania ci din Yugoslavia, unde ea călătorea având contract perfect legal, trimisă de teatre românești să susțină spectacole. Ce fel de spectacole, nu îmi pot imagina. Și Margareta pune întrebările pe care eu, transpusă într-o stare alfa de blegeală, nu mă pricep să le pun. ‘Si ce limbi știi? Vorbeai sârba?’, ‘ Da, sârba, aa greaca aa franceza, albaneza dar nu prea bine aa și croata. Mușchii, mușchii, și fotbalistul român! 'Și italiana, din familie, că tatăl meu e italian.’ Nu e italian, minți!, imi zic. De ce ai nevoie de tată italian? Margareta are aceași expresie neîncrezătoare pe care simt că o am și eu, îmi țin respirația ca și cum numai așa pot evita să nu facem vreuna din noi vreo gafă. Dar Margareta ascultă cuminte povestirea despre hotelurile de pe margine drumului, în care actorii poposeau osteniți cu animalele lor de companie, în general pisici, aduse în coșuri si închise în camere la ușa cărora puneau anunțul Nu deranjați ca menajera să nu afle că în cameră sunt și oaspeți pentru care nu s-a plătit. Urmează povestea cu pisica găsită la mare în România, răpită din mâinile netrebnice ale unui străin care încerca să o ardă cu țigara, și făcută prietenă pe viață, fidelă în toate călătoriile aventuroase ale Nanei prin Balcani. Uite nu îmi amintesc dacă acea pisică sau alta, cu pui cu tot, a scăpat pe hol și apoi pe acoperișul hotelului, unde Nana a urcat în cămașa de noapte dupa ea să o salveze, unde țigla putea să alunece și Nana să cadă, dar nu s-a întâmplat nimic, pisicile au fost readuse cu bine în cameră. Și nu îmi amintesc care pisică a scăpat, sau a fost găsită noaptea în ploaie, adusă în coșul care masca ilegalitatea oaspeților, spălătă bine, și care a fătat sub pat în hotel.

Dar am uitat să precizez momentul în care am început să mâncăm din plăcinta, foarte, foarte gustoasă, altminteri s-ar fi racit și ar fi fost pacat. Între timp Nana a șters puțin primprejur și s-a simțit eliberată de murdăria rămasă de la untul lichid care pătase marginea chiuvetei ca de o povară morală, lucru pe care eu îl ințeleg dar nu îl pot aplica la chiuveta mea când se murdărește, de aceea am urmărit cu atenție operațiunea ca pe o lecție de mistică aplicată, mișcările concentrice, line și energice, așa că nu e de mirare că nu îmi amintesc cum a ajuns pisica aceea în ploaie.

După încă o bucată apare iaurtul preparat turcește: se toarnă peste el apă și sare și se amestecă bine și am alunecat deja la Constanța unde mergeam acum 20 de ani să îmi văd un prieten care făcea școala acolo și stăteam ore întregi la o terasa unde se servea iaurt de bivoliță, și ce să vezi, era același iaurt, acum l-am recunoscut, același gust sărat acrișor și foarte, foarte răcoritor, rămânând acolo unde cred eu că sunt amigdalele dar de fapt doar mai înspre gâtlej, ca o lacrimă puțin amăruie. Și am ajuns la Contanța și anul trecut și am băut din nou bragă, numai acolo se mai face la noi în țară.

Am pierdut începutul, sunt sigură că era vorba de costumele din anii 70 pe care le purta la spectacole: pantaloni multicolori cu talie foarte joasă, bluze decoltate, fuste foarte, FOARTE scurte la care se adăugau cizme care urcau în sus pe coapsă, vai, îmi zic, ce modă sexi, de necrezut, oare așa purtau toate femeile sau era strict pentru scenă? Că azi să porți așa ceva azi pe stradă te tratează lumea ca pe un transvestit. Și ce dacă, asta e culmea mândriei astăzi pentru o femeie fardata și îmbrăcată sexi: să fie confundată cu un transvestit. Cel mai frumos transvestit pe care l-am văzut în viața vieților mele era un negru înalt și subțire ca o tulpiniță, cu fața de fecioară și îmbrăcat în fustă de piele mulată, cu niște mișcări atât de feline că am rămas ca proasta cu ochii după el până a disparut în spatele scenei, și am tot așteptat să apară și să cânte până când a început ploaia, dar ce noroc, altfel mă trezeam îndrăgostită strașnic de un transvestit tuciuriu, concurând pentru grațiile lui cu cine știe ce mafiot cu limuzină.

