1 August, 2003… imi aduc aminte de parca ar fi fost ieri. Ma
trezesc,
dupa un lung vis in care zburam pe un IS29D2, si privesc pe
fereastra: plafonul jos, intuneric, vant… "Asta e o zi numai
potrivita pentru zbor!", imi spun imbufnata si ies din camera. In
mod
normal m-as fi asezat din nou pat si mi-as fi continuat visul, dar
era vineri, zi de zbor… nu luni sau marti, cand elevii-piloti si
instructorii stau acasa! Tata imi spune ca nu prea are rost sa mai
merg si eu la aerodrom, "oricum nu se zboara, uita-te si tu
pe-afara,
bate vantul, imediat incepe sa ploua…iar cu plafonul asta, nici
nu
cred ca deschidem hangarul!". Eh, cum sa nu merg ?!? Ne pregatim,
e 8
fara 20. La 8 ajungem la aerodrom. Spre marea mea surprindere nu eram
singura care isi dorea macar sa revada planoarele (desi nu trecusera
nici 24 de ore de cand zburasem ultima data), daca nu, chiar sa
zboare, pentru ca elevii erau deja prezenti la foisor… dar nimeni
nu
indraznea sa schiteze vreun zambet. Ne-am adunat in sala de pregatire
unde, cu o seara inainte, ni se predase tehnica de abordare a
termicii cu vant lateral… si unde petrecuseram mai bine de 4 ore.
Aveam inca in suflet speranta ca se va indrepta vremea si vom face
cate o iesire. Timpul trecea ingrozitor de incet, nu-mi mai gaseam
locul! Colegii mei mai "batrani" isi repovesteau zborurile de durata,
ascultam si inghiteam in sec. Eu?... Eu nu gustasem inca din termica
in simpla comanda asa cum mi-as fi dorit, nu statusem sus mai mult de
20 min niciodata. :( Aveam multe duble, uneori ma intrebam daca nu
sunt un antitalent si ar fi mai bine sa ma reprofilez. :)) Dar ziua
aceea m-a convins ca nu e deloc asa, mi-am dat seama ca in planorism,
pentru a reusi, e nevoie de foarte mult zbor, de multe incercari, de
ore de teorie... si de cate o palma luata dupa cap cand nu tii botul
pe linia orizontului in spirala. :))
Pe la 12:30 a inceput sa se lumineze; "cineva, acolo, sus, ma
iubeste !!!". Am scos planoarele afara si am instalat startul cu o
rapiditate neintalnita pana atunci. Cu totii isi doreau sa zboare,
cei de la "formare" aveau de executat exercitiile 5 si 6, iar
noi, "antrenamentul", aveam 13 si 14. Intr-o ora, cerul era senin,
ici-colo cate o scama ne atragea privirile si gandurile spre zboruri
inalte si fooarte lungi. :) Dupa zborurile "formistilor" mi-a venit
si mie randul. Am lestat planorul, am verificat comenzile si m-am
echipat cu parasuta. :) Zambetul imi revenise pe buze, parca era un
vis. Am mai privit o data pe cerul patriei :) si m-am urcat pe postul
din fata. De la masa conducatorului de zbor mi se striga: "Te duci
singura. Daca gasesti ceva, incearca sa stai!". Yeees! Mi se leaga si
scaunul din spate, totul era in regula. Inchid si sigurantez cupola,
trag de declansator, ma uit daca nu am vreun obstacol pe cablu sau
langa planor, dau raportul, "340, gata pentru decolare!"... "Confirm,
340. Mosorule, cablul dinspre Mures! Intins...trage!". Astfel pornesc
spre intinsele zari albastre, singura, in cautarea unei termici pe
care sa o imblanzesc. Dupa declansare fac viraj dreapta si ma
incadrez pe latura de Sud a turului de pista. Undeva, pe la virajul
3, era o scama, deci posibilitatea unei termici... in rest, numai
bule, nimic concludent. Pe la jumatatea laturii lungi, acul
variometrului incepe sa urce, 0,5...1 m/s...si cam atat. Scot flapsul
pe 2, viteza 90 si intru in spirala. Am inceput sa urc, atenta la
vant, la panta... si cu zambetul pe buze! :) 30, 50...100 m. Deja
eram la 400 m, chiuiam de bucurie! :) Dar, bineinteles, nu se putea
sa o mentin, trebuia stricata :), si, in consecinta, am schimbat
sensul... iar de la sol au inceput sa curga laude: "asa, intoarce-o,
poate reusesti sa vii mai repede jos!". Tata era la statie, la masa
conducatorului de zbor, dl. Campean era la mosor; amandoi erau cu
ochii pe mine ca pe butelie si, evident, imi scoteau in
evidenta "talentul" in a pierde termici. Deja stiam ca odata cu
aterizarea, vor incepe si ei cu tot felul de aprecieri...
adevarate! "Ingrozitor !!! Trebuie sa o scot cumva la un capat!" :))
Tiptil, cu 300 m, am plecat spre latura de Nord, unde mai era un
coleg, ce-i drept, cu mai multa experienta, sub un cumul serios.
