O zi

Mikal este operator de când se știe. Astăzi, el a fost trezit de ceasul deșteptător și după câteva momente s-a ridicat din patul mic, dar călduros. Ca și în orice altă dimineață, se simte odihnit. Se îndreaptă spre baia neîncăpătoare, unde zăbovește câteva minute; își spală mâinile și fața cu multă grijă și săpun; dinții urmează a fi periați, din ce în ce mai repede. Se privește în oglindă pentru câteva momente, după care se întoarce în dormitor. Pe masa de acolo își pregătește sandwichul și ceaiul de dimineață, pe care le savurează în liniște, fără a se grăbi. Își alege o cămașă și o pereche de pantaloni negrii; nu poartă cravată azi; se încalță și privește sec garsoniera sa luminată slab, tenebros, de un bec prafuit și gălbui, ce arde într-un colț afumat. Mikal iese pe ușă și o încuie. Nici până acum nu s-a obișnuit; încă se mai așteaptă ca aerul de afară să fie mai proaspăt decât cel din locuința lui fără ferestre. Nu este însă așa; niciodată nu este. Afară e umed și rece, dar mirosul sulfuros și acru persistă nemilos. Străbate culoarul ce se desfăcea într-o spirală lungă, poligonală, din câte știa el infinită; nu mersese până la capătul lui niciodată. Lasă în urmă ușă după ușă, tot mai multe pe fiecare latură; numerele ce creșteau tot mai mult, tot mai greu erau șiruri de zeci de cifre; nu puteai să știi unde au început sau unde aveau să se termine. Culoarea verde a ușilor se pierdea în jocul de lumini al neoanelor antice care atârnau din tavan; din când în când vedeai unele garsoniere sigilate cu o panglică roșie, subțire ca un fir de ață; acolo stătuseră exilații.
În timp ce merge, lui Mikal îi atrag atenția țipete groaznice. Curiozitatea îl face să grăbească puțin pasul, pentru a vedea despre ce este vorba. De pe o latură pe alta a culoarului, simte că se apropia de sursa țipetelor, când tocmai se face brusc o liniște de mormânt. Continuă să se apropie; ajunge însă suficient de repede pentru a vedea doi oameni în costume metalizate, complet opace, sigilând o altă ușă. Unul dintre ei se întoarce spre Mikal, cu chipul ascuns de masca oglindindă, după care își continuă lucrul, rămânând în urmă pe coridor.
După câteva minute de mers, Mikal ajunge la o scară ce se ridica brusc din mijlocul holului. El începe a urca, știind bine care îi era destinația. Lumina seacă este curând înghițită de beznă aproape totală, iar etajele se succedă într-un șir continuu. Ascensiunea ia sfârșit la găsirea unei noi urme de viață, sugerate de un alt neon palid. O cameră mare, imensă relativ la multe altele, colcăind de oameni lipsiți de viață. Toți cei de aici își chinuie ochii citind niște fișe interminabile. Mikal își ia locul la o coadă pentru a-și primii lista de sarcini pe ziua respectivă. Așteptând, privește în jur; nu vede pe nimeni cunoscut; nici nu-și mai amintește ultima dată când s-a întâmplat asta. Toți semănă între ei, totul e o copie a unei copii a unei copii a unei copii... totul consumat de cancerul acela înfometat, care îi transforma în zombie. Mikal își primește lista de la ghișeul îmbâcsit și se apucă de treabă. Se îndreptă spre sala 317. Intrând acolo, îl salută formal pe paznic, care dă din cap în semn de aprobare. O asistentă înaltă, blondă, cu părul strâns într-o coadă lungă îi spune: „Bună ziua, domnule operator. Subiectul e gata de operație.” Mikal își pune ochelarii de protecție, halatul și trece la masa de operație. Subiectul era întins pe masa metalică; avea ochii cusuți, iar urechile și gura asemenea. Cu toate că pacientul părea inert, Mikal îi putea vedea mișcările disperate ale globilor oculari pe sub pleopele peforate. Operatorul ignoră acest lucru, considerându-l normal și folosind un bisturiu marcat evident de trecerea timpului, face o incizie de-a lungul abdomentului. Subiectul era paralizat aproape complet, cu toate că agitația ochilor săi arăta că era conștient. Mikal ia seringa ce stătea pregătită alături, plină cu serul negru și o introduce în deschizătura din abdomenul bărbatul întins pe masa metalică și rece. Particulele întunecoase încep a se răspândi în organismul lui, apărând prima dată pe sub piele, apoi afundându-se tot mai adânc. Operatorul coase cu grijă taietura, care începuse deja să se vindece. Operația avusese succes. Paznicul de la ușă mută pacientul pe o targă pe care o duce într-o altă cameră.
În încăpere rămâne doar Mikal și cu femeia blondă, într-o liniște apăsătoare, deranjantă. El o privește expectativ, dar fără nici un rezultat. Deodată din difuzorul prăfuit agățat de tavan se poate intui: „Asistenta Samara T. este așteptată în sala 563”. Femeia părăsește camera; Mikal se uită în urma ei.
După câteva ore bune, Mikal pierduse șirul operațiilor pe care le făcuse. Era obosit; avea ochii aproape închiși. Lista lui de sarcini era însă departe de a se fi terminat. O altă sală de operație, un alt pacient, dar aceeași procedură și aceleași pleoape cusute. Mikal introduce iarăși seringa cu serul negru în incinzia transversală. Materia obscură are același drum, doar că de această dată subiectul are convulsii puternice; tremură, își schimbă culoarea, devine tot mai rece și în cele din urmă intră în comă. Cancerul ce-i fusese injectat în vene îi consuma acum organismul, îi altera încet structura, dar nu așa cum ar fi trebuit; era o anomalie iremediabilă. Mikal ridică receptorul telefonului de lângă masa metalică, apasă cifra nouă și spune scurt, cu o urmă de nesiguranță în glas: „Implant respins, cameră 983”. În încăpere își face apariția un bărbat în halat alb, însoțit de doi paznici. „E primul pe ziua de azi” menționează Mikal, încercând să-și ia apărarea. Daniel N., supervizorul în halat alb îi răspunde „Se mai întâmpla, mai ales după zece ore de lucru. Du-te acasă și odihnește-te”, după care se întoarce spre cei doi paznici „Îl duceți la crematoriu”. Mikal pleacă spre garsoniera lui din beciul mâncat de igrasie. Cei doi fuseseră buni prieteni, dar lucrurile se schimbaseră odată cu promovarea lui Daniel N. în funcția pe care o ocupa acum. Multe lucruri se întâmplaseră de atunci, lucruri care puteau părea decât firești.

