Odată cu fiecare răsărit de soare, lumea din sat se obișnuise să vadă pe strada mare un moșneag, în hainele lui de dimie, care trecea nepăsător prin fața curților, închizînd cu grijă fiecare poartă deschisă din drumul lui. Într-atît se obișnuiseră cu el, încît dacă peste noapte un sătean ieșea afară din curte, nu mai închidea poarta, știind că, nu peste multă vreme, ea va fi închisă. Nimeni nu ar fi putut spune cine este bătrînul și, cu atît mai puțin, unde stă, deși, ziceau oamenii, "undeva trebuie să locuiască și el". Unii curioși se luau cîteodată după bătrîn, următindu-l de departe, dar totdeauna, la marginea satului, lîngă fîntîna părăsită, îi pierdeau urma, de parcă moșul intra în pămînt. A fost de-ajuns ca unul să spună acest lucru și în mintea fiecăruia a încolțit gîndul că fîntîna cu pricina l-ar avea pe Necuratul și numai dacă ar slei-o de șapte ori l-ar putea alunga.
Într-o dimineață, s-au adunat la fîntînă cei mai curajoși bărbați, cu cele trebuinciase sleitului. Știa tot satul, dar ceilalți oameni și-au găsit cîte ceva de lucru în ziua aceea ca să nu zică cineva că le-ar fi cumva frică. Trei dintre ei însă își luaseră inima-n dinți și făceau acum planuri la marginea fîntînii. Legară ciutura cu care veniseră de capătul uneia dintre cele două frînghii lungi și, privind peste cheiurile fîntînii, îi dădură încet drumul în adînc. Apa nu părea să fie prea departe, dar nimeni nu se miră cînd, deși sloboziseră toată frînghia, ciutura nu atinsese încă luciul apei. Se priviră cu subînțeles și începură să tragă de frînghie, atenți la apa care părea că se ridică odată cu ciutura. "Ce aventură!", își ziseră toți trei în gînd.
- Ar trebui să coboare unul dintre voi să tulbure cu mîna apa stătută, spuse cineva în spatele lor.
Încremeniră. Lîngă ei sta nepăsător moșneagul.
- Altfel n-o să sleiți niciodată fîntîna asta, fricoșilor, adăugă el, zîmbind cu blîndețe.
Asta știau și ei, dar, uitîndu-se unul la altul, înțelesră că nimeni n-ar putea s-o facă. Mai ales acum. Bătrînul stătu cîteva clipe, apoi luă capătul celeilalte frînghii și se încinse cu grijă. O legă de cumpănă, trase de cîteva ori ca să-i încerce rezistența și începu să coboare în fîntînă. Cei trei rămaseră muți, fără să aibă curajul să privească în adînc. Se uitau toți la frînghia întinsă pînă cănd, într-un tîrziu, pe marginea fîntînii apăru din nou bătrînul. Se traseră speriați înapoi. Moșneagul ieși, își scutură hainele și, înainte de a pleca iarăși spre sat, le spuse:
- Acum scoateți de șapte ori toată apa și aruncați-o la șapte pași de aici spre miazănoapte.
Apoi, fără să-și întoarcă privirea, plecă spre sat.
Abia cînd îl pierdură din ochi, cei trei luară din nou ciutura și dădură drumul la frînghie pînă cînd o izbitură îi avertiză că ajunseseră la apă. Urmară apoi întocmai sfaturile bătrînului și, fără să bea din apa fîntînii, se întoarseră acasă înciudați că nu aveau ce să povestească.
Oamenii din sat îi așteptau nerăbdători, dar, văzîndu-i de departe, înțeleseră că nu se întîmplase nimic deosebit la fîntînă și se risipiră în tăcere, fiecare pe la casele lor.
A doua zi, la răsăritul soarelui, îmbrăcat în haine de dimie și închizînd în urma sa toate porțile uitate deschise, un tînăr trecea nepăsător pe strada mare a satului.