O intonație puțin prea înaltă, o scrâșnitură în vocea Margaretei, speriată ea însăși de ce a putut zice, mă readuce în bucătărie unde aud întrebările de care mă temeam, și mă temeam mai ales să nu le pun chiar eu: 'Și ce fel de artistă ai fost, ce fel de spectacole, erau ambulante? Mergeați la întâmplare și vă opreați în orașe și sate, așa, ca un fel de circ?' Hait! Nana se înnegurează la față și se disculpă, că întotdeauna au avut contracte, semnate inițial în Romania, că nu mergeau la întâmplare și că știau unde se opresc, că nu erau țigani cu circul după ei. Iar ea era prezentatoarea și trebuia să fie în stare să distreze publicul, mai ales dacă vreun alt artist întârzia. Se întâmplase că odată a ținut publicul în mână o oră întreagă și nu s-au plictisit, ea are darul povestirii.
Inima mi s-a înmuiat și a curs la vale. Sărim amândouă să demonstrăm ce importantă e prezentatoarea într-un spectacol de varieteu, frecăm, curățim, periem, până simțim că am bandajat mândria rănită. În acest context apare întrebarea: 'Vai, ca actriță cred că aveai un succes la bărbați!' O direcție nouă și binevenită spre improspătarea atmosferei. Nana e modestă și discretă, nu insistă pe cuceriri mortale, ci pe atmosfera de adulare generală, și din nou revenim la toaletele de neimaginat în zilele noastre, și la promisiunea că, atunci când o să scape de cutiile asta și o să își facă în sfârșit ordine în lucruri o să ne arate fotografii, chiar daca majoritatea lor au fost puse pe foc de mâinile răutăcioase ale rudelor, că doar știm cu toții cum sunt uneori românii.

Mă uit cu atenție maximă în ochii ei încă frumoși și o simt cum se alintă puțin povestindu-ne că au fost cândva și migdalați, nu doar rotunzi, la pomeții foarte proeminenți si la pielea inchisă la culoare. Concentrarea pe care o mimez se întoarce împotriva mea, pentru că peste fața Nanei se suprapune o față albă ca un abur, cu un coc castaniu în stil japonez, o rochie de dantelă și uite-o pe Jane Seymour în ’Undeva, cândva’, filmul cel mai drag al adolescenței mele și cred că l-am văzut de vreo 3-4 ori. Joacă rolul unei actrițe pe care un tânăr, subjugat de frumusețea ei, vine din viitor să o întâlnească. În rolul ăla Jane e pentru mine Actrița și nu cu ea mă identific ci cu bietul tânăr nefericit plecat din lumea lui ca să întâlnească Frumusețea. N-aș avea curaj să revăd filmul, încerc să evit bănuiala că Jane nu era decât o păpușică îmbrăcată în danteluțe draguțe și cu umbreluța de soare, așa că de câte ori cineva vorbește despre ‘Undeva, cândva’ îmi închid urechile și mă gândesc la altceva ca să nu ajung să aflu mai mult decât îmi trebuie.

