19 iunie, 2004... pleoapele-mi incarcate de vise se lasa deschise de
lumina calda a soarelui ce patrunde pe marginile jaluzelelor. "Parca
soarele zambeste mai frumos astazi" imi spun si realizez ca sunt in
intarziere. Trebuia sa ma trezesc putin mai devreme pentru a ajunge
la aerodrom, dar acum... ce mai pot face decat sa ma grabesc? Reusesc
sa ajung la camp in 45 de minute. Toata lumea este agitata, Wilga si
4 planoare sunt scoase in stanga hangarului pentru a fi spalate. Ma
alatur unor colegi ce spala o dubla si vestile incep sa
curga. "Catalin Porumbu spune ca azi este ziua de 1000 km" aud din
stanga, "formarea va ramane la pregatire teoretica" mi se spune din
partea dreapta, iar de sub aripa cineva ma intreaba: "Anca, ce zici,
stam azi 5 ore sus?". :) "Esti tare glumet azi", ii raspund colegului si continui sa spal aripa
pasarii de dural. Reusisem cu o zi inainte sa-mi dobor recordul
personal de 2 ore si 30 min, zburand 3 ore si 30 min, insa nu ma
vedeam stand 5 ore, deocamdata. In ultimele saptamani nu imi iesise
nimic, toti elevii de la antrenament ajungeau mai devreme la
aerodrom, se agatau la termica inca de cand se forma, iar eu trebuia
sa stau la scoala pana pe la ora 3, deci nu aveam nici o sansa in
fata lor, nici o sansa sa ma antrenez pentru cele 5 ore mult visate.
Oarecum imi pierdusem speranta, nici nu eram convinsa ca sunt destul
de pregatita pentru a face si acest zbor, iar faptul ca toti erau cu
un pas inaintea mea ma descuraja. Mi se parea neinsemnat zborul de 3
ore si jumatate, nimic si nimeni nu ma putea convinge ca pot si mai
mult; pana la urma, mi-am demonstrat singura ca se poate, atata vreme
cat am incredere in mine.
Instructorii ne grabeau, "Ar fi bine sa terminati mai repede, nu avem
timp de pierdut. Stim ca daca ar fi dupa voi, am sta aici pana
diseara si ati tot spala la planoarele astea, dar TREBUIE sa
terminati in 15 minute. Uitati-va si voi pe cer si poate va dati
seama ca pierdeti timp pretios". Intr-un sfarsit, ajungem pe start.
Primul pregatit pentru decolare este Catalin Porumbu cu Discus-ul.
Wilga aterizeaza dupa zborul tehnic, iau un capat al funiei si il
clansez de coada avionului. Intre timp, un coleg ia celalalt capat si
clanseaza Discus-ul. Planorul si Wilga decoleaza. Se face liniste...
Imi intorc privirea spre start si o vad pe Vera lestand un planor de
simpla. Fac cativa pasi spre ea, dar tata imi spune sa ma pregatesc
in 391. Pornesc spre planor, asez plumbii la locul lor (care sunt in
numar foarte mare :) , ma echipez cu parasuta si ma cufund in scaun.
Plecand in graba de acasa, nu apucasem sa mananc, iar la aerodrom,
ocupata fiind cu spalatul planoarelor, am si uitat ca ar fi cazul sa
iau micul dejun. In scurt timp decoleaza si simpla din fata mea.
Parca de nicaieri, colegii mei apar in jurul planorului si incep sa
ma incurajeze, "Sa stai 6 ore, nu 5!", altii ma "ameninta", "Poate
vii jos mai repede de 5 ore, ca vezi tu...! :)". Nu imi pregatisem
nimic special, mancarea si apa erau la hangar. Nici nu ma gandeam ca
voi sta 5 ore. Ideea era sa stau la termica atat cat se poate si cat
pot, zborul de 5 ore nefiind un scop al vietii mele. Exista dorinta,
insa stiam ca daca nu se intampla azi, se va intampla maine, peste
cateva zile sau saptamani. Dupa ce inchid si sigurantez cupola, mi se
intinde, pe gemulet, o sticla cu apa. Ii multumesc colegei care a
gandit in locul meu :) si trag hotarata de declansator. Dupa ce
verific daca nu am nici un obstacol in fata, iar cel care a clansat
este la aripa, apas pe butonul de emisie si dau raportul pentru
decolare, "391, gata pentru decolare!". Conducatorul de zbor
confirma, apoi in statie se aude vocea pilotului remorcher, "Cabina
pregatita ,aprobati decolarea pentru Victor Luca Florea!". Funia se
intinde in prelungirea axului longitudinal al avionului si ne punem
in miscare. Decolarea decurge normal, rulez putin pe roata
principala, apoi ma desprind inaintea avionului si zbor paralel cu
solul. Dupa ce se desprinde si avionul, urcam amandoi spre cerul
senin, patat ici-colo de cumuli in formare. O buna parte a
remorcajului s-a consumat deasupra orasului, cu ocolire a releului
spre partea de sud a zonei de lucru. Atmosfera era agiata, stiam ca
cel mai bine ar fi sa nu trebuiasca sa mai decolez odata; era necesar
sa gasesc o termica puternica pentru a putea face salturi spre zone
cu urcari serioase. Pe la 550 m declansez deasupra rezervoarelor de
apa de langa Santandrei. Inainte de a declansa, acul variometrului
indica 4 m/s urcare. Dupa declansare, am intrat in spirala pe stanga,
in urcare de 2 m/s. Dupa ce am atins 1000 m, am auzit raportul de
decolare al altui planor, "333 gata pentru decolare". Dupa 3-4 min a
declansat chiar sub mine. Urca si el, eu eram tot mai sus, timpul
trece fara sa imi dau seama. Termica se termina, aveam 1700 m. Am
facut un salt spre Simeria, unde se aflau cativa cumuli. Acolo am dat
peste simpla ce decolase inaintea mea. Adoptand acelasi sens de
spiralare, am incepur sa urc cu 3 m/s. Ni s-a alaturat in scurt timp
si 333, apoi un stol de berze falfaia pe la marginile aripilor
noastre. Au urmat cateva salturi in sudul aerodromului, termici
scurte, urcam si coboram foarte repede, spre deosebire de 333, care
prefera sa stea la plafon. Stomacul isi cerea drepturile si il
ameteam cu cateva guri de apa :); bineinteles ca pilotul din 333 avea
la el mancare, apa si ciocolata, si se lauda in statie ca va face un
salt mai lung pentru a putea manca. Eu puteam doar sa visez la o
bucata de ciocolata si incercam sa nu il bag in seama. Dupa vreo 3
ore, termica s-a "mutat" pe oras. Eram mai tot timpul in apropierea
plafonului, ma plimbam pe marginea norilor, faceam urmariri cu 333 si
cu 534, care se afla in aer de cateva minute. Nu ma plictiseam foarte
tare, dar gandul la o masa copioasa ma innebunea :)). Admiram
peisajul pe care il cunosteam foarte bine, pierdeam inaltime pe
partea de nord si urcam din nou sub norii de pe oras. Era un du-te-
vino continuu, conducatorul de zbor mai cerea cate un raport de
pozitie din cand in cand, ne mai intreba cum ne simtim si nu omitea
sa ne reaminteasca de concursul de aterizare la punct fix. Rabdarea
nu este unul dintre punctele mele forte. In consecinta, am inceput sa
intreb in statie: "Cat mai am pana la 5 ore?" Mi se raspundea sec "Nu
mult...". Nu vroiam sa renunt, stiam ca mi-ar fi destul de greu sa o
iau de la capat, dar nici sa raman nu prea vroiam, mi se invarteau in
cap o gramada de lucruri. Imi doream atat de mult sa se termine bine.
Ce insemna "bine" pentru mine la ora respectiva? Nici eu nu stiam
foarte bine. Incepusem sa ma plictisesc, peste tot atmosfera urca...
Era monoton! Salturile erau tot mai dese, incercam sa ma indepartez
de aerodrom, sa iau iar termica si sa ma intorc pe oras. Dupa cateva
drumuri Mintia-Deva si Chimindia-Deva, oboseala m-a cuprins si tot ce
imi doream era sa merg la aterizare. Eram amortita, ma dureau
spatele, picioarele si mainile.
Dupa vreo 4 ore si ceva, s-a instalat criza. Aveam inaltime, dar nu
destula pentru o criza serioasa. Termica nu mai era si bineinteles ca
simteam ca ma lasa nervii. Am plecat de pe oras cu 1800 m si am ajuns
la rezervoarele de la Santandrei cu 1500 m. Cateva minute am crezut
ca e gata, ma gandeam pe ce parte sa fac turul de pista si priza de
aterizare. Cand am atins 500 m, am gasit si o termica slaba, o
jumatate de metru pe secunda. M-am agatat de ea, dar nu ma mai puteam
concentra deloc. Nervii mei erau intinsi la maxim, imi doream sa urc,
stiam ca sunt in stare sa ma mentin intr-un camin termic atat de
ingust si de slab, dar nu reuseam in nici un fel. Ma simteam
ingrozitor! Domnii instructori de la sol imi repetau in statie ca nu
mai e mult pana la 5 ore si ca trebuie sa ma straduiesc. Stiam asta,
nu era nevoie sa mi se spuna! :)) Nici colegul meu nu era intr-o
situatie mai buna. Curentii ascendenti erau slabi si pe oras, unde
ramasese el. Pana la urma, cu o urma de optimism si un ultim efort de
concentrare, am urcat la 1000 m. De aici am plecat in zona serelor,
unde am gasit iar termica. Parca renascusem. Oboseala disparuse ca
prin minune. De acum puteam sa mai stau oricat! Nu dupa mult timp, in
statie mi s-a spus ca am trecut proba, "391, de acum ai 5 ore si 5
minute!". Nu se poate descrie in cuvinte fericirea ce vibra in mine!
Simteam ca am aripi, ca pot sa zbor fara planorul ce ma tinuse in
soare ore bune. M-am mai plimbat putin, 333 era la fel de fericit,
intrucat si el reusise aceeasi performanta. Cu 300 m am intrat in tur
de pista pe latura de nord a aerodromului. Mi-am adus aminte ca
aterizarea conta destul de mult. Priza am facut-o corect; odata
ajunsa in capul pistei, am inceput procedurile de aterizare. Am vizat
un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou si am tinut 90 km/h
viteza pe panta de coborare. Am omis un singur lucru: viteza
vantului. Pentru ca era destul de tare, am aterizat putin in fata T-
ului, dar pe doua puncte. :) Au urmat felicitarile colegilor mei si
ale domnilor instructori... si micul dejun la care visasem 5 ore si
15 minute. :) Nu dupa mult timp au aterizat si ceilalti, 333
efectuand zborul de 5 ore, 534, un zbor de 3 ore si 10 minute, si
Catalin Porumbu, dupa 705 km si 8 ore de zbor.
Zilele care au urmat n-au adus cei 50 km pentru a completa proba a
doua a "C"-ului de argint, dar cu rabdare, sunt sigura ca se va
intampla si "minunea" asta! :)