Se zice că odată norocul și mintea s-au prins să meargă împreună la drum și au plecat amândoi într-o călătorie. Ziua întreagă au tot mers ei pe un drumeag de țară, plin de colb, și mai cu vorba, mai cu gluma, iată că soarele se ascunde după un deal, și noaptea i-apucă pe cei doi călători în mijlocul drumului, departe de satul la care gândeau că vor ajunge ca să înnopteze acolo.

Ce le rămânea de făcut? Unde era să poposească peste noapte călătorii noștri? Se tot gândeau ei îngrijorați. În cele din urmă, norocului i-a trăsnit prin gând o idee năstrușnică:

– Ce atâta bătaie de cap! Hai să ne trântim aicea în mijlocul drumului, că nu e cine știe ce până dimineața și, osteniți cum suntem, ne vom odihni tot așa de bine, ca și când am dormi în perinile cele mai moi.

– Dar dacă va veni vreun cal peste noapte – zice mintea cu glasul ei înțelept – și va da peste noi, așa e că nu ne va merge tocmai bine? Hai să ne dăm la o parte din drum și să ne odihnim pe pajiștea de alăturea. Ș-apoi și altfel, nu e mai bine să ne așezăm pe iarba verde, decât aici în pulbere?

- Fă tu cum știi, zise norocul, eu unul mă culc aici în mijlocul drumului!

Și zicând aceste cuvinte, își și trânti jos zăbunul din spate, adică haina sa țărănească, așezându-se deasupra îmbrăcămintei de lână, își puse palma căpătâi și, cât ai da la amnar, a și adormit, că tare obosit mai era!

Spre deosebire de noroc, mintea, mai cu scaun la cap, ieși din drum, își căută un locșor potrivit pe pajiștea moale ca mătasea, își așternu cum știu ea mai bine, zise Tatăl Nostru, își făcu cruce și apoi, ostenită cum era, adormi în curând.

D-abia ațipiră drumeții noștri, și iată, în tăcerea nopții, se aude o duruitură, care se apropia din ce în ce mai mult. Era un car cu coviltir de rogojină, tras de patru cai ca patru zmei. Roatele se învârteau cu repeziciune și acum-acum carul avea să sosească în locul unde dormeau drumeții noștri. Încă vreo două-trei clipite și norocul ar fi fost făcut praf și pulbere de copitele cailor sirepi, adică vijelioși și de roatele cele grele ale carului.

Dar norocul tot la noroc trage!

Când mai erau doar vreo zece pași între car și el, auzind zgomotul, norocul se trezi din somn și cât ai clipi din ochi se-nălță și sări drept în picioare. Caii, speriați la vederea lui, au sărit și ei mai la o parte. Trăgând carul din drum au luat-o razna pe câmp tocmai pe lângă picioarele minții, care nu s-a trezit așa de curând. Sărmana de ea a rămas multă vreme leșinată, după rănile căpătate.

Nu-i vorbă când se desmetici, cu înțelepciunea ei îi spune celui ce o însoțise la drum să-i caute niște ierburi, cu care nu peste mult timp își vindecă rănile de la picioare, dar la urma urmelor, oftând, tot n-avu încotro, ci trebui să-l recunoască pe noroc de stăpân!

Ce păcat că mintea nu gândise!

Dacă norocul n-ar fi stat în drum, nimic nu s-ar fi întâmplat! Și nici nu s-ar fi ivit prilejul ca mintea să devină din stăpân... slugă!