– Hai la șotroane... șotroane... lovi-v-ar setea și dorul de șotroane să vă lovească!

M-am apropiat de vânzătorul de șotroane tiptil, ușor timidă:
– Cam cât costă un șotron, nene șotronare?
– Le dau ieftin să scap de ele, păcatele mele! Cât dai?
– Păi nu știu, că n-am mai cumpărat niciodată șotroane. Zi mata un preț! Și-om vedea, ne-om mai tocmi...
– Ia zi-mi mata duduiță, da’ ce-ai de gând să faci cu șotroanele?
– Păi ce se face cu ele?
– De cele mai multe ori le sari. Dar poți să le și ocolești dacă vrei.
– Eu vreau să le sar. Dar nu reușesc niciodată să trec de doi. Rămân ori în doi ori în unu.
– În una, vrei să zici duduiță dragă.
– Nene, să știi mata că am avut și eu odată un șotron, îl desenasem frumos, cu cretă albastră... aveam două codițe împletite la spate și săream într-un picior. Nu știam încă să număr și număram ca baba Leana din dosu’ stânii lu’ nea’ Vasile când își numără gâștele: una, una, una, una... Da’ să știi mata că nu greșește niciodată, îi iese mereu socoteala.
– Duduiță dragă, a mai bună socoteală e socoteală din unu-n unu. Că iese mereu cum trebuie. Matale crezi că eu îmi număr altfel șotroanele? Unu, unu, unu, unu...
– Da’ unde le ții nene? Că nu le văd. Că ți le număr eu. Acum știu să număr: uite, unu, doi, trei...
– Să nu treci de trei că restul numerelor n-au rost. Trei este maximum acceptat, și asta numai ca relație între unu și doi, nicicum ca numărătoare. Unu e unu’ și doi e celălalt. Trei e relația dintre unu’ și celalalt. Atât, restul sunt numai complicații inutile ale lui trei.
Abia acum observasem că șotronarul avea o pelerină lungă și roasă la coate, părul alb, dinți mărunți și cu strungăreață ca de copil și mâini incredibil de albe, ca din hârtie creponată.
– Cercul, continuă bătrânul părând că vorbește mai mult pentru sine, este unu, esența tuturor lucrurilor. Arunci în apă o minge sau o cărămidă, tot în cercuri se răstoarnă apa în urmă.
– Dar dacă arunc patru cărămizi? l-am sâcâit eu, încercând să-i pun la încercare vigilență.
– Nu există niciodată patru cărămizi, ci numai o cărămidă, și încă una, și încă una și încă una. Sau, dacă vrei să complici ecuația, o cărămidă și cealaltă cărămidă și iar o cărămidă și cealaltă cărămidă. Dar asta depinde de cărămizi, că de obicei ele stau de câte una singură, numai omul le pune împreună să facă o casă și o altă casă, sau o casă și cealaltă casă, dar asta tot așa, depinde de case.
– Nene, mata mă vezi mică și-mi vinzi... șotroane?
– Þi le-am vândut deja, azi mi-a mers bine, văd.
– Și ce ți-am dat în schimb?
Nu mi-a răspuns niciodată, a plecat doar mai departe strigându-și „poezia” la răspântii:
– Hai la șotroane... șotroane... lovi-v-ar setea și dorul de șotroane să vă lovească!
Nu l-am mai revăzut niciodată, dar încă nici astăzi nu știu să sar șotronul mai departe de doi. Sau de trei dacă țin cu tot dinadinsul să fac punte între unu’ și celălalt.