În cameră

Coborând scările, Mikal ajunge repede la camera lui. Înainte să descuie ușa se întreabă ce s-ar întâmpla dacă ar încerca să bată la una din ușile vecine. Renunță însă repede la această curiozitate, ce se manifesta mai mult ca o dorință. Intră în camera lui; nimic nu se schimbase. Aprinde veioza din colț și își pregătește din nou ceva de mâncare. Mănâncă, după care se așează în pat, frânt de oboseală. Ia una din cărțile pe care le ținea în noptieră: „Limitele Universului nostru”. Era una dintre preferatele lui și aproape o memorase; paginile erau aglomerate de însemnările pe care el le făcea, întrebări, observații și comentarii. Astronomia îl fascina și își dorea atât de mult să vadă din nou cerul. Acum totul parcă era doar un vis, abia dacă își mai amintea copilăria lui îndepărtată. Ani lumină îl despărțeau de ea și nu avea cum să se împotrivească distanței; eforturile lui de a-și aminti deveneau progresiv zadarnice. Încă mai știa de casa de pe plajă, de părinții lui, de excursiile cu barca, de prietenia cu Daniel, de cerul dominat de arșița soarelui sau de modelele stelelor strălucitoare; și apoi venea durerea și suferința sau poate doar amintirea ei: incendiul, moartea alor săi, plecarea de pe insulă. După nenorocire rămăsese în grija unchiului său, Gilbert, care îi fusese un adevărat sprijin, dar și acesta se stinsese cu ani în urmă. Mikal încă mai visa la zilele când își dorea să ajungă doctor, dar apoi, noțiunea aceasta devenise doar o altă abstracțiune. S-a gândit că operatorul este cel mai apropiat lucru, dar în scurt timp a aflat că nu este așa; își dădea seama tot mai mult în fiecare zi. Și în fiecare zi devenea tot mai puțin ceea ce fusese, devenea tot mai puțin el. Singura lui consolare, amintirile, cădeau tot mai mult, încet dar inevitabil, spre uitare.
Îndrăznea să se întrebe ce scop avea și al cui joc îl juca. Ce rost avea meseria lui de operator, cine erau subiecții, de ce aveau ochii cusuți și ce însemna serul negru? Erau atât de multe întrebări și de când fusese aruncat în beciul ăsta nu le găsise răspuns. Lui și altora li se spuse să facă anumite lucruri; și fiecare făcea ceea ce i se spusese. Ar fi putut să se revolte, să refuze regulile ce-i erau impuse, dar ce consecințe ar fi avut asta? Se simțea îngrozit și frustrat. Nu mai văzuse lumina zilei.
Pune la loc cartea de astronomie și ia o alta, un roman de dragoste: „Un nou început”. Aceasta avea paginile curate, îngrijite, fusese citită cu grijă de atâtea ori. Pare ciudat cum lui Mikal îi par mai aproape stelele decât sentimentele atât de propri sufletului uman. Își dorea de multe ori să trăiască ce citise și încerca să-și extrapoleze propria realitate; dar era doar o minciună. Începând a citi acolo unde găsise un semn de carte vechi și îngălbenit, Mikal adormi cu un zâmbet lipsit de speranță pe chip.

