agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4425 .



Sus pe deal
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Nicu al Popii ]

2005-06-29  | [This text should be read in romana]    | 



Sus pe deal


Satul Vulturești se-ntinde pe valea râului Argeșel, între dealuri înalte, împădurite cu fagi și stejari. Cât vezi cu ochii, numai pădure.
Acolo pe dealul Hulubii, la vreo cincisprzece kilometri de casă, într-o poiană, începuse bunicul să înjghebe o grădină, acum cincizeci de ani. Până într-o toamnă când porcii mistreți l-au sfâșiat. Abia scăpase, dar a rămas beteag toată viața, cât a mai trăit. Eu nu l-am apucat ... Apoi tata făcuse acolo o adevărată livadă. Pruni de tot felul, meri care se luau la întrecere cu fagii, tufe de mure încolăcite în jurul unor corcoduși, iarbă deasă și verde chiar când era secetă, cireși și vișini la poala pădurii care se coceau bine abia la sfârșitul lunii iulie,toate acestea mă făceau să aștept vara cu mare nerăbdare. Eram student. Veneam de la București și mergeam să-l ajut pe tata la cositul ierbii, la mulsul oilor, la săpatul porumbului. Ne luam ce ne trebuia de-acasă, mălai, câteva găini vii, fasole uscată. Restul aveam sus : lapte, brânză, legume. Stam pe deal o lună, două, câte-odată și mai mult, uitați de lume și de Dumnezeu. Dac-o tăiam drept prin păduri, pe poteci numai de noi știute, ne trebuiau două ore jumătate la dus, că mai mult coboram, trei la întors. Dacă mergeam cu căruța, ocoleam pe valea Baicului, prin Pădurea Urșilor și apoi mergeam pe Dealul Mare, ca pe asfalt, în total preț de-o jumătate de zi. Erau prea multe treburi și n-aveam timp. Mai ales în anul ăla pe-așa secetă că trebuia să coborâm zilnic cu măgărușii în valea Albinii să luăm apă, pentru noi, animale și pentru cele câteva legume ce trebuiau musai udate. Cât era ziua de lungă, dam la coasă, pe o căldură de treizeci de grade, doar în chiloți. Seara cădeam sleit, dar nu mă culcam imediat. Dacă era lună apucam să mai citesc. Tata îmi făcea scandal, îți strici ochii,spunea. El dormea în „hodaie”, un fel de cameră mare, din pământ, bârne și temelie de piatră. Acolo sta la adăpost pe vreme ploioasă, făcea brânza, păstra alimentele, uneltele. Nu-mi plăcea să dorm în hodaie.
Îmi clădisem ceva mai departe, o colibă din crăci de stejar și fag, peste care pusesem pale de fân. Zece metri mai încolo, sub doi stejari bătrâni, dormeau vacile cu vițeii lor, iar în partea opusă, la vreo patru sute de metri, era târla de oi.
Un frate mai mare de-al meu, care venea pe la noi din cînd în cînd, coborâse în sat să dea de veste mamei că lucrurile merg bine aici pe deal.Nenea Aurică, așa îl chema, aproape surzise. Cu un an în urmă, cât fusese ziua de lungă, alergase de la un capăt la altul al holdei de porumb, cu tălăngile și câinii după el, sub o ploaie măruntă care nu se mai oprea. Trebuia să sperie porcii mistreți, viezurii și căprioarele. Era singur. Tata umbla atunci pe la Stâlpeni după sârmă. Se-apropiase iarna și merii trebuiau oblojiți cu bețe strâns legate în jurul tulpinilor, altminteri, până primăvara iepurii și caprele i-ar fi cojit. Se-ntorsese într-o după amiază, la fel de întunecată ca toată săptămâna, cu doi colaci de sârmă în spinare, mort de oboseală. Urcase pe la Mihăiești, Drăghici și-abia ajunsese. Îl strigase pe nenea Aurică și el nu răspunsese. Îl găsise lipit de-un prun, dormind în picioare. Apa îi șiroia pe față, pe ceafă, iar câinii se zgribuliseră unii în alții, lângă el. Stătuse în spital, făcuse două operații, dar auzul nu-i mai revenise. Acum trebuia s-o aducă pe Ana, o soră mai mică. Singuri nu ne mai descurcam cu atâta treabă.
Eram numai eu cu tata, cu animalele noastre și câte altele sălbatice. Stam rezemat de colibă și mâncam niște cireșe bășicate. Se înserase, cerul era plin de stele și-o lumină difuză, cețoasă cuprinsese grădina, totul în jur. Nu se mișca nimic, nu se auzea nici un zgomot. Doar greierii se luau la întrecere în țârâitul lor și rar câte-o talangă răsuna pentru o clipă.
