Mergeam încet cu privirea pierdută, cu suflul tăiat, de parcă tocmai băusem pe nerăsuflate cel mai tare cocktail posibil făcut din dezamăgiri decepții și resentimente. Pășeam împleticită și fără sens cu mintea dusă departe fără să îmi pese de privirile dezabprobatoare ale trecătorilor dezgustați de comportamentul și ținuta mea. Nu că mi-ar fi păsat cumva de gîndurile și părerile celor din jur de care eram atît de scîrbită și plictisită. Aveam direcția bine conturată în cap iar gîndurile mă făceau ca de obicei să nu observ lumea din jur și să nu mă afund acea cloacă zilnică în care ei erau obisnuitzi să trăiască. Pur și simplu doar respiram și gîndeam fără să mă preocupe alte activități care în alte circumstanțe mi-ar fi stîrnit interesul și dorințele.
Știam că mă așteaptă, știam că el e cel care mă va înțelege și îmi va aproba gîndurile care nu îmi dădeau pace și care mă chinuiau neîncetat.
Îl cunoscusem, dacă se poate spune așa ceva, pe acele siteuri deprimante unde postau numai acei care erau la marginea disperării atunci cînd ultima dorință este aceea de a uita definitiv totul și nimic. Mă uimise dar în acelaș timp trezise în mine acel sentiment de admirație pentru ideile împărtășite. Mi-l închipuiam la acea oră ca o ultimă speranță, un ultim prieten ce îți poate schimba sau măcar îndruma gîndurile și pașii.
Am ajuns relativ ușor la adresa indicată și ceea ce m-a frapat în mod evident a fost acea curte plină de flori și senzația de pace și liniște ce înconjura acea casă parcă decupată din poveștile ce îmi alintaseră odinioară copilăria. Am zăbovit în fața ușii un timp care mi s-a părut o eternitate intrebindu-mă dacă e cazul să sun, sau să mă întorc în lumea aceea întunecată de unde am venit. Nu îmi amintesc momentul cînd totuși am intraznit să ating suneria, ci doar faptul că ușa a început să se deschidă încet în fața mea, iar eu eram în acea stare de emoție comparată cu momentul cînd auzi prima oară în viața ta că există Moș Crăciun și te așteptă.
- Bună ziua, așteptam cu nerăbdare să suni, se auzi un glas în momentul cînd ușa se deschise larg.
Mi-am ridicat încet privirea ațintită undeva în dalele treptelor cu inima batindu-mi atît de puternic de parcă toată viața mea așteptasem să văd acel chip care îmi chinuise imaginația și nopțile pustii. Nu știu cît timp am rămas mută privind acel chip angelic ce răsărise parcă din neant în față mea, o combinație bizară între un viking și un templier din vremuri de mult apuse. Acei ochi albaștrii cu reflexe violete care parcă îmi străpungeau sufletul aveau să rămînă întipăriți undeva adînc în memoria mea, în timp ce părul acela lung și blond ce se revărsa peste sacoul alb și impecabil îmi aprindea imaginația mea căzută în letargie după atîta amar de timp. Cred că în acel moment am roșit pînă în adîncul inimii mele făcînd o comparație sumară între aceea făptură mistică, apărută parcă din paradis , albă din cap pînă în picioare, și mine îmbrăcată total într-un negru morbid cu trăsăturile ascunse sub machiajul meu machiavelic. Mi-a zîmbit larg atunci cînd a simțit că sunt de-a dreptul rușinată comparindu-mă cu el.
- Nu mai îți face atîtea probleme legate de ținuta ta, nu am ținut cont niciodată de faptul cum se îmbracă un om. Oricît de bine te-ai îmbrăca nu poți ascunde o prostie fără seamăn sau un suflet întunecat.
- Bună, rosti cu glasul șoptit, cu privirea pierdută în acei ochi magnifici.
- Hai intră și nu mai fi așa sfioasă că nu te mai recunosc, spuse zîmbind larg.
Am pășit intimadată, dar totodată curioasă, să văd dacă interiorul acelei case era la fel de primitor ca și curtea aceea magnifică. M-a condus printr-un hol lung împodobit cu tablouri care îmi aminteau cumva de epoca renascentistă de mult apusă, dar cumva cu accente puternic ecumenice.
Am pătruns într-o cameră imensă în care absolut totul era alb și imaculat de parcă omul acesta era frate cu Ariel și Tide. Nu îmi venea să mă așez pe acea canapea de frică să nu cumva să las urme avînd impresia că tot ce era negru în sufletul meu se va revărsa imediat în acel spațiu pur și-l va invada stricînd acea armonie perfectă.