Samara

Stătea lângă ea în patul imens și catifelat. Ea se tăvălise în brațele lui. Timpul curgea foarte încet, sau cel puțin așa părea. Samara avea părul blond și buclat despletit de-a lungul pernelor pufoase. Mikal îi mângâia încet pielea fină. O privea cu uimire și cu recunoștiință în ochii strălucitori, de un albastru abisal. Ea i-a zâmbit simplu și sincer. Lui Mikal parcă nu-i venea a crede. Nu știa cum de ajunsese aici, știa doar că nu mai vroia să părăsească acest moment de împlinire deplină. Fericirea însemna însă și ignoranța care îl curpinsese și îl ținea acum sedat într-un vis frumos. Samara se apropie de el și îl sărută ușor, dar posesiv. Sărutul se prelungește la nesfârșit, iar Mikal se bucură de apropierea infinită de persoana pe care o adora de atâta vreme. Se lăsau amândoi duși de val; fără griji, fără probleme, fără motive. Cum era posibil? Părea că lumea întreagă devinise așa cum își dorea el, totul se schimbase, răul dispăruse, iar acum realitatea era cufundată într-o natură paradisiacă. Atingerea trupului Samarei era ceva ce doar imaginația lui Mikal putuse să conceapă; ce legătura avea asta cu orice altceva? Mintea lui nu putea să-și dea încă drumul în uitare, încă se mai agăța de suferința și mizeria ce-i definiseră atâta vreme existența. Asta nu putea să fie ... să fie ce? ... să fie real? Dar de ce nu? Obișnuința nu îl lăsa să îmbrățișeze fericirea, o noțiune pe care parcă o uitase. Simțind că plăcerea de a fi cu ea nu e de ajuns pentru Mikal, silueta Samarei se ridică goală din pat, se întoarse pentru o ultimă dată, îl privi rugător, după care, răzând, începu să alerge pe câmpiile verzi, sub dogoarea sorelui, sub cerul albastru. Mikal încercă să o oprească și strigă după ea, însă sunetul nu străbătu nici până la propriile urechi. Se luă după ea, dorind s-o prindă din urmă. Fata nu se oprea și râdea mereu. Crezând că este doar un joc, Mikal se lăsă și el cuprins de speranța fericirii și alergă în neștire. Samara se mai întorcea din când în când spre el, arătându-i să o urmeze. Privirea lui fu însă orbită de lumina puternică; tot ce mai simțea era mângâierea proaspătă a covorului de iarbă mătăsoasă și parfumul fin de iasomie al Samarei care se difuza în mici fasciculi de volum, tot mai rari. Merse tot așa, ghidat de plăcere și de râsetele fetei, până când se trezi privind-o pe Samara cu brațele desfăcute, în marginea unei prăspăstii imense, ce se deschidea în marea învolburată. Cu același zâmbet inocent, ea se lasă încet să cadă în necunoscutul atât de familiar. Mikal alergă să o oprească, dar prea târziu. La rândul lui pe marginea prăpastiei, șoapta văzduhului îl tentă să o urmeze: „Vino cu mine și vei vedea”. În jos nu era nimic, doar valurile înfometate ce devorau stâncile abrupte. Vru să-și dea drumu, dar nu credea suficient de mult. Căzu în genunchi și se înecă în lacrimi. Mikal se trezește brusc plângând, cu inima sfâșiată de vis. E prea devreme...

Oglinda

Mikal a încercat să mai doarmă, dar nu-și găsește liniștea. Se gândea neîncetat la visul lui. Nu îi dădea pace și spera. Ce însemna oare? Mai presus de orice însă își dorea să simtă trupul Samarei aproape de el, își dorea atingerea caldă și plăcută a fetei din vis. Și ruptura dintre imaginație și realitate era atât de mare încât nu reușea decât să-și dorească asta cu scepticism. Ce ar fi fost dacă și-ar fi dat drumul în prăpastie? Ce ar fi fost dacă pur și simplu s-ar fi lăsat să cadă, nepăsător, complet ignorant? Poate ar fi murit ... dar asta nu ar fi fost diferit de nici o altă zi; se simțea mort de mult.
Își simțea capul limpede, încă limpede. Dar știa că mai era până trebuia să se prezinte la etaj; știa că mai târziu toate gândurile aveau să se transforme în pietre grele, care îl vor trage în jos și-l vor sfărâma. S-a ridicat totuși din patul cald pentru a se spăla pe față. Nu s-a mai ostenit să aprindă lumina pală de la capul patului. A mers direct la baie, a pus mână pe întrerupătorul de acolo și sprijinindu-se în chiuveta a început să-și fixeze cu privirea chipul din oglindă. Chiar era el personajul ală glacial? Străinul ăla rigid? Îi fusese tot timpul frică să-și trăiască viața așa cum își dorise; pentru el totul devenea din ce în ce mai mult un șir de necesități tot mai apăsătoare. „Vreau să trăiesc în copaci” îi spusese de mult, pe insulă, Daniel N. I se părea acum mai mult decât ironic, fiindcă nici nu știa dacă mai există copaci; îi părea rău că pierduse ocazia să se cațăre în ei. Cine știe ce ar fi putut fi sus, acolo, în locul copacilor. O fi fost iarna nucleară, erupții vulcanice sau Pământul ars de razele neîngrădite al Soarelui. Nu ar mai fi avut poate nimic de găsit acolo.
Oglinda îl privea în ochi cu dispreț și frustrare. „De ce ești un pămpălău? De ce stai tot timpul la locul tău? Îți e frică că-și pierzi rahatul tău de viață. Aș prefera să mă las împușcat decât să mai trăiesc o clipă în cocina asta. Infect.” Ceva deci trebuia să facă. Dar ce? Cum putea să scape de cancerul ce-l înconjura? Stătuse atât de mult în întuneric încât își pierduse și amintirea luminii. Devenise un alt concept abstract. Nici măcar nu știa cum să se răzvrătească și împotriva cui? Împotriva sistemului? Care sistem? Evident, sistemul care îl adusese în situația asta. Îi treceau prin cap tot felul de gânduri, dar realiza că nici unul dintre ele n-ar fi contat pentru alții. Nici unul. Poate totuși exista o cale. Trebuia să vorbească cu Daniel N.

Daniel N.