Spirala... din cat se vedea, in sus! :) Cand am ajuns in apropiere,
cu 250 m, variometrul a inceput sa se joace, dadusem peste o...
chestie care semana a termica. Deasupra mea, undeva in stanga, era
celalalt planor. Am adoptat acelasi sens de spiralare, viteza
corespunzatoare, flaps scos...si am inceput sa urc; la inceput, mai
usurel, cu 0,5, apoi, dupa 500 m, acul indica 1,5 m/s. Nu cred ca era
ceva care ar fi putut sa ma bucure mai mult in momentul acela. Desi
nimeni nu mai spunea nimic, stiam sigur ca sunt cu privirile dupa
mine si m-am gandit ca ar fi cazul sa dau un raport, doar reusisem sa
urc si eu putin... singura! :) "340, sunt la verticala gunoaielor,
600 m, urcare 1,5."... "Confirm, 340. Ai grija la deplasarea
vantului!". Dupa aproximativ 10 minute, il aud in statie si pe
celalalt planor: "333, la verticala depozitelor, 900 m, urcare 1! Il
am la vedere pe 340"... "Confirm, 333.". Ma apropiam de plafon, urcam
din ce in ce mai repede. Am ajuns la 900 m si a inceput sa ploua. Am
plecat de sub cumul, am iesit la Soare, sa ma usuc. Si cum nu se
poate ca aerul numai sa urce, am dat si de cateva descendente
serioase, "gauri" de 3 si 4 m/s... Dar l-am zarit pe satul Santandrei
pe 333 :) si am pornit spre el. Am ajuns sub el cu 700 m. Am intrat
din nou in spirala, aceleasi manevre; de data asta, 333 avea o alta
viteza, am redus-o si eu pana pe la 80 km/h; a inceput sa urce din
nou, ma simteam din cale-afara de fericita, insa bucuria a fost
scurta. :( Cand am atins 1000 m, Dl. Campean m-a intrebat de sanatate
si s-a gandit ca imi ajunge, "340, cum mai stai?"... "340, la
Santandrei, 1000 m, in urcare."... "Fa un salt si hai acasa! Iti
ajunge pe astazi!". "Of, oare cum de se potrivesc toate? Acum, cand
am reusit si eu sa urc, ma cheama la sol! :( ". Am iesit din spirala
si am plecat la plimbare. M-am gandit ca mi-ar ajunge inaltimea
pentru un salt pana la Simeria si inapoi. Zis si facut! De pe
Santandrei, in linie dreapta, pana la Simeria, sa ma mai relaxez. :))
Doar executasem ultimul exercitiu predat si eram cam obosita. :)) M-
am intors pe latura de Nord, am anuntat ca intru in tur de
pista: "340, cu 250 m, la travers T, intru in tur de pista pe latura
de Nord!"; "Confirm, 340!". Uf, ultimele clipe de placere, mai aveam
mai putin de 3 min si trebuia sa aterizez. "340, la virajul 3, cu
trenul scos si sigurantat, vin la aterizare!"; "Confirm, 340. Vantul
din 110 cu 3 la 4 m/s!"; "Confirm!". Execut si virajul de priza,
intru pe latura scurta, apoi virajul 4 si iata-ma in capul pantei de
aterizare. Vizez un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou, ma
uit la altimetru, inaltimea era numai buna, scot flapsul pe 3 si, in
acelasi moment, imping putin de mansa pentru a contracara miscarea
botului determinata de pozitionarea voletului pe 3. Tin cont de vant,
las putin planorul sa alunece, scot mai apoi franele aerodinamice, la
2-3 m incep indulcirea, urmeaza redresarea, planorul pierde din
viteza, fileaza paralel cu solul, iar in dreptul T-ului, aterizeaza
pe doua puncte. Cum altfel s-ar fi putut incheia un zbor atat de
frumos? Pasarea de duraluminiu ruleaza inca 50 m, pana la primul
panou. Deschid carlinga incinsa si cobor cu parasuta in spate. Se
putea citi clar pe fata mea bucuria ce vibra in mine. Era prima
termica, primul zbor de durata, executat in simpla comanda! Apar si
colegii mei, la fel de veseli, scot plumbii si imping planorul pana
in culoarul de decolare. Urmeaza apoi felicitarile tatalui meu, ale
celorlalti instructori. :) La o distanta de 10 minute aterizeaza si
pilotul din 333, fericit si el ca a mai acumulat experienta. Doar
vremea nu s-a bucurat de reusitele noastre si a readus norii grei, de
ploaie. Am strans startul si am hangarat.
La nelipsita analiza a zborului s-au discutat greselile preponderent
intalnite la formare, cele facute de antrenamentisi, urmand ca a doua
zi sa fim din nou chemati la sala de pregatire pentru teorie; dar
nimeni nu se mai stresa, eram prea multumiti pentru a ne mai face
ganduri in legatura cu alte cateva ore petrecute la sala. In fond,
acolo ne-am format si avem nevoie de ea, fie ca ne place, fie ca nu.