Nana ne-a dat de înțeles încă de când ne-am cunoscut că în cutiile așezate în grămezi până în tavan are strânse la un loc secretele frumuseții ei trecute. De 3 ani de când s-a mutat în oraș misterele din cutii așteaptă să fie sistematizate în dulapuri încăpătoare iar Nana își dorește ca revoluția casnică să șteargă din viața ei urmele de provizorat, Dar dulapurile cele încăpătoare sunt scumpe și așteptarea se prelungește. Nana fuge mereu de acasă și de cutiile blestemate, însă vorbește tot timpul despre ele. ‘Am un sacou pe care vreau să îl probezi neapărat, trebuie să ți-l arăt. Sau, cât porți la pantofi? Ca și mine? Trebuie neapărat să îți mai dau din pantofii mei purtati în turnee, știți că sunt din nou la modă, dar sunt prea bătrână pentru ei. De îndată ce scap de cutiile astea de carton și casa o să arate omenește o să vă invit pe la mine să vă alegeți.’ A fost subiectul tuturor conversațiilor noastre, lăzile de 1001 de nopți pomenite și răspomenite de sute de ori, de existența cărora am sfârșit prin a ne îndoi, până într-o zi când s-a hotărât să ne invite și să ni le arate. Da, Nana era reabilitată, cutiile existau, intenția de a le aranja, chiar dupa 3 ani de la mutare, e reală. Ce bine că Nana e o fată bună, numai eu sunt o scârbă de femeie bănuitoare, altădată am să ...


În bucătărie s-a facut iarași liniște și o dată cu ultima frază ne-am ridicat să plecăm, însa cu prea mult entuziasm. De neiertat! Unde e, în mișcarea noastră vulgară și bruscă, părerea de rău că povestirea despre bărbați s-a încheiat? Și nu era momentul să plecăm, trebuia să așteptăm măcar cafeaua. Tocmai se întunecase, până și apusul ne stătea împotrivă ca un final nereușit, nu așa se pleacă din casa unei femei singure, luând cu tine ziua. Din nou privirea înnegurată și plină de reproș, dar Nana se scutură și ne conduce în camerele pline de cutii și scoate din câteva, la întâmplare, câte un kimono strălucind de culori sau un telefon vechi și stricat pe care îl aruncă cât colo, câte o pereche de pantofi demni de muzeele de pop art, câte un ursuleț de pluș cu mațele de cârpe curgând afară din el. Ne ține numai cât să ne terfelească puțin mândria spunându-ne’ lasă că data viitoare am eu grijă să scot de la început jucării de pe aici și atunci nu mai plecați voi așa de repede’. Umilite, că doar murisem să vedem ce are în cutii, am refuzat categoric să primim ceva din ele, dar asta trebuia să fie pedeapsa noastră! Trebuia să luăm cu noi dovada superbiei gazdei și a micimii noastre sufletești.

Am plecat până la urmă de la ea cu o pereche de sandale albastre, atat de înalte și excentrice încât n-am să le pot purta niciodată, însă nedumerirea mea nu are margini: flecurile sunt tăiate. Nu roase, sandalele sunt noi. Rupte, mâncate, parcă ronțăite de șoareci. Și povestea lor a venit mai târziu, sub forma unui thriller în toată puterea cuvântului. Se pare că nepotul Nanei, un mafiot periculos și într-o ureche, intra în casă folosind cine știe ce instrumente ca în filme, când e ea plecată, și strica cu obstinație rostul lucrurilor prin casă. A furat, de exemplu, sertarele dulapului de la bucătărie și ea a fost nevoită să le înlocuiască cu altele care nu se potrivesc. Și continuă să îi rupă flecurile de la pantofi cu patentul. Așa că frumusețe de sandale noi și perfecte, încălțate doar o singură dată pe scenă, au fost mursecate cu răutate.


Câteva zile mai târziu Nana ne-a dus la teatru unde, într-unul dintre rolurile principale juca un actor cu nume italian, tare chipes, pe care, dupa spectacol, ni l-a prezentat ca fiind fratele ei. Așa ne-am lămurit că Nana avea totuși tată italian și legăturile ei cu lumea teatrului sunt la fel de reale ca și cutiile. Un singur lucru nu s-a lămurit: în zadar, nu a găsit pozele, iar noi încă mai așteptăm.