Mikal s-a spălat și a plecat mai devreme din garsonieră. Vroia să vorbească cu fostul său prieten. El ar fi știut mai multe cu siguranță. Un soi de avânt ciudat îl cuprinsese pe Mikal și nu știa de ce așteptase atâta timp, atâția ani. De ce nu făcuse pasul ăsta mai devreme? Era hotărât. Nimic nu-l putea opri acum. Sau cel puțin așa i se părea lui.
Urcă scările până la etajul cu pricina și se îndreptă spre biroul lui N. Nu mai fusese niciodată. Pe ușă scria cu litere de un negru șters „Sala 563”. „Bună dimineața” spuse el intrând; „Nu te așteptam, Mikal” i se răspunse sec „De ce ai venit?”. Lui Mikal îi era rușine să mai recunoască că fusese atât de hotărât. „Știi, aveam ceva de discutat cu tine...” „Păi, acuma spune, dacă tot ai venit”. Mikal ezită și nu știe cum să înceapă. Cât de direct e prea direct și nepoliticos și cât de indirect e plictisitor? Spuse totuși forțat „Cine e mai sus?”. Daniel îl privi descurajator. „Ce vrei să spui?” „Cine sunt superiorii tăi? Cine supraveghează toată chestia asta?” „Șefii mei sunt niște funcționari înalți” spune Daniel evaziv. „Bun, dar ei sunt cei care pun totul în mișcare?” „Ce ți-a venit cu toate tâmpeniile astea? Nu m-ai întrebat niciodată până acum” „Ãsta nu-i motiv să nu te întreb acum” replică Mikal cu o impertinență neașteptată, dar utilă. „Nu, au și ei șefii lor” „Și tu-i știi pe cei din urmă?” „Nu-i știu pe ei, la fel cum tu nu-i știi pe șefii mei. E clar?” „Nu înțeleg. Cât poate să dureze ierarhia asta? Cât de înaltă e piramida de fapt?” „Auzi, tu nu crezi că poate asta nu-i treaba ta. Tu operează-ți subiecții și vezi-ți de probleme” „Dar care-i treaba mea? Să tai urâții ăia cu ochii cusuți și să tac din gură. Și treaba ta care e? Să-i bagi pe foc pe-aia care au convulsii?” „Dacă nu te-aș cunoaște, ar trebui să te raportez?” „Cui să mă raportezi? Unui alt mahăr care stă la birou și face statistici de crematoriu?” „Mikal, potolește-te” Mikal dă să iasă din birou „Nu se termină aici” „Spre binele tău ar fi să se termine”. Ieșind, Mikal dă peste Samara, care aparent zâmbindu-i, intra în biroul lui N. Restul zilei a continuat normal pentru Mikal, care așa cum îi fusese sugerat, și-a văzut de treabă.

Șansa

Întorcându-se spre garsoniera lui amărâtă Mikal se simțea deprimat. Nu mai fusese niciodată așa; sau poate fusese și nu-și dăduse seama. Se gândea că poate i-ar face bine un somn bun; așa era, dar trebuia apoi inevitabil să se trezească iar la aceeași realitate rupturoasă. Nu, nu, avea nevoie de altceva. Își dorea mai mult ca orice o gură de aer curat, nu amestecul ăla de oxigen și moloz cu care se mulțumise de atâta timp. Camera de lângă el l-a atras din nou, mai mult ca niciodată. Trebuia să vadă cine stă acolo, poate astă era răspunsul. Privind mai atent, ușa lui și următoarea aveau numere consecutive... foarte mari, dar totuși consecutive. Nu mai văzuse două numere consecutive pe uși vecine niciodată. Avea totuși o reținere neexplicată. Căldura și mirosul stricat deveniră brusc și mai insuportabile. Ce să facă? Să bată sau să intre direct? Nu, trebuia să bată, așa ar fi fost normal. Mâinile îi tremurau ușor, dar el nici nu percepea. A bătut ușor în ușă cu mâna stângă. Nu mai avu timp să se gândească, fiindcă i-a atras atenția o voce feminină, destul de puternică: „Hai intră!”. Mikal se conformă și lipindu-și mâna de clanță deschise ușa. Camera era tot cam ca a lui... doar că era mai frumos luminată... în rest toate erau la locul lor. Observă cărțile din noptieră și ușa de la baie deshisă, sfiindu-se să privească la persoana care stătea pe pat. Până la urmă, fiind forțat de curiozitate sau de altceva, Mikal vede o femeie cam pe la 25-30 de ani. Nu-și putea da seama clar, fiindcă avea o față destul de tânără, cu toate că restul corpului ar fi putut sugera altceva. „Ce vrei?” i se adresează distrată, fără răutate femeia. Mikal se încurcă și din gura lui ies cuvintele altcuiva, nu știa ale cui: „Ahh... suntem vecini, eu stau alături ... și mă gândeam să ne cunoaștem dacă tot suntem vecini. Eu sunt Mikal”. Femeia îl privește, îl analizează din cap până în picioare, după care îi spune cu un zâmbet cald, dar totuși aproape sec „Sunt Luisa. Încântată” „Mă, ăhh, bucur de cunoștiință” mormăie Mikal; nu mai spusese asta de mult pentru că nu mai cunoscuse pe nimeni și chiar dacă o făcuse, cu siguranță nu fusese nici o bucurie. Luisa era brunetă, avea părul strălucitor, până la umeri, pielea îi era măslinie, iar ochii întunecați și strălucitori; fața ei era drăguță, ea nefiind prea înaltă, dar totuși suplă. Așa avea s-o țină minte Mikal. Femeia continuă să insiste cu privirea asupra lui, intimidându-l, aproape fără să-și dea seama. „Ia un loc și simte-te ca acasă...” spune ea cu același zâmbet pe buze. Mikal se așază și, privind mai atent, vede că Luisa își făcea pedichiura. „Suntem colegi?” deschide Mikal conversația „Lucrezi sus? Ești operator?”; el dă din cap aprobator; „Atunci, îmi pare rău, nu suntem colegi” „Dar tu ce faci?” întreabă bărbatul curios și oarecum contrariat „Eu prefer să nu urc scările” „Păi și ce .... scuză-mă că sun nepoliticos ... ce faci ziua?” „Care zi?” „Nu înțeleg...” „De unde știi că e zi sau noapte?” „De-aia avem ceas” dă Mikal răspunsul „Ceasul nu-ți spune nimic... e, dacă vrei, fără importanță. Și cu atât mai mult nu-ți poate spune dacă e zi sau noapte” „La asta nu m-am gândit până acum” recunoaște bărbatul, simțindu-se parcă tot mai confortabil. Neștiind ce să mai spună, el întrebă dezinteresat: „Tu visezi?” „Tot timpul... Numai că unele vise sunt frumoase, altele sunt groaznice și altele sunt pur și simplu plictisitoare. Trebuie să le trăiești pe toate sau ... să te trezești. Dar tu ... tu ce visezi?” „Visez tot timpul altceva și n-am înțeles niciodată ce legătura au visele mele cu viața. Nu au nici o legătură” „Nu au doar legătură. Visele sunt viața ta așa cum ar fi putut să fie ... altceva nu mai ai ... decât vise” „Vrei să spui că pot să trăiesc în vise?” „Nu, îți spun că asta faci acum. Ai venit la mine căutând ceva care să dea sens vieții tale. Poate că ai venit ca să înveți cum să-ți revendici viața pierdută, cum să ai din nou controlul asupra ei” „Dar n-am cum să schimb toată ... tâmpenia asta de lumea ... nu-i lumea mea, este doar locul în care mă trezesc dimineața. Ce să fac eu ca să schimb cavoul ăsta în ceva mai puțin asemănător cu iadul?” Mikal spunea pentru prima dată lucrurile astea altcuiva, iar Luisa îl asculta cu o oarecare satisfacție pentru fervoarea lui. „Nu te mai subestima și mai ales nu-ți mai subestima visele. Fără vise ai fi doar o bucată de materie organică. Fii mai atent la ceea ce vezi și lumea nu și se va mai părea așa de seacă. Și nu mai privi doar cu ochii...” Mikal privea uimit; cuvintele Luisei îi dădeau speranță, îl binedispuneau. Un moment de liniște s-a așternut între cei doi. „Știi ce, sunt cam obosită acum. N-ai vrea să vii mâine să mai vorbim? Zău că mi-ar plăcea, dar acum sunt tare obosită” „Scuză-mă, nu știam. Îmi pare rău că te-am deranjat, dar îmi pare și bine. Știi?” „Aha, știu. Ne vedem mâine.” Fericit Mikal, părăsește camera Luisei și merge într-a lui. Intrând, se poate gândi doar că era mai frumoasă veioza Luisei. Se potrivea mai bine și ea arăta chiar frumos în lumina aia roșiatică. Mikal se culcă, fără să se mai dezbrace. Dormi liniștit, până a doua zi dimineață...