- Stai te rog jos nu mai fi așa speriată că nu se va întîmpla nimic, spuse zîmbind larg. Zi-mi mai bine dacă vrei să te servesc cu ceva rece?
- O bere rece cred că ar fi excelentă, șoptii eu.
- Îmi pare rău să te dezamăgesc dar nu am nici un fel de alcool în casă, dar te pot servi cu un suc proaspăt de mere sau un pahar de lapte rece.
- Suc de mere e bine. Tonul meu devenise deja unul tremurînd, rușinată de faptul că cerusem așa natural o bere de parcă mă aflam în bar cu prietenii la o șuetă.
A revenit cu sucul meu de mere și cu un pahar de lapte pentru el de parcă tot acel alb năucitor din jurul meu nu era de ajuns și nu mă făcea deja să disper. Am luat o gură de suc aproape involuntar încercînd să îmi domoloesc aceea stare de emoție neimaginată care se întipărise adînc în toate gesturile și expresia mea.
- Așadar iată-ne în sfîrșit față în față după atîta timp în care am vorbit doar prin scris fără a ne vedea nici un moment și doar închipuindu-ne cum arată cel din conversație prin prisma imaginației.
Vorbea încet și sigur pe el ceea ce mă făcea să mă întreb dacă nu e cumva cazul să mă ridic în acel moment și să o iau la fugă undeva unde nimeni nu mă va găsi sau va ajunge vreo data. Acea siguranță de sine era poate rodul atîtor ani de studiu al comportamentului uman sau doar o experiență de viață cum rar întilnesti la oameni atît de tineri. Îmi amineam deja rușinată de conversațiile lungi avute în acele nopți pustii care pur și simplu îmi devastasera simțurile și percepția asupra propriilor sentimente. Știam că dacă nu ar fi fost el aș fi fost deja o umbră a acestei lumi pe care sigur aș fi părăsit-o așa cum spunea și el într-un mod laș săvîrșind cel mai ingrat păcat posibil și anume, sinuciderea. Mă chinuise acest gînd nopți și zile la rînd intrebîndu-mă doar cînd aș avea curajul să duc la capăt ceea ce gîndesc, ceea ce simt și mai ales ceea ce credeam că îmi doresc în acel moment. Un mod absolut laș de a fugii din calea acestei vieți, dar la acel moment un mod necesar de a scăpa de stafiile trecutului și coșmarele prezentului care păreau că nu îmi vor da vreo dată pace.
- Într-adevăr nu cred că mi-am închipuit vreo dată cum arătai, ce surîs poți avea sau măcar să am curiozitatea să îți fac un portret doar din rînduri scrise și din fraze care dispar în neant. Ar fi însemnat să reduc acele conversații doar la stadiul de închipuire virtuală a unui text, fără a ține cont cîtuși de puțin de sufletul sau simțirile celui care a scris acele rînduri. Deseori imaginația noastră poate alunecă ușor în acele contexte prea puțin înțelese în care totul devine doar un vis sau o dorință aprinsă, iar superficialitatea noastră interioară să creeze acele făpturi de basm care să ne aprindă acea dorință ingrată ce trezește în noi simțuri neclare și euforice.
Pe moment am rămas și eu surprinsă de aceea înșiruire de fraze spuse parcă fără noimă de undeva din adîncul sufletului meu.Nu înțelegeam cum reușisem să le înșir sub toată acea presiune care mă apăsa în acel moment. S-a uitat lung la mine în acel moment poate nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai spusesem sau doar mirat că acel miraj în care mă învăluise nu a fost suficient să îmi blocheze reacțiile.
- Începusem să cred că tot ceea ce îmi spuneai în scris pînă acum sunt doar fraze decupate din cărți și păreri absurde. Nu mă așteptam să izbucnești dintr-o data din acea stare de emoție în care te găseai cînd ai ajuns la mine.
Vorbea așa încet și blînd că îmi venea în acel moment să-l zgudui și să-l scot din acea stare de perfecțiune în care aveam impresia că îl găseam de fiecare data cînd vorbeam cu el. Dar gîndindu-mă mai bine mi-am dat seama că totuși aceea stare mă făcuse să îl admir. Aceea stare era totuși ceea ce căutăm de atîta amar de vreme, să pot sta liniștită fără să îmi pese atît de tot ceea ce mi se întîmplă și să pot spune ca altă dată că viața are sens oricît ar fi de ingrată la un anumit moment. Și în definitiv venisem la el atunci cînd pentru mine nu mai exista cale de întoarcere. Îi promisesem cindva că dacă cumva eram hotărîtă și decisă să pun capăt acestui chin să vin la el să mă ajute. De parcă mi-ar mai fi păsat mie că sinuciderea îmi va afecta cumva ultimele clipe sau ceea ce urma, nefiind de felul meu credincioasă în nici un fel. Am respectat totuși acea promisiune și am venit să cunosc totuși aceea persoană ce mă uimise și în definitiv îmi prelungise așa zisul chin ca un medicament administrat unui bolnav incurabil care doar prelungește agonia dar nu alină în nici un fel chinul.
