După trezire



“… me, a stranger and afraid
In a world never made.”



Iată-l trezit acum, iată-l viu iarăși pe bărbatul acesta cu ochiul spart de flacăra migrenei, un bulgăre de carne vie, aproape vișiniu, prins în sârma ghimpată a genelor rare, îmbâcsite, iată-l mișcând jos, sub aria încremenită a mâniei mele, cu trupul lui pleșuv, mototolit, încordat, ridicându-și mâinile către tâmple într-un funicular cu tendoane bătrâne, hodorogit și plin de vine expulzate din piele, sleite, funicularul unui gest tremurător de carne beteagă. E rășchirat sub așternut, gâtul lui lung ce poartă altoiul monstruos al mărului adamic râcâie încet, răbdător, muchea slinoasă a perinei aidoma celuilalt, cel negru, încovrigat în rășina pe jumătate solidificată a morții, gâtul cocoșului înghițit de cuțit, rotindu-și în praf micul lui ciot, înfuriat de ultima furie, care nu poate fi furie cu adevărat, furie crâncenă, ci spasm. Își pipăie fața atent, alungind în patul obrazului cărarea albastră a degetelor ce-i defrișează țepii cărunți, smocurile aspre ale bărbii, într-o muncă de mântuială, spărgând ghețurile fără sfârșit ale obrajilor cu pintenii unghiilor în timp ce departe, în camera boreală, plutește și strigă ecoul aproape electric al coșmarului care ne-a bântuit, pe mine cu minuțiozitatea tacită, imprescriptibilă, a imemorialei lui puteri, pe el cu frântura pulsatilă a migrenei, coșmarul închis în cavoul acesta tapetat cu flori șterse, pârlite de lumina mincinoasă a marilor lampadare cariate din sala de bal, coșmarul pitit sub fiecare cărămidă, sub fiecare fișic de mortar, în seiful vernil al încăperilor prost aerisite, al splinelor de piatră în care chiriașii încă mai dorm, eviscerați de lassitude. Apoi burta lui lăbărțată, disimulată sub piele într-o moleșeală de căpușă, punga de apă curbată peste șolduri în care buricul forează preschimbat într-o rădăcină păroasă de tomată, grohăi puternic astupând ecoul aproape electric al coșmarului, un sifleu ciudat, o maree de semitonuri încâlcite, alge și guri de pește, goarna de vapor a burții transmițând sub cearșaf, în ținuturile umbrei, semnalul înfometat de deșteptare, până către îndepărtatele avanposturi înfrigurate ale tălpilor lui mari, neverosimile hulubării de carne strivită, bătucită, în care porumbeii chelboși ai degetelor prinseră a se frământa, a trosni, dezmorțindu-se. Dihania e pe deplin trează.
Iar ea, fătuca arcuită-ntre perini, cu extazele micului ei corp de veioză rarissimă întinate de somn, seminola aceasta lunecând dintre fălcile pătrățoase ale romanului nocturn, cel cu file soioase, și camuflată într-o vână de aur brun sub tundrele patului, se descolăcește neauzită, chemată de semnalul lugubru, de noroioasa pârțâitură, răstoarnă marele acoperiș al așternutului cu gheare de pisică ademenită la hârjoană, se mlădie toată stârnită, cu fața-i micuță, triunghiulară, topită pe jumătate, ca să îmbăieze în unda întunecată a privilor ei captive și în fluviul magic al unor ani fără pereche ciclopul, creatura proaspăt născută care tresaltă fierbinte, descătușată, prima dintre chakrele paradoxale ale furiei, templul fălos, împlătoșat și viril al bărbăției. Șiruri venoase, ultramarine, de călugări vegetali prinși în rubașca borțoasă de piele, amețiți de huruiala grozavă a foalelor încinse, nădușitoare, urcă zorit spre pagoda demențială a mâniei, spre ascuțimea înroșită a unei mute, dureroase strigări. În vale, limacșii lutoși, elipsoizii