O nouă zi

Bătăi în ușă îl treziră pe Mikal dintr-un somn fără vise. Nu știa ce să facă... Era îmbrăcat – un lucru bun. Dar ce se întâmpla? Oare era Daniel? Oare veniseră să-l ia? Erau oare cei îmbrăcați în costumele metalizate? Ce vroiau cu el? Ce i se va întâmpla? Bătăile în ușă se întețeau... Bărbatul înghiți în sec și se dădu jos din pat.
„Deschide ușa... sunt eu! Luisa”. Pentru o clipă Mikal a stat să se gândească cine era Luisa. Dar și-a amintit repede și un zâmbet copilăresc i-a răsărit pe buze. A deschis ușa. Într-adevăr, în prag stătea Luisa, îmbrăcată într-un halat albastru și în niște papuci de casă. „Ahh, bună” a spus Mikal, confuz, dar cu siguranță binedispus de vizita neașteptată. „Bună. Pot să intru?” a întrebat femeia impunătoare „Da, bineînțeles, scuză-mă... Știi, dormeam și nu credeam că...” „Pot să vin mai târziu, nu vreau să te deranjez ...” „Nu-i nici un deranj... Rămâi, te rog... Intră!” În lipsa totală a machiajului sau a altor farmece extrinseci, Luisa arăta oricum atrăgător – ca ultima fărâmă de viață sau de frumusețe din buncărul ală. Ea a spus „Mă gândeam că o să vii... doar că nu mă gândeam că o să vii chiar aseară” „Cum ... mă așteptai să vin? Doar nici nu mă cunoșteai... înainte de aseară” „Știu multe despre tine, Mikal. Foarte multe. Te cunosc mai bine decât crezi, mai bine decât te cunoști tu însuți.” „Nu pot să cred așa ceva... adică cum se poate?” „Cum se poate, asta nu știu nici eu... Dar știu că visezi Mikal, știu că nu-ți găsești locul aici și ai dreptate. Tu vrei să vezi cerul, Mikal. Cerul, apusul, răsăritul. Vrei să respiri aer. Și vrei să nu uiți. Te agăți de fiecare detaliu din trecutul tău... Și când detaliile dispar, simți că dispari și tu.” Mikal stătea în picioare uimit și o privea cu entuziasm pe Louisa șezând pe pat. Ochii mari ai femeii îl chemau pe Mikal, îi făceau inima să bată mai repede. Se trezise sau încă mai visa? Chiar îl cunoștea ființa asta atât de frumoasă în așa profunzime? Sau doar i se părea?
Bărbatul simțea cum nodul din gâtul lui capătă proporții considerabile. Avea emoții – nu știa motivul, deși era evident. Vroia să-i spună ceva Luisei, dar cuvintele nu veneau. Nu era sigur de ce vroia să-i spună, o mie de gânduri îl invadau și nici unul nu dădea naștere la altceva decât tăcere – o tăcere asurzitoare. Mintea i-a zburat pentru o clipă cu gândul la lucru, către etaj, către meseria sa. S-a uitat la ceas, vroia să vadă când trebuia să se prezinte sus; poate că deja întârziase. Dar ceasul lui stătuse la ora trei douăzeci și unu. N-a găsit altceva mai oportun să întrebe decât: „Cât e ceasul?” „Nu știu, de fapt, nici n-am ceas” „Eu vorbesc serios!” „Și eu crezi că glumesc?! Þi-am spus doar: ceasul nu-ți spune nimic. Te uiți la ceas de parcă ai vrea să afli cine ești. Nu îți e clar? Aici timpul trece altfel... Ziua și noaptea sunt doar acolo – afară.”. Cuvântul „afară” trezi în Mikal un jind, o dorință profundă – cât de frumos ar fi fost. Bărbatul deja intra într-un fel de panică, dar chipul calm și plin de căldură al brunetei l-au liniștit.
„Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu m-aș duce ... Ce ar putea să mi se întâmple? Ei n-au nici o putere asupra mea...” a spus Mikal, mai mult pentru sine. „Dar totuși ți-e frică de ei, nu? Îți pot citi asta în privire...” Luisa își lipi trupul firav de Mikal și pentru prima dată el uita cum e să-ți moară amintirile sub privirile neputincioase și învăța cum e să-ți faci altele noi. El o cuprinse cu brațul de după umăr și o strângea mai aproape. Simțea o speranță cu totul nouă. Fără să-și dea seama, se îndrăgostea? „Îmi place atât de mult să stau lângă tine... aș sta așa o veșnicie” Mintea lui Mikal era complet eliberată, era liber, sufletul îi prindea aripi și se înălță dincolo de granițe, mai sus de buncărul ăla, mai sus de cer. Cuvintele astea alunecau printre buzele uscate ale bărbatului, așa de simplu, așa de natural, atât de neînțeles. Luisa, trăgându-și suflul, a răspuns pe un ton candid: „Da, te înțeleg, fiindcă n-ar fi nici pentru mine lucru pe care să-l doresc mai mult...” Femeia își întoarse chipul spre Mikal și cei doi au rămas așa, privindu-se cu nesaț.
Inima lui Mikal nu mai bătea așa de repede, dar parcă crescuse. „Ești așa de frumoasă... Nici nu-mi vine să cred că ești aici”. Luisa zâmbi și spunând ce parcă vroia să spună de când se știa: „Nu știi că frumusețea nu poate fi văzută ?... Poate fi doar sărutată”. Și cei doi și-au contopit buzele într-un sărut, care părea să nu se mai termine. Poate chiar timpul nu mai exista – poate nu existase niciodată. Poate că secundele erau doar o obsesie – înlocuită acum doar de o altă obsesie, una mai îndestulătoare, o obsesie nu pentru minte, ci pentru suflet și pentru trup.
În scurt timp, sărutul celor doi a fost acompaniat de atingere, în ceea ce devenea o simfonie a simțurilor și a plăcerii, atât de frumoasă, în simplitatea și naturalețea ei. Luisa, își trecu unghiile nu foarte lungi pe gâtul bărbatului și-l zgârie. Nimic nu mai conta, totul dispărea, se dizolva încet într-o realitate nouă, într-o realitate îndestulătoare, într-o realitate mai bună, unde ignoranța este binecuvântată. Singurul gând pe care Mikal îl mai percepea era acela că Dumnezeu pusese pe Pământ un înger doar pentru el...