Mă uitam la numărul nesfârșit de stele și-mi spuneam că acolo pe deal sunt mai aproape de cer. Zâmbeam prostește apoi, gândindu-mă că dacă ar exista rai, așa ar trebui să arate, ca grădina noastră!. Stam întins pe pătură, între visare trează și somn, când, mârâitul lui Ciobănică, îmi atrase atenția. Mă ridic și ascult. Aceeași nemișcare, aceeași liniște nemărginită. Îl mângâi pe cap, pe spate și-l simt ca un arc. Mârâie, chelălăie încet, se oprește, ciulește urechile, n-are astâmpăr. Ciobănică îmbătrânise, era aproape de vârsta mea. Crescusem odată cu el. Când era mic, îl luam la râu, mă ascundeam în fân sau în foile de porumb toamna și el începea să mârâie, să râcâie cu ghearele până dădea de mine și-apoi cu gura plină de fân sau foi de porumb, fugea și m-aștepta. Era rândul meu să-l prind și până nu reușeam nu mai venea în ascunzătorile mele. Când soseam de la oraș, sărea în jurul meu, lătra, trăgea de haine să mi le rupă și-apoi se ținea după mine ori unde plecam. Cu el mă adusese tata prima dată pe dealul Hulubii când aveam nouă ani. În grija lui mă dăduse. Și era un apărător strașnic. El se luptase cu lupul în miez de iarnă venit la porci, prinsese un dihor, fugărea vulpile care dădeau târcoale la găinile de pe deal, alerga oile și le băga în țarc. Nu se putea apropia nici-o lighioană fără s-o simtă de la distanță. Mârâitul său neîntrerupt îmi da fiori. Cunoșteam atâtea întâmplări petrecute acolo pe deal ! Mi le povestiseră tata, nenea Aurică, iarna, când stăteam pe-acasă.
Ascultam cu încordare. Așteptam să aud și pe ceilalți câini că se dau. Liniște și iar liniște. Ciobănică se învârtea, adulmeca și scâncea încet. Ce-ar putea să fie ? Lupii vin rar și n-atacă în timpul verii, porcii mistreți, știam de la tata, n-apar mai devreme de august, septembrie, când porumbii au început să dea-n lapte. Poate-au venit hoții să ne fure pieile. Se dusese vestea de tata și nenea Aurică. Oamenii le spuneau robii pădurilor și-ai pământului. N-am timp să iau în calcul alte posibilități. Ciobănică sare cu un lătrat și se repede în noapte. Aștept o vreme care mi se pare nesfârșită și-apoi o larmă de lătrături, chelălăieli, tălăngi, behăituri, mă lămuresc că ce-o fi, la oi este. O iau la fugă și strig în disperare :
- Hoții băă ! Lupii băă ! Săi Ciobănică ! Naa ! Pă ei măă ! Tatăă ! Nene Aurică ! Puneți mâna pe topor ! Hoții ! Pă ei măă ... Mă apropii de țarcul oilor și văd o namilă cât o junică, mișcându-se încet și târând o oaie. A luat-o în jos spre pădure.
- Pă el mă, șo pă el ! Auăăă ! Hai Ciobănică, săi odată ! Câinii se reped, mușcă din spate, latră cât douăzeci, eu fac hărmălaie, dar namila nu lasă oaia. A luat-o la fugă și până la marginea pădurii mai e puțin. M-apucă furia că n-am nimic la îndemână, un ciomag, o furcă, coasa, ceva.
Lighioana a intrat în pădure. Merg și eu câțiva pași . Câinii s-au oprit chelălăind.
- Hai Ciobănică, pe el măă, Azorică naa, șo pă el, luava-ar dracu să vă ia, răbufnesc supărat. Câinii se învârt în loc, mârâind și schelălăind jalnic. Nu vor cu nici un preț să intre în întunecimea pădurii. Singur, în miez de noapte n-am curajul nici eu să mai fac un pas. Neputincios mă-ntorc. Brusc mă cuprinde ciuda împotriva tatei. O iau la goană spre hodaie, cu câinii după mine.
- Tatăă ! N-ai auzit, bre ! Strig și trântesc cât pot de tare ușa.
- Ce e mă, ce s-a -ntâmplat ? tresare el speriat.
- Dormi buștean ! N-ai auzit hărmălaia de-afară? Ne-au mursecat urșii oile, pe unul l-am văzut cum a cărat-o în pădure. Tata sare din pat, se repede năuc în colțul camerei, apucă o furcă și strigă :
- Ia și tu una. Pornim în fugă spre țarcul oilor. Sunt speriate. Sar peste noi, se reped bezmetice în colțul opus și se-ngrămădesc una în alta, în gardul de nuiele, gata să-l rupă. Cum stau așa, poți lua pe oricare, una, două, zece, câte vrei. Le croiesc c-o nuia să se răsfire, însă ele au înțepenit. În țarcul mai mult gol, două rămân întinse, nu mișcă. Tata s-apropie, s-apleacă și le zgâlțâie.
- Adu cuțitul de-njunghiat ! Repede ... Sunt vii.
Alerg cât pot, iau două cuțite din cele ca briciul și i le dau. Una din ele are spatele sfâșiat. La apropierea mea dă să se ridice, dar rămâne tot întinsă.