îngreunați de sămânță, își înfioară perii, iar călugărașii victorioși, împânzind albăstriu carnea, se cațără lipsiți de istov, rugându-se neîncetat, zumzăindu-și oda bizară, pe înfiorătorul, mișcătorul munte de carne. Atunci ea, seminola ascultătoare și mută, întinzându-și mâinile ei gracile, flăcări reci tremurând sub împunsăturile tulburate ale inimii, priponește templul neomenesc al bărbatului cu inelul feroce al palmelor ei moarte, apoi, în străfulgerarea maladivă a ochilor întunecați, răscolind aurora îngăduitoare însă flămândă a încăperii, dezbracă masivul congestionat, nou-născutul hulpav al unei efemeride carnivore, rostogolește pădurosul căluș de piele fierbinte peste stirpea rezistentă a pocăiților acelora mormăitori, spârcuindu-i și tot înalță și coboară vela de carne a pierzaniei, chemând din sălașurile de negură ale rubașcăi fiara fluidă, șarpele de pară al unei mitologii incandescente. Bărbatul cu trupul pleșuv de miriște răscolită, cu puntea cea largă a umerilor învelită-n suluri de piele buboasă, cu valul rotund al spinării despicat de grabnica scufundare a unui submersibil făcut din vertebre, se cutremură tot, zvâcnește aidoma somnului scos din ape și, străpuns ca de fierul unei căngi, face salturi mici, răscolindu-și durerea, iguană prinsă-n lațuri nevăzute, sugrumătoare, geme răpus înghițind plumbul lichefiat al răbdării lui sfâșiate, torturat fără zăbavă de inelul ucigaș al palmelor ei moarte, vorace, semnalizând brutal, din ce în ce mai repede, taifunul grotesc ce va irumpe din strâmtorata cămară unde își dau duhul limacșii lutoși transformați de actul viril în porci țepoși ai turbării, în gheme de ace, în sus și în jos, sălbatic, pe când din hulubăriile neverosimile ale tălpilor, înfricoșați, porumbeii puhavi ai degetelor dau să-și ia zborul. Limba lui roșie, moale, benchetuiește ignorantă pe meterezele sparte ale dinților înnegriți de bombarda tutunului, udă și veselă ca o zână neroadă a ploii, iar altoiul adamic, în tranșeea-i carnală, mărșăluiește tembel, cocoșat sub sfera de os pe care eu o zăresc împărțind lunecătoare, la fiece înghițitură, gâtul de cocoș tăiat al bărbatului imobilizat de strigarea cea mare, de îmbăierea furibundă. Și, într-un sfârșit, căpătându-și eliberarea, limacșii lutoși, întăriți la culme, par a detuna ghiuleaua de lapte condensat a promiscuității, proiectilul de jeleu alb al bărbăției lui monstruoase ce umflă deodată, născându-se, rubașca de piele și mai cumplit și țâșnește către bolta zbuciumată, ascuțită, a platoșei însângerate pe potriva unui apocaliptic balon cu aer cald, purtându-și năprasnic nacela spre ghizdurile de fântână abisală cu care templul cel bărbătesc m-a ațintit mânios, pe când seminola cea mută, sclava apriorică a mânuirilor netrebnice, își vântură gura nerăbdătoare și se aruncă îndrăcită peste șalele frânte ale bărbatului ca să dumice julesverniana erupție, să sugă fioroasă cohorta de viermișori argintii pe care călugării vegetali, bestii victorioase aliniate pe traiectele venoase, îi strunesc bătându-le fluviul cu vergi gâfâitoare, aidoma perșilor la Salamina. Iar mugetul bărbatului se domolește, doar ea, cu micul ei corp de veioză rarissimă încordat ca un arc, molfăie trudnică lăbărțata colină de unde s-au înălțat, părăsindu-și starea lor acvatică, de primate fierbinți, pentru statutul incert dar flatant al zburătoarelor, mesagerii străfundurilor. Abia acum dimineața poate începe. Și moartea.