Fărâme de lumină

Mikal deschise ochii. Privea către tavan. Nu vedea decât placa mare de beton, parțial consumată de igrasie. Asta și un sentiment inexplicabil de mulțumire, de exaltare silențioasă a sufletului. De ce? Fusese totul un alt vis? Sau nu... Șuvițele încălcite și întunecate ale Luisei stăteau încă răsfirate pe pieptul lui Mikal. Și prezența ei îl încălzea – trup și spirit. A privit-o cu dormea – atât de inocentă, atât de neștiutoare, atât de plină de mister. S-a trezit și ea. N-a spus nimic, câteva clipe doar a privit. „Ce faci?” întreabă ea „Mă uitam la tine – nu-mi venea să cred” „Ce nu-ți venea să crezi?” „Că ești aici. Chiar ești aici?” „Dar bineînțeles. Unde aș putea fi?”. Un nou moment de liniște – de data asta genul de liniște pașnică, ce nu are nimic de ascuns. „Dacă aș pleca, tu ai fugi cu mine?” a întrebat serioasă Luisa „Unde să pleci?” „Afară – la lumină.” „Dar ce e afară? Nu știu – nimeni nu știe. Știi tu?” „Nu, dar vreau să văd. Vreau să vedem. Amândoi.” „Da, dar nu îmi dau seama cum...” „Șșș” a spus femeia, acoperind buzele lui Mikal cu arătătorul ei lung și subțire; în urma acestei mișcări, bărbatul a simțit sânul Luisei mângâidu-i pieptul. „Vii sau nu?”. Mikal s-a gândit, nu a fost deloc impulsiv și nu a răspuns pe loc. După un răgăz de câteva clipe a spus clar și răspicat „Da!” „Trebuie să înțelegi că indiferent ce vom găsi acolo – nu te vei putea întoarce – NICIODATÃ!” „Înțeleg... Dar fii sinceră cu mine: tu știi ce-i acolo?” „Nu, nu știu. Știu doar că nu-i ca aici. Știu că acolo putem fi liberi, doar noi doi.” Mikal avea încredere în Luisa, avea încredere în vorbele ei. Și mai mult – asta își dorise dintotdeauna, dar nu avusese curajul să recunoască, nu avusese curajul să-și fixeze scopuri atât de mărețe. Într-adevăr, întâlnise persoana care-l făcea să redevină el însuși.
„Dar cum ai de gând să ieșim de aici?” întrebă Mikal. „Prin crematoriu” veni scurt și sec răspunsul.
Spre răsărit...
„Vin imediat... Așteaptă-mă” a spus Luisa ieșind pe ușă. Mikal s-a dat jos din pat și s-a îmbrăcat. A privit camera de jur împrejur, cu un zâmbet disprețuitor. Era tot ce avea, îl reprezenta – dar nu regreta că era ultima dată când avea s-o vadă. Nu regreta mirosul groaznic, nu regreta pereții scorojiți, nu regreta nici măcar noptiera de la capul patului, în care își ținea cărțile. Avea să fie un om liber – nu-i mai trebuiau toate astea. Gândurile lui au fost terminate, fiindcă în scurt timp a intrat femeia. „Ești gata? Mergem?” a întrebat-o el „Da, haide”. Luisa era și ea mulțumită, iar asta nu putea să fie decât exponentul mulțumirii lui Mikal. El a luat-o de mână și cei doi au pornit pe coridoarele întortocheate și apoi pe scările întunecoase. Ajungând în dreptul etajului unde lucra Mikal, femeia i-a spus că ajunseseră.
Să fi fost așa de simplu în tot acest timp? Cum de nu se gândise el la această cale de evadare? Poate că se gândise, dar nu avusese pe cineva alături care să-i sporească încrederea în sine... Nu avusese motiv să-și asume nici un risc, nu avea nimic de pierdut, nu avea nimic de câștigat. Dar acum situația se schimbase, iar libertatea însemna – totul de câștigat – însemna s-o câștige pe Luisa.
În lumina neonului, evenimentele se desfășurau ca de obicei – aceeași stare de morbiditate, aceeași somnolență pe fețele fiecăruia. Totuși, dintr-un motiv necunoscut, toți începuseră deodată să privească înspre Mikal și Luisa – ca și cum moartea lumii ar fi trăit după viața din cei doi. Ei însă nu se sinchiseau. S-au îndreptat cu pași repezi – mai repezi ca niciodată – spre crematoriu.
Acolo erau doi paznici. „Aveți autorizație pentru crematoriu?” a întrebat unul dintre ei „Avem aprobare de la Daniel N.” Paznicii s-au privit cu înțeles, dând de înțeles că aveau cunoștiință de această aprobare, iar apoi unul dintre ei a dat în cap în sens de aprobare: „Puteți să treceți”. Cât de creduli puteau să fie paznicii ăia, se gândea Mikal. De fapt, probabil crematoriul nu era un punct cu securitate sporită. Doar ce aveau să facă? Să fure cadavrele?