- Þine-o de picioare, să nu se zbată.. Cealaltă abia mai suflă. Are burta sfârtecată, mațele îi atârnă pe jos. Stă cu capul întins pe pământ, cu ochii sticloși. Zvâcnește puțin din picioare, când îi înfige cuțitul până la prăsele în gât.
- E de rău ! Dacă s-a-nvățat ursul, nu mai avem liniște, bombăne tata ștergând cuțitul de sânge. De-acuma facem de pază, noaptea, pe rând. Cei patru dulăi, latră în jurul nostru. Un muget de vacă mă-nfioară.
- Tată, să nu vină la vaci.
- Au vițeii mici, nu le răzbește ușor. Îl iau în coarne. Mai ales Breaza. Ajută-mi să le car în hodaie. Până dimineață le-ntind câinii pe-aici.
Oile sunt grase, abia le târâm. Tata scapără un chibrit și-aprinde lampa. Eu îl ajut să le fixeze picioarele din spate de grinzile din tavan, ca să le jupoaie. Pregătește sarea și copăițele. N-are chef de vorbă. Când terminăm, mă ia în primire :
- E-aproape dimineață. Intră în pădure și caută oaia, o fi rămas ceva piele din ea. Te iei după urma de sânge. Hai du-te.
Câinii se-nvârt în jurul tatei. I-a întărâtat cu mațele sfârtecate și așteaptă să le mai dea. Mă uit la gard. Nicăieri nu e distrus complet.
- Cum naiba o fi săltat-o ? Oile au rămas cum le-am lăsat, înțepenite una în alta și în gard.
- Proastelor ! Dacă erați răsfirate, omora doar una. Oftez înciudat și le mai croiesc o dată. O iau după colibă. A început să se lumineze. Vacile rumegă liniștite. Numai Bălaia își linge vițelul. Acesta aruncă din picioare parcă apucat de streche. Ugerul vacii e fleșcăit.
- Fir-ar’ să fie ! Iar a supt ! Nu i-am dat cu destulă baligă pe țâțe. Nemulțumit mă-ndrept spre pădure, pe unde am văzut c-a intrat namila as’noapte.
Păsările cântă în toate felurile. În frunzele uscate se văd picături de sânge. Stejari falnici, fagi scorburoși, mărăcinișuri la tot pasul, fac înaintarea greoaie. N-am făcut cinci sute de metri și tresar surprins. Puțin mai încolo ursul doarme cu capul și labele pe oaie. Cum stau așa, ai împresia că amândoi sunt morți. Mă bucur de apariția neașteptată.
Încep să strig :
- Huo, huo, ... Ciobănică, cuțu, na, vin’ la mine ! Cuțu na !
Ursul saltă nepăsător capul, se ridică greoi, apucă oaia de burtă și-o ia agale printre copaci. Eu, cât colo, în spatele lui ... Strig mereu, dar n-are de gând să lase oaia, nici s-o ia la fugă. Înaintăm tot așa, mai adânc în pădure, prin locuri niciodată umblate de mine. Pădurea e deasă, cerul nu se vede. Treptat, terenul coboară în pantă. Încep să-mi pierd speranța că mai pot face ceva. Nici nu mai strig. Merg la câțiva pași în urma ursului și tot aștept s-o lase. Deodată, norocul îmi surâde. Un stejar lung cât trei case și gros cât șase oameni, zace prăvălit în fața noastră. Se oprește ursul, mă opresc și eu. N-are cum să ocolească copacul, e prea mult hățiș în dreapta și-n stânga. Ursul dă să treacă peste stejar cu oaia, dar nu reușește. O lasă jos și se cațără singur. Mă reped și-o apuc de picioare. Din cealaltă parte, ursul a înfipt o gheară în ceafa oii și trage de ea. Trag și eu cât pot, dar oaia a început să suie pe buștean. Dau s-o apuc mai bine, oaia e deja sus. Cu-n mormăit o apucă de spinare și se lasă pe povârniș în jos. S-a depărtat deja bine. Eu aud cum îmi bate inima. Mă întorc abătut pe același drum. Mi se pare mult mai lung, deși aproape alerg. Când intru în grădină, soarele e deja de-o prăjină. Treptat mă cuprinde o moleșeală pe care n-o mai pot învinge. Picioarele mi s-au muiat de tot.
- Ce-ai mă de-ai întârziat atâta, n-ai găsit oaia ?
Nu-mi place să mă plâng.
- Lasă-mă un pic să-mi revin. M-a cuprins o sfîrșeală de la burtă, de nu știu ce-am. Oaia n-am găsit-o.
Tata se uită lung la mine, râde ponciș și-și vede de treabă ...
M-a cuprins spaima, acum în miezul zilei, când totul ar părea un vis, dacă fleicile de pastramă n-ar sta întinse pe frânghie în soarele de vară, la uscat. Când dau s-apuc coasa tresar. În mâna stângă strângeam cu nădejde un smoc zdravăn de lână.


Nicolae Aurelian Diaconescu

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!