LA BELLU
de Gheroghe Neagu
Sunt Călinescu.
Nici n-am simțit când am horcăit pentru ultima dată. Înfulecasem ultima porție de aer, cu lăcomie de parcă aș fi dorit să mai rămân deasupra țărânii. Ce prostie. Mă crezusem nemuritor. Mă crezusem păzit de energia izvorâtă din rândul celor ce aleseseră să le fiu dregător al destinelor.
Și, deodată, pac! „S-a rupt ața”! M-am trezit rece și cu diafragma pocnită de sforțarea ultimei lăcomii: aer! Un ultim aer! O mare și infinită sorbitură de aer. Cu orice risc…
***
Întunericul veșnic . Mă obișnuisem.
În locul de adunare a viermilor, foșgăiala încetă brusc. Cu capul lucios și cafeniu m-am ridicat deasupra.
- Cer cuvântul!
Din adâncul viermuielii izbucni un mormăit:
- Iarăși Eminescu!
- Iarăși Sadoveanu!
- Unde-i Caragiale?
Se liniștiră.
Mi-am adunat câteva inele în jurul capului maroniu, și l-am ridicat mult deasupra celorlalți.
- V-am lăsat destul să vă bălăcăriți înaintașii. V-am lăsat să mă batjocoriți, să spuneți că Eminescu nu a fost geniul de neegalat pentru că v-am văzut neputința. Tu, ăla, Beniuc, sau cum ți se mai zice,tot mai cutezi a te îmbățoșa în fața-mi?
- Nu se spune fața-mi, depășitule!
- Sau tu, ăla mic și bubos, tu care crezi că-mi ești superior doar pentru că l-ai devorat pe Nichita, crezi că mă poți înfrunta?
L-am simțit dând înapoi. Inelele ce-mi încătușau mișcările, nu se acomodaseră încă. Și-apoi ce era să le spun. Cine eram eu pe lângă viermii luiSadoveanu, Doinaș, Coșbuc sau alții?
***
Echipa de televiziune jubila. Filmau în draci, filmau pe ascuns, tranzacțiile dubioase din cimitir. Cavouri de generali vândute pe valută. Câteva mii de dolari cavoul. Tot atâta un cântăreț sau un pictor uitat. Samsarii cimitirului aveau relații. Nu avuseseră artiștii cât au viețuit deasupra pământului, câte aveau cioclii celebrului cimitir. Într-un singur loc se rupeau relațiile macabre; în sectorul aleșilor de tranziție ai poporului.
Acolo unde se muncea din greu la înălțarea unor noi și impunătoare locuri de veșnică pomenire. Acolo negocierile se purtaseră la alt nivel sau și mai bine spus, nici vorbă de negocieri: se dăduse ordonanță de urgență. Nu stăpâneau ei?… Câtă vreme fuseseră-n viață Nichita și Doinaș, aleșii poporului nu dăduseră nici o para chioară. După ce trecuseră pe celălalt tărâm, faima lor trebuia valorificată, nu-i așa? Iar când de pe urma aleșilor nu rămânea decât praful și pulberea, de ce să nu se aciueze și ei la umbra celor care după trecere în neființă, deveniseră nemuritori…
***
Se zvonește că în curând îi vom avea colegi pe devoratorii lui Vadim și Păunescu, zise Călinescu.
O rumoare dezabrobatoare străbătu masa viermuindă, așa cum nu mai fusese de pe vremea lui A. Toma și Crohmălniceanu. Repulsia masei inelate nu venea dintr-un dispreț față de opera celor așteptați pe celălalt tărâm, ci din atitudinea pauperilor în fața belșugului dătător de inele grase.
- Așa ați făcut și când a venit Sadoveanu și tot așa când…
- Lasă trăncăneala. Noi ăștia care-am stat prin pușcării, am tot tăcut și încă mai tăcem, ca niște viermi ce suntem…
O lovitură surdă îi curmă rostirea. Prin surpătură , lumina se prăvăli odată cu lama casmalei. Ghemul se chirci ca lovit de trăsnet. Aerul uscat de deasupra, căldura soarelui, erau fatele pentru trupurile lor. Se răspândiră care încotro, căutându-și un loc ferit și umed.
- Dați-mi 20000 de euroi, vă fac cadou cavoul lui Eminescu, s-auzi o voce cavernoasă de sub sutana mirosind a tămâie a prelatului ce mijlocea tranzacțiile întunericului.