-Au înflorit copacii cu numele tău!
-Cu numele meu?
-Cu numele tău, cu -stii tu, stii tu ...șoptea ecoul ce se plimba incognito Pe După Ziduri.
-Și au căzut florile înghițite de limbi ascuțite de ger și s-au ivit iar,în părul meu nins de-atâta așteptare a unui semn, a celui mai umil semn că nu m-ai uitat.

Și ecoul șoptea sfidător și sarcastic, ca un dangăt de clopot in liniștea cimitirului:uitat, uitat, uitat...flori căzute din ochii tăi violet, epitaf pe-un mormânt ce ne unise destinele astfel încât fără să vreau, fără să știu devenisem eu însămi liana din jurul trunchiului tău.

Ecoul amuțise în sfârșit, se lăsase liniște Pe După Ziduri și te-am întrebat atunci cu vocea cea mai plină de spaimă din lume:
-Ionuț, unde mă duci? (Vantul se intetise si scotea sunete sinistre.)
Am privit apoi cum se înfingeau aracii în inimile noastre și,surpriză: am legat amândoi pe-același vrej-vrej ca un altar de lacrimi și spini. Pe urma două flori, cu numele tău le-am prins in parul meu, ca doua safire intr-o montura complicata-copiii nostri.

Încă o dată se mai făcea primăvară și curgea prin vinele noastre, una într-alta parcă pentru prima oară, primăvară ce parcă de data asta o născusem chiar noi!