1.
Discurile vechi și zgâriate ale femeii în verde se nășteau iar și iar din uterul șubrezit al magnetofonului plin de praf. Sunete stringente și amărui care îi uscau gura și se aglomerau haotic, spărgându-se de valuri undeva în larg, unde nu mai era nisip, undeva departe, unde nu mai era nimic ; decât în gând.
În fiecare seară când se întorcea acasă plonja cu elan în fotoliul cu vise și își asculta respirația în tăcere, înghițea bucăți mici de noapte, apoi închidea ochii, mereu la aceeași oră, când femeia în verde de la etajul doi își purta conversația nelipsită cu trecutul imprimat pe discurile ei de colecție și trăgea în piept muzica, își umplea plămânii cu sunete lovite de pereți de bloc, sunete închise în goluri paralelipipedice și mereu… sunete închise în sine. Uneori își dezlipea pleoapele și se uita prin întuneric spre fereastra deschisă, pipăia cu privirea șevaletul mizantrop, obosind numai amintindu-și de pânza albă, savurând modest binecuvântarea stropului de albastru din colțul stâng. Alteori auzea trosnete pe palier și în miez de noapte îl trezea tânguirea prelungă și dureroasă a saxofonului venind de pe acoperiș, în nopțile cu lună plină, în nopțile fără lună, când cerul de un negru adânc digera aștri ascunzându-i în stomacul său greu, în nopțile cu nori. Atunci se rezema pe coate, ridicându-și leneș capul din perna tare și privea tavanul mansardei, căutând parcă să vadă prin ciment, să distingă chipul străinului care își gusta astfel insomnia, omul acela misterios care se mutase de două luni la pensiune și nu vorbea cu nimeni niciodată. Nu îl întâlnise până atunci. Dar îi întâlnise brațele, le întâlnise în somn, în timp ce își căuta vopselele, pipăind saxofonul cu degetele pictate. Era rece și strălucea, și mâna îi aluneca fermecată simțind răceala acea ireală când degetele lungi -mai ireale decât insuși visul- ale saxofonistului îi zguduiseră întreaga făptură, făcându-l să se trezească plin de sudoare și să își petreacă restul noptii pe pervaz, lăsând frigul toamnei să pătrundă în oasele sale adormite și să împrăștie veghe în toate firele părului său, în toate gândurile amorțite. Visase o mână, o mână străvezie, o mână care îl înfiorase prin imaterialitatea departelui, mâna care nu încălzea niciodată saxofonul, ci își lăsa degetele să joace fantomatic jocul unui vis cântat și absent.
Uneori ningea, privea fulgii căzând în plină vară, impregnați pe retina amintirilor sale, ningea în sufletul său așa cum ninsese în ziua aceea, pe strada sfinților, când o întâlnise pe ea, și îi zâmbise ei, și trecuse pe lângă ea, dincolo de ea. Erau drumurile murdare de zăpadă, zăpadă topită și îngurgitată de pământ, zăpadă neagră și apoasă care intra în ghetele sale și urca prin fibrele sale ca seva într-o plantă ofilită, în ghetele sale. Îi surprinsese surâsul ștrengăresc și mersese tot restul drumului privind stropii de culoare de pe ghetele sale de pictor, ghetele sale care coloraseră ultima fâșie de zapadă virgină de pe trotuar. Se așezase în genunchi și luase în mâini un pumn din acel crâmpei multicolor, o sărutase și i-o dăruise în gând aceleia care zâmbise minunii… Mirosise zăpada rece și pictată și o topise în palmele-i calde, o dată cu sclipirea din ochii carbonizați… « în urma lor va răsări tiptil/ un trist surâs pictat pe-un suflet de copil… »

Într-o noapte pașii se opriră brusc în fața camerei sale. Așteptă cu răsuflarea tăiată, se scufundă în acea suspensie stranie încremenit, ascultând încă dinainte bătaia în ușă care zăcea latentă în negura tăcută. Dar nu se întâmplă nimic. Pașii se îndepărtară și el sări repezit să deschidă, însă apucă numai să vadă o jumătate de umăr pierind pe scări. Strigă ceva, dar pașii nu se mai întoarseră. Simti brusc amarul in coltul buzelor și își plecă gânditor capul, apoi se lăsă in jos și atinse pragul rece.