Drumul celor doi a continuat prin câteva săli albe, în care erau o mulțime de saci negri – evident, cu leșuri. În cele din urmă, Luisa și Mikal au ajuns la o ghenă – cea care ducea spre crematoriu. Privindu-l în ochi, femeia a întrebat „Ești sigur că vrei să faci asta? E ultima șansă să te întorci” „Sigur. Dar tu?” „Bineînțeles”. Cu mult curaj cei doi s-au aruncat pe tubul metalic, destul de încăpător pentru amândoi. După o cădere considerabilă, a urmat un impact amortizat de mormanul de cadavre care părea să nu se mai termine. Ceva mai departe, era crematoriul propriu-zis, unde doi muncitori luau corpurile neînsuflețite și le aruncau pe foc.
Mikal și Luisa au mers mai departe cu toate că mirosul era insuportabil. Lângă furnalul arzând, femeia i-a spus: „Pe aici, pe scara asta – vom ajunge sus. E mult de urcat și mai bine ne-am grăbi” „Dar spune-mi: cum de știi toate astea?” „Tatăl meu lucra aici” „El de ce n-a plecat? Sau a plecat?” „N-a plecat, îi era prea frică de ce ar putea găsi sus.” În momentul respectiv, unul dintre muncitori, a cărui paloare era evidentă în ciuda funinginii care îi acoperea fața și tot corpul, l-a prins pe Mikal de braț și i s-a adresat pe un ton amenințător: „Acolo vei găsi ce cauți, dar sigur asta îți dorești? E prea târziu doar pentru unele lucruri...” Mikal s-a gândit o clipă, după care trăgându-și brațul cu putere, s-a răstit la muncitor: „Lasă-mă în pace, bătrâne. Ce știi tu? Ești la doi pași de libertate și tu stai aici și arzi cadavre – uite-te la ce ai și uite-te la ce ai putea avea: libertatea” Mikal arăta în susul scărilor verticale, ce urcau paralel cu coșurile furnalului. Apoi pe un ton mai blând, muncitorul spus aproape cu lacrimi în ochi „Libertate – de ce aș vrea așa ceva? Nu, eu rămân aici – știu prea bine cum stau lucrurile. Tu faci ce vrei”. Luisa privise intrigată, fără a lua parte, discuția celor doi, care tocmai luase sfârșit.
Cei doi au început să urce. Scările metalice era foarte obositoare pentru mâini și picioare. După o vreme lui Mikal începuse să-i fie frică să privească în jos. Mai târziu, frica îi trecuse, fiindcă privea în jos și nu mai vedea nimic; dar nici de sus nu se vedea lumină. Nu-și mai simțea brațele, iar după o vreme credea că n-o să reușească. Doar prezența Luisei îl îmbărbăta. În cele din urmă, Mikal a ajuns la capătul scărilor – dar nu era nimic – doar un zid.
Nu-i venea să credea, nu vroia să creadă. Furia, frustrarea l-au făcut pe bărbat să lovească cu putere în cărămizile aspre. Simțea cum mâinile îi sângerau, simțea cum puterile îl părăsesc, dar nu putea renunța. Pur și simplu, nu mai era o problemă de alegere, ci una de necesitate. Neașteptat, una dintre cărămizi se urni... și altele se urniră. În cele din urmă n-a rămas decât lumina puternică, orbitoare, în care Mikal nu putea distinge culori sau nuanțe – doar valul de lumină. El s-a ridicat pe margine, a ajutat-o și pe Luisa. Dar lumina a fost pentru el puternică, mult prea puternică, încât a leșinat, privind în sus, distingând un albastru arzător.
Și-a amintit de zilele în care înota până în larg și înapoi, luptându-se cu valurile. Iar apoi, când ajungea răpus pe mal, stătea în nisip și privea cerul.
Când s-a trezit, a fost întâmpinat de privirea caldă a Luisei, încadrată de părul brunet, în care Mikal vedea pentru prima dată șuvițe blonde. „Gata! Am ajuns... suntem aici. Suntem liberi. În sfârșit suntem liberi” Mikal era mut, a privit-o cu mulțumire pe Luisa – dar nu putea vorbi. S-a ridicat. A simțit sub el nisipul umed și a privit în larg – în largul mării. „Doamne! E mai frumos decât mi-l aminteam... Fiindcă ești și tu cu mine.” Luisa l-a privit, a zâmbit. Cei doi s-au dezbrăcat și s-au lăsat prada valurilor mării. Era de nedescris cum marea îi primea pe amândoi, iar ei îi primeau apa rece și sărată ca pe o binecuvântare a ignoranței.
Când s-au săturat de mare, au ieșit și au rămas pe nisipul fin. „E oare asta lumea – pe care ne-o amintim?” a întrebat visător Mikal. „Nu, cu siguranță, că nu...” i-a răspuns Luisa, ceea ce l-a pus pe gânduri „Lumea asta e doar a noastră” a continuat ea liniștindu-l. „E numai a noastră...” a repetat el, sărutând-o pe femeie, liniștit de răspunsul și de alintarea ei.