- Îți dai seama că toată această vorbărie a mea nu face deci să acopere starea de nervozitate în care mă aflu?
A zîmbit înțelegător și tandru așa cum mi l-aș fi închipuit dacă aș fi avut vreo data curajul să îl descopăr. Toate acele momente de conversații trecute mi se păreau clipe apuse care parcă nu își aveau rostul. Acele discuții interminabile care aveau ca punct de pornire necesitatea sau motivul sinuciderii parcă se pierduseră undeva în neantul dintre noi.
Nu mai puteam să îi ofer un motiv așa cum făcusem în trecut amintindu-i despre cultura japoneză, despre unele sacrificii aparent inutile pe cîmpul de luptă sau despre multiplele secte care îmi împărtășeau aceleas idei. Undeva acolo totul se bloca iar argumentele lui referitoare la valoarea unei vieți sau lașitatea de a dezarma înainte de final mă făcuseră să amîn acel moment. Și mai ales argumentul lui suprem că nu era singurul implicat în acest proces ci și alții ca el încercau din răsputeri să aducă pe drumul cel bun acele așa zise oi rătăcite care aveau altă idee asupra lumii decît cea care cică era corectă.
- Să înțeleg că deja ești hotărîtă asupra acestui aspect delicat și că ai venit aici doar ca să poți avea o ultimă conversație?
- Am venit doar să văd ca e îmi poți oferii mai mult decît îmi pot asigura singură. Nu cred că mai vreau să continui așa, nu cred că mai vreau să mai sufăr sau să mai trec încă o data prin tot ceea ce am trecut de-alungul timpului.
- Dacă ești hotărîtă să faci acest pas îți pot oferii ceea ce am făcut și pentru toți ceilalați care au trecut pe aici: pacea interioară.Nu e nevoie să te sinucizi ci totul va fi făcut de noi într-o zi hotărîtă de tine. Te vom aștepta într-un loc prestabilit și te vom ajuta să treci peste acest hop fără să pleci acolo departe cu acel sentiment de vinovăție care apare instantaneu, și care poate perturba această parte spirituală a vieții.
Era pînă la urmă o ofertă inceredibila; trebuia doar să fiu de acord cu ei asupra zilei și totul se termina fără dureri sau regrete. Cel puțin așa afirma el, iar încrederea apărută parcă peste noapte valora mai mult decît sfatul a 1000 de foste prietene și prieteni.
Am stabilit pînă la urmă o data așa cum își dorea și care era foarte aproape, a doua zi la 12 noaptea, în care trebuia să îmi închei toate socotelile cu aceasta viață și să mă prezint în locația stabilită ca să pot încheia acest vis nerealizat.
Am plecat de acolo amețită și pierdută fără să realizez că aveam în minte o grămadă de întrebări și nici un răspuns concret. Cine era de fapt el, cum îl cheamă, cine erau acei „ei” cînd se va întîmpla totul sau măcar cum. Mi-am dat seamă că nu am măcar un număr de telefon unde să-l sun dacă cumva mă răzgîndesc sau dacă dintr-un motiv aș vrea să schimb data: mai tîrziu sau mai devreme. Parcă trăisem un vis absurd din care mă trezisem după jumătate de oră de bîijbîala pe străzi. La un moment dat chiar aveam impulsul de a mă întoarce înapoi să întreb ceea ce totuși aș fi vrut să știu, dar parcă ceva mă oprea înăuntrul meu, ceva care îmi spunea că dacă mă voi duce înapoi poate nu o să mai găsesc nici măcar aceea casă sau stradă, iar totul ar fi fost numai în imaginația mea bolnavă.
Am hotărît să nu mă mai întorc înapoi în cel loc și să aștept momentul prestabilit împreună. Pînă atunci aveam de gînd să mă distrez așa cum nu o mai făcusem de ani de zile fără să îmi pese de urmări, de remușcări sau de rațiunea rece care mă înlănțuia. Vroiam să mă eliberez pe moment, să evadez din acest cerc ingrat psihic în care mă găseam de ani de zile și care îmi bloca absolut toate reacțiile primare. Și chiar asta am făcut. În club. În acel club în care pe vremuri obisuiam să fiu cea care dă tonul petrecerii și care dansa pe mese în timp ce prietenii îmi turnau bere în cap și pe sâni.