Lui, vlăstarul ipocrit și sălbatic al orbirii mele, al retragerilor mele vlăguite din pântecul acestor evi otrăviți, lui, copia cândva fidelă a unui spirit nesăbuit și a propriei mele imaginații despre cum s-ar fi cuvenit să arăt, să mă înfățișez judecăților necruțătoare la care speranța și mândria erau eradicate scrupulos, lui, puiul nebun și nevrednic adăpostit în marsupiul acesta grotesc, în hruba din vintrele mele macerate, sugușate, zdrobite, în imensa și demonica ruină a corpului meu căzut în prizonierat, purtat către delta fatală a iluziei de o inerție seacă, cea a mântuirii disperate, a învierii in extremis, i-am trimis mesagerul sublim, hermesul plin de candoare fabuloasă al ceasului de pe urmă, cel izbăvitor și aneantizant, iar el, clătinându-se pe picioare precum cei mai jalnici soldățoi de rumeguș, anesteziat pe jumătate de actul teribil al seminolei aceleia apriorice, îl află în bucătărie, stând liniștit pe un taburet, cu coatele-i ascuțite sprijinite de mușamaua mizeră, din cauciuc moale de prezervativ, așternută sub oasele lui ca o graniță păstoasă și laxă între dosul inimaginabil al mesei și sulele de tinichea ale unor căni murdare. Lângă osemintele lucii ale găinii devorate în ajun îl află dihania pe hermesul inocent al avertismentului meu, pe purtătorul chemării înghețate, imuabile, la balul din miezul nopții, sub lumina mincinoasă, fatală, a lampadarelor cariate, la judecata carnavalescă și aniversară unde puii mei netoți, chiriașii încuiați în splinele de piatră ale cămărilor mele vor dansa și vor muri pe rând, lângă rotundul cimitir de porțelan ieftin, ciobit la buză de herpesul unui strop de vopsea aurie, în care farfuria înmormântase osemintele lucii îl află bărbatul cărunt pe trimisul meu cuminte, aproape copilăresc, îl află și se temu cumplit. Bărbatul acesta care trădase, ființa în care crezusem că adăpostesc luciditatea și nesațiul ce vor sluji anilor viitori, irespirabilei răscumpărări, sticla aceasta pleșuvă, deșănțată, grotescă, în pântecele căreia mă mințisem că ascund sufletul meu vlăguit și care ar fi purtat esența mea pieritoare până la oceanul hrănitor și etern, se albi de tot sub barba-i câlțoasă, flutură din mâini pe când hermesul inocent îi zâmbea, zburătoare albă, borțoasă, stârv puturos și uman care suferă și pe care nu îl pot ierta în vreun fel, căruia îi refuz acum izbăvirea ce îmi aparținuse cândva.
- Ce faci, bei? întreabă copilul iar ochii i se veselesc neînchipuit.
- De ce ai venit?
Glasul bărbatului tremură leșios, căci carnasierul acvatic al limbii lui roșii, umflate, se zbate pe uscat.
- Să te văd. Mi-a fost dor de tine. Þie, nu?!
Și sare iute de pe taburet, țopăind în jurul bărbatului.
Sunt tatăl acestui osândit însă îl voi ucide. El este fiul meu, dar eu îl voi judeca. Voi fi magistrul. Voi fi călăul trădării sale.
- Ce vrei de la mine? răcnește bărbatul, arătându-și colții pe când abisul rămâne descumpănit. Pentru a doua oară, viața, acest apocalips personal al bărbatului, i se împarte în două, aidoma ghețarului străpuns de pintenul de fier al curiozității: furia de a trăi, felul acela tulburător în care veghea, trezirea menită să slujească drept hrană iluziei, se năpustește împrejuru-i, forțând un răspuns sau un urlet; ca și cum în bezna deplină a somnului s-ar aprinde, minunați și plini de ferocitate, ochii fiarei; și boleșnița rară, inefabilul asasin, viciindu-i sângele și pulverizându-i viscerele, act inerent de dezafectare a unui trup interzis, alienat bucată cu bucată de rebeliunea microscopică a germenului, un coșmar aliniat vidului hulpav al Obscurului, digerându-ne treptat pe amândoi, el, bărbatul dezolant al cămășilor cadrilate, el, amantul berbant dar lălâi al odicoloanelor răsuflate, iar eu, tatăl său lipsit de trup, epuizat, zeu fără chip, dezolat, muritor.
- Te voi lua la un bal fără pereche, chicotește hermesul cu coate ascuțite și își arată cornițele.
Atunci, tu, pe mutește, mireasă a mortului, seminolă impudică și sinceră a unui priveghi fără sens la balul carnavalesc și aniversar, te repezi ca să tai din gâtul îngerului meu linia purpurie a noii voastre sorți.