Comisia

Cei doisprezece membri ai comisiei stăteau la masa lungă astfel: președintele era într-un capăt al mesei, vicepreședintele în cealaltă, iar fiecare latură mai era împărțită de câte cinci membrii.
Președintele începe: „Ședința de astăzi nu va fi foarte aglomerată. Îl voi lăsa pe domnul Grubber, șeful Departamentului de Control Demografic, să ia cuvântul, fiindcă știu că are ceva important să ne spună”.
Domnul Grubber era înalt, uscățiv, cu ochelari și cu o față osoasă, într-un sens ostil: „Vă mulțumesc, domnule președinte. Aș vrea să vă mulțumesc vouă tuturor și să vă amintesc că datorită măsurilor luate de această comisie creșterea populației este de trei puncte anual, ceea ce a depășit cu mult cele mai bune așteptări ale noastre. Aș dori, cu această ocazie, să fac oficial ajutorul pe care l-am primit din partea Departamentului de Control și Exploatare Economică și din partea domnului șef al acestui departament. În acest ritm, vom reuși să terminăm dezvoltarea propusă pentru acest deceniu în doar șapte ani. În altă ordine de idei, aș dori să atrag atenția asupra unei noi realizări a departamentului nostru; aceasta se datorează anume Subdepartamentului de Control Exilări. După cum probabil știți, între unu și unu virgulă trei indivizi dintr-un milion au o predispoziție, de origine necunoscută, spre atitudini antisociale și împotriva autorităților. Acest grup restrâns, cu toate că pare neglijabil, poate avea efecte catastrofale în timp. Exilul este soluția cea mai bună, dar rămâne problema localizării subiecților în timp util. Colectivul subdepartamentului anterior precizat, condus de șefa de subdepartament Luisa K., a venit cu ideea ca subiecții să fie controlați fără ca ei să-și dea seama și fără a fi nevoie de metode învechite, cum ar fi Poliția de Control. Pentru acei puțini care refuză programul impus, există o nouă alegere: libertatea. Ei pot face această alegere complet inconștienți de natura ei iluzorie. De exemplu, subiectul 53NPK, obsedat de speranța absurdă a lumii de la suprafață...” la auzirea acestei formulări toți membrii comisiei au râs cu o poftă porcină, iar apoi Grubber, mulțumit a continuat „... după cum spuneam, acest subiect a fost primul căzut în plasa noului sistem. Alegerea făcută de el a fost pentru iluzia liberății și pentru lumea de afară, care după cum știm nu există...” la repetarea aceleiași glume, comisia nu a mai râs, ceea ce l-a îngrijorat pe Grubber, dar el a continuat deja îngândurat, pornind un monitor imens „Puteți observa subiectul, care este convins încă de realitatea iluziei pe care a ales-o realității pe care n-o putea accepta... Vă mulțumesc!”
Grubber s-a așezat, iar comisia a continuat să privească, râzând, cu o perversitate ieșită din comun imaginile de pe ecran.
Într-o cameră de pe etajul unde Mikal obișnuia să lucreze, el stătea acum legat de o targă metalică, cu pleopele, gura și urechile cusute. Ochii lui erau agitați nu-și găseau starea, iar pe buzele sale din care se prelingea saliva, se citea, în măsura în care se putea, o oarecare euforie docilă. Un operator a intrat în cameră, și a trecut la efectuarea procedurii – partea asta era mereu foarte amuzantă pentru comisie. Procedura fusese finalizată cu succes.
Președintele a declarat ședința închisă. Comisia a plecat, iar el a rămas cufundat în scaunul confortabil de piele, privind spre monitorul care mai arăta doar camera goală. Președintele a apăsat un buton pe telefon și automat s-a format un număr: „Kensler aici. Cer imediat un modul de conversie pentru Grubber W. Motivul: potențială respingere a programului. Recomand în locul său pe Luisa K. pentru competența de care a dat dovadă în întărirea sistemului. Vă mulțumesc.” Nici nu a închis bine telefonul, că a primit un apel la care a răspuns cu o oarecare spaimă: „Da, domnule Președinte Supervizor, bineînțeles domnule. Problema a fost rezovată. Voi întocmi un raport într-o oră. Cu siguranță, domnule, da, la până la ședința Consiliului Supervizoral va fi gata. Nu, domnule, mă ocupam doar de un fost subaltern care dădea semn de nesupunere. Da, domnule, vă mulțumesc, domnule.” Președintele a închis telefonul și a rămas cu capul cufundat în palme pentru multă vreme.

„Când ești convins că ești liber – atunci nu mai ai nici o scăpare”