Izul de spital nu făcea decât sa ii amplifice durerea de cap, migrena aceea oribila cat se poate de reala. Nu putea deschide ochii, era incapabil sa își miște mâinile si mai rău, le simțea de plumb. Se simțea imobilizat probabil intr-un par, iar izul acela ii spunea ca e cu siguranța intr-un spital, locul pe care îl urase cel mai mult in viata. „O sa trăiască, doctore?” Vorbele acestea ii vuiau in minte de câtva timp, putea distinge inca vocea șotiei, o putea recunoaște, dar de ce întreba daca o sa trăiască? El nu își aducea aminte decât ca vroia sa ajungă acasă, mânat de dorul pentru ea; nimic mai mult. Vroia sa ii facă o surpriza venind in seara aceea acasă, nu ii spusese. „Greu de spus… a pierdut mult sânge, domnișoara. Trebuie timp… Știți… in situații de genul asta…”. Plânsetul ii răsuna dureros in creier; nu era mort, nu! Vroia sa se ridice si sa urle ca e viu, dar niște gheare reci si tăioase îl țineau țintuit de pat.

Ajunsese acasă mort de oboseala cu gândul ca va dormi lângă cea draga in seara aceea, după atâta timp de pribege cu afaceri prin alte orașe, intrase in casa doar ca sa iasă înnebunit de furie, sa se urce in mașina si sa plece in tromba fără nici o destinație. Cum de nu-si dăduse seama? Cum de crezuse ca totul va fi bine pana la capăt. „Pana când moartea vă va desparți.” Da sigur… trebuia sa își dea seama ca visele nu țin niciodată pana la capăt. Eterna poveste, iar acum… eterna povară... Cum de ajunsese in situația asta? De ce? Fără sa își dea seama se îndrepta spre fostul sau apartament, nu mai dăduse pe acolo de ani de zile. Trebuia doar sa își petreacă noaptea undeva.

A doua zi dimineața, șotia îl găsise in baie, intr-o balta de sânge, cu venele de la mâinile tăiate, iar in mijlocul băltii de sânge o sticla veche de votca. Probabil ca se îmbătase si se gândise la cea mai simpla varianta de a părăsi lumea aceasta. Cea mai banala, cea mai mizera, dar cea mai eficienta in singurătate. „Pana când moartea ne va desparți.” Intr-adevăr… îl iubise pana in clipa aceea, si acum știa ca avea sa îl iubească si mai departe. Își simțea mâinile crăpate si dureroase in clipele acelea si ar fi vrut sa se ridice si sa ii strige ca nu e mort… ca o iubește si o iartă. Dar alte perechi de mâini crăpate, cu degetele ca niște gheare tăioase si reci îl trăgeau spre întuneric… Litri din viata sa începuseră sa se scurgă mai întâi ușor… ca apoi sa accelereze ca o explozie atomica… iar acum se stingea, alături fiindu-i femeia ce îl înșelase din pura prostie… dar femeia ce îl iubea…