Nu conta că nu mai recunoșteam pe nimeni și că acei cîțiva prieteni cu care venisem mă credeau beată mangă sau drogata. M-am dezlănțuit sălbatic dansînd, urlînd, de parcă vroiam să mă eliberez de toate acele fobii care îmi măcinaseră eul.
Poate din acest motiv m-a remarcat. Sau poate că era de așteptat să îl întîlnesc. N-am de unde să știu și poate că misterul e mai frumos așa. La acel moment l-am acceptat după cîteva priviri și după zîmbetul lui misterios dar rece în acelas timp. Și că arată bine îmbrăcat ca și mine în acel negru năucitor. Aveam nevoie în acel moment de un bărbat ca să îmi pot termina ultimele fantezii iar el era exact ceea ce căutăm. Poate chiar mai mult decît speram în acel moment. M-am apropiat lasciv de el cu sticla de bere în mînă simulînd o mișcare aparentă de tipă amețită și pusă pe agățat.
- Crezi în dragostea la prima vedere? Întrebarea mea nu l-a mișcat cîtuși de puțin ci l-a făcut să își descopere iar acel zîmbet rece și minunat ce începuse să îmi trezească fiori de mult uitați.
- Cred mai degrabă în atracție spirituală sau fizică decît în dragoste. Următoarea întrebare care ar fi? Aceea legată de suflete predestinate?
- De ce nu? Intodeauna am crezut că ar putea exista acele suflete predestinate ce se caută unul pe altul întocmai ca în acea veche poveste din antichitate.
- Cei care afirmă că și-au găsit sufletul pereche sau care cred că poate exista așa ceva nu au trăit îndeajuns cu aceea persoană. Chiar și teoretic e imposibil să existe așa ceva. Și chiar dacă ar exista îți dai seama ce plictisitor ar fi ca cei doi să își ghicească în orice moment dorințele? Nu văd unde ar mai fi acel fior al descoperirii de lucruri noi. Totul ar fi monoton și anost.
Vorbele lui m-au blocat pe moment. Nu era în nici un fel stilul acela obișnuit de a te face plăcut de o fată . Dimpotrivă, acele vorbe ar fi trebuit să pună pe gînduri orice ființă feminină, oricît de disperată. Se pare că nu a fost cazul meu. Pe mine mă fascinau.
- Să înțeleg deci că nu crezi nici o iotă în dragoste sau iubire? Sau poate ești așa decepționat încît refuzi să crezi că poate totuși exista așa ceva?
- Dragostea sau iubirea nu este altceva decît un drog foarte puternic. Dacă dezintoxicarea după canabis durează în jur de 2 luni iar cea după heroină cel puțin 6 închipuie-ți că după o dragoste îți ia cel puțin 1 an și cîteodată nu trece niciodată. Iar sechelele rămase pot dainuii o veșnicie în tine. Nu cunosc pe nimeni să fi scăpat mai repede. Singura metodă prin care poți scăpa e aceea folosită de cei mahmuri: cui pe cui se scoate.
Am rămas la acea clipă un pic confuză și mă gîndeam în sinea mea cu dracu ai putea să iubești din nou imediat după ce ai fost devastată și rănită.
- Dar acest lucru îl pot face doar foarte puține persoane, deci nu e cazul să îl transformăm într-un remediu eficient la îndemîna oricăruia.
Zimbea după această frază cu un subînțeles perfid ceea ce mă făcea să fiu și mai curioasă în privință lui. Oare chiar vorbea din experiență sau debita ca și mine cîteodată idei citite, auzite sau inventate.
Am rămas lîngă el totuși la masă și conversația a coborît înspre lucuri banale dar totodată fascinante, acele lucruri care cîteodată povestite de anumite persoane te fac să coborî din negura în care erai cufundată și să crezi iar că poți trăi o viață normală. În fine cel puțin normală pentru una ca mine.
M-am trezit plimbindu-ne împreună de mînă pe străzi, mergînd într-o direcție absolut neclară și necunoscută, admirind clădirile învăluite în liniștea nopții în care doar glasurile noastre se auzeau. Două umbre negre ce mergeau de mînă în lumina palidă a lunii.
Într-un final am ajuns la el acasă. Locuia undeva la ultimul etaj al unui imobil iar toată terasa era a lui. Niciodată nu mi-am închipuit ce magnific poate fi să stai undeva sus pe terasa unui bloc înconjurată de lumînări la tot pasul, tolănită pe acel fