3.
Simți o durere puternică în piept, aerul umed se lipi ca o mască sufocantă de fața lui, își plimbă palma uscată pe frunte, pe obraji, încercând să se curețe de mirosul și de praful de oase zdrobite de asfalt. Se privi în vitrina unei cofetării, își văzu hainele, își văzu părul curat, își mirosi palmele și nu mai miroseau a culoare, a ulei, miroseau a săpun. Intră în magazinul galben de unde își cumpăra materialele și ceru un tub de vopsea verde. Ieși, privi tubul, apoi îl strânse în pumn până când vopseaua îi sări pe braț, în ochi, în gură.
« Miros de oxigen. Miros verde. Mmm... ».
Ceața îneca străzile, griul albăstrui învelea clădirile într-un giulgiu rece, lumina stâlpilor curgea roșiatic într-o simbioză de vis cu aerul dens al dimineții, oamenii se distingeau vag la câțiva metri, umbre verticale in relief, mistificate și îmbrăcate într-o demnitate caldă a nedeterminării. Blocurile opace păreau mai aproape de pământ, mai dornice de cer, mai calde, aproape firești. Dar ceața incepu să se risipească, particulele aglutinate de abur se risipiră treptat în razele soarelui convalescent.
Era toamnă așa cum era iarna fără zăpadă, vara fără mare… Era toamnă fără sârme. Era toamnă fără frunze pe pământ și fără nori pe cer, o toamnă zgribulită de frig, înghețată de singurătate, căutând toamna. Saxofonul se alungise teribil în sinapsele sale până la stadiul evolutiv de baghetă magică. Oare și baghetele zânelor sunt tot așa de reci? se întreba. Iși simți ciorapul rupt în pantoful puțin prea strâns și se aruncă în pânza unei mici grimase ce trăda subtil că ceva îl jena. Mergea puțin strâmb, cu talpa proiectată oblic, incercând să își menajeze degetul suferind, dar nu reuși decât să își adâncească momentul de penibil fastidios. Așteptă să ajungă în parc, se așeză pe o bancă râncedă și respiră adânc, trase în piept aer de repaos, exalând negrul fumigen imprimat pe retina sa dinăuntru care țesea pânza unui nou tablou. Un miros vag de alge îi pătrunse în epidermă, începu să își frece mâinile necontrolat, se spălă pe față la un robinet pe jumătate defect și își continuă odiseea.

4.
Corbul avea ochii mai negri decât negrul, erau ațintiți asupra lui, nemișcați, două bucăți de cărbune sticlos care îl străpungeau, îl închideau și închideau ferestre în camere fără uși, fără pereți, fără ferestre. Își plecă puțin capul, ca și cum s-ar fi pregătit sa se infiltreze dincolo de penajul clovnesc al omului în costum, în gândurile cele mai amare, acolo unde se ascundea culoarea, în cutii de plastic din dulapul cu amintiri despre ce fusese și ce nu fusese, lângă bidineaua primitivă și albul de zinc care se respira pe el însuși. Nu încetase să îl privească nici o clipă. « Așteptarea, așteptarea… » Până când vântul mișcă ultima frunză ce zbură spre pământ, omul în costum o privi și corbul trădat se aruncă în cer.
Un copil cu zmeu se lovi de picioarele lui și minunea se prăbuși la pământ, deposedată de înger. Copilul îl privi cu ochii mari și rotunzi. Era puțin murdar pe frunte și ținea gura intredeschisă. O lacrimă mică apăru în colțul ochiului și se prăvăli pe obraz. Se ridică bosumflat și căută firul, ridică zmeul și i-l intinse tăcut. Karpa întinse, la rândul său brațele și așteptă. Copilul începu să alerge și zmeul dezertă din bratele sale înălțându-se din nou spre cer. Copilul urlă și izbucni în râs. Și ai fi zis ca zmeii plutesc pe râsete de copil.

Se uită la ceas. Unsprezece fără zece minute. Galeria nu era departe, putea să ajungă. Încă ar mai primi cuiele, și-ar răstigni tablourile pe cruci de var alb. Contrastul dintre rame și pereți ar fi plăcut. Oamenii ar observa ca sunt sculptate și s-ar apropia de pânze prea mult. Întotdeauna se apropie prea mult. Caută detalii, detalii și detalii, le caută în puncte în loc să le caute în orizont, încearcă să vadă prea mult și nu văd niciodată nimic. Tablourile nu îi aduc pe oameni mai aproape de pictori, nici de lume, nici măcar de vise sau iluzii visate și trăite de alții, tablourile îi aduc pe oameni mai aproape de ei înșiși. Când omul pășește într-o galerie de artă, când deschide o carte, când privește un chip pe o stradă, el nu caută artistul, nu caută gânduri și linii trasate în alții. El se caută pe sine, se uită in sine. Tabloul e o oglindă care trebuie ștearsă de praf ca să reflecte.
« Iar artiștii dau cea mai mare dovadă de altruism, plasticizează frânturi din ei și le transformă in martiri, pentru o cauză străină și absurdă. Artiștii se disecă, se despică, se dizolvă în materie pentru a le înapoia altora sufletul. Arta nu este decât moartea ideilor în obiecte ce nu știu să respire prin ele însele și respiră prin ceilalți. Arta este un parazit. Sau noi suntem paraziții ? Noi… noi… arta… Sunt eu un mântuitor de suflete oarbe ? Încerc să le redau altora vederea aruncând vopsea pe o pânză, rup din mine ca să le dau lor din mine pentru ca ei să vadă că nu sunt în mine. Ce pretext lamentabil… căutăm dincolo de artă să descoperim suflarea artistului, să îi cucerim gândurile și să îi atacăm intimitatea. Baliverne. Animale de pradă care nu caută prada, o folosesc drept pretext pentru a se autodevora. Asta-i tot. Toti deștepții se uită indelung la o pânză și împlântă retorismul lor într-însa ca să o facă să sângereze. “Oare ce-o fi vrut să spună? Părerea mea e că…“ Părerea mea ! Artistul fură de la Dumnezeu și omul fură de la artist deoarece crede că e mai puțin imoral. Să îmi pictez sufletul pe o bucată de pânză și apoi să îl răstignesc pentru mântuirea altora ? Suntem Dumnezei care nu știu să facă zmeii să zboare. »

Se întoarse din drum și se indreptă către atelier. O dată ajuns acolo, își strânse pânzele și coborî greu scările cu ele în brațe.
- Domnul Karpa ! Lăsați-mă să ghicesc. Ați reusit sa obțineți o expoziție ? O, felicitări ! Am spus eu că aveți talent…
Opri un taxi și puse toate tablourile în portbagaj.
- Spre ieșirea din oraș.

5.
Alesese de data asta scaunul din spate, deși obișnuia să se așeze lângă șofer. Îi plăcea să îi analizeze gesturile, ticurile, expresia feței în timp ce conducea. Adeseori se avânta în conversații. De cele mai multe ori le regreta. Dezbateri interminabile referitoare la un fapt divers, la probleme personale, confesiuni născute din complexe sau epuizante subiecte de ordin politic, nu de puține ori cobora înainte să ajungă unde își propusese pentru a scăpa de fervoarea bolnavă a vreunui taximetrist, terifiat de excesul de sociabilitate care îi distrăgea acestuia din urmă atenția de la drum, văzându-se nevoit să îl tragă de cămașa șifonată și să îi restituie luciditatea profesională. De data aceasta, însă, șoferul nu părea să prezinte un astfel de risc. Părea mai degrabă genul acela de sociopat înglodat în mizantropie, riduri adânci îi crestau fruntea, urme ale crispării constante, portretul devenea, într-un punct, chiar grotesc… dar de ce ? Era ceva pe chipul acelui personaj, ceva perceput ca prezent, dar de nepătruns, ceva care făcea acea figură de nepictat… Era viața, viața nu ca ființare, ci viața ca o târfă, îi privea jumătate de chip în oglinda retrovizoare și citea pe mușchii feței banala expresie americană ce căpătase deja aspect de truism obscen, urlând în el : « Life’s a bitch ».
Se întoarse și privii în urmă. Drumul era pustiu. Îi era puțin frig. “În curând nu o să îmi mai fie”, se gândea și ochii îi sclipeau.
Nu mai vedea orașul. Doar un turn cenușiu se înălța de nicăieri, însângerând parcă cerul cu ascuțimea sa, hemoragia se oprea însă brusc deasupra lui, unde albastrul se înnegrea lăsând noaptea să respire. Câmpul se întindea în fata lui plat și anonim ; copacii nu erau nicăieri.

- Mergem spre pădure ?
- Nu.
Taximetristul îl fixa. Oare ce voia? Își aminti că oamenii obișnuiesc să procedeze așa când așteaptă ceva. Comunicare non-verbală. “ Vrea oare să îi spun unde cobor ? Da, cred că ar trebui să cobor.”
- Oprește aici.

6.
Când se văzu singur pe câmp, se gândi că ar fi fost mai bine ca taxiul să îl aștepte. Dar știa că va dura. Până la cenușă. Era mulțumit că îi ceruse șoferului puțină benzină și că îi dăduse sticla. Și totuși nu s-ar fi așteptat să i-o dea așa ușor, fără a pretinde o modestă explicație. Asta simplifica situația. Scoase bricheta.

Tot adevărul se ridica din flăcări și scânteile rebele clipeau o dată cu el, focul se căsca ireal în sine, retina îi era impregnată de negrul ce exploda, arsă de lumina mântuirii. Auzea ramele pocnind, vopseaua se topea grotesc în fața sa, se scurgea în evadarea din circuitul închis al artiștilor martiri, umplea sufletul care își căuta febril eliberarea dintr-o închisoare prin ale cărei gratii văzuse lumea o viață întreagă, până la punct. Și nu era capătul. Pe linia infinită a existenței sale, spiritul avea să urmeze traiectoria liniară într-un nou stadiu al devenirii.
«Urmează linia, urmează linia… dar nu uita de puncte, nu uita de virgule, nu uita… ». Delirul își întindea degetele ca să înșface clapele și să le smulgă din inima lui, pentru a opri loviturile. Și astfel, ea se golea încet de muzica absurdă ce emana din portativul dezordonat, lăsând loc improvizației și pulsării tensionate a extazului de început, începutul care purta în el toată libertatea lăsării în urmă și tot elanul înaintelui gol care așteaptă sa fie umplut. Saltul în sus…
Cerul se mișca dinaintea ochilor lui, în fumul murdar. Stele. Nu mai văzuse de mult stele. Când era mic, își alesese o stea. O numise…