Nu mai contează că-i ploaia plici peste piele acoperită de țesătura albă de bumbac... până-n brâu se ființează tricoul, până-n suflet e bocancul strâns, șirete șireturile, se iau la sfadă :

- Ce-o fi având cu noi pe vremea asta ???
- Măcar azi am fi putut dormi mai mult, acolo, lângă infatuatele alea albe cu toc de le ia numai la nunți ...

Limbile strânse-n corset de bârfitoarele de mai sus, își scot mustățile-afară și gâjâit respiră pașii, adulmecă ploaia, nasuri în vânt:

- Eu cred că i-e dor și se răzbună pe noi ...
- Ba eu cred ca i-e dor și nu îi pasă ....

Așa sporovăiesc bocancii mei când ies pe ploaie afară...
gluga treningului e mândră că am capul pe umeri încă.
gurile de foc ale zorilor întorc pe-o parte și pe alta carne franjurată de cer, lemne pentru foc să avem, că mici la grătar știm să facem cu toții.

Durerea atârnă și ea de carne și de ploaie.
e viața galantar, costița mult prea grasă azi.
Pic-picurul ochilor ...
Pliciul picurul ploii...
Pică picătura pe mâini...
Pleosc-pleosc prin băltoace ...
Hodornoc - trononc cu bocancii prin viață ...

- Săr`na, domnișoară !

Nu-i vede privirea pentru că îi e teamă să o vadă, cine a văzut o dată cum se privește femeia confuză, numai bună de molfăit întru delir, a doua oară i se pare că alți ochi sfredelesc zadarnic făptura, nimic bun, nimic nu o să iasă.

Se întâlnesc de mult în parc, se mai întrec câteodată, doar de dragul în-trecerii, azi îl las să câștige, o să încetinesc după colț, nici nu-mi pasă cine e, eu alerg, alerg, alerg...

Și totuși azi îi vorbește. Bocancul.
A îndrăznit să se articuleze azi.

- Bună dimineața ...

Nu e vocea ei, e socialul la care s-a dedat soldățește, în linia întâi, să cucerești audiența, să fii prima, să îl vezi cum își umflă pieptul lângă tine pe stradă, că e mândru, și e mândru că te-a ales, cu victorii, cu înfrângeri.

- Numele meu e De Clujana, sunt român adică ...Vă văd mereu fugindu-vă diminețile, îmi place cum fugiți ...

- Alerg , corectează automat.

Și se iau la întrecere, ea un pas înainte, bocancul nu se lasa mai prejos, ea-și amintește de controlul respirației, aplica pranayama, el răsuflă greu, dar are bici de forță în tendoane, iar ploaia asistă cu senzualitatea-i firească, mândră că-i făcută de Dumnezeu și de alto strato cumulonimbus lenticularis, adunătura aia de nori rămași gravizi de la ultima întâlnire cu luna ...

- V-aș însoți până la chioșcul fanfarei... de nu vă e cu bănat ... fugiti cu atâta directețe ... nu știu cum să vă zic ... ca o atleta !
- A-LERG !!!
și de data asta e răspicat și parcă nici gluga nu mai tresaltă la fel, și pumnii parcă sunt mai strânși și ploaia parcă mai molcomă ...

- Fuga asta, cum i-o-ți zice, nu e bună nici pentru mens, nici pentru corpora, dar, mai ales, pentru bocanci ... Nu-i bună și gata ...

Vântul i-a descoperit privirea fierbinte ...
Nu, n-ar fi bocanc, chiar bocanc n-ar fi, i-ar străluci umanul, i-ar da și trup, de-ar ști să se alerge ! Ar fi și bărbat, până la urmă...

- Iubirea e zbor de pasăre fără aripi, rămasă suspendată în aer, și aripă de păstrugă, dar nu-i FUGÃ, stimata mea, nu-i FUGÃ!!!

Dumnezeu își trece mâna peste pleoapele stimatei ...
De-abia atunci stimata s-a oprit ...
De-abia atunci albăstreala curcubeică i s-a alintat pe frunte, lângă melanjul de ploaie, cu sudoare, cu frică și cu dor.

S-a descălțat cuminte de bocanci și a pașit fără grabă, prin ploaie, lângă marginea hăului cu lumină.
Desculță, obosită, cu hainele ude și părul răvășit.
Așa a gasit-o iubirea.

Dupa teatru, la colțul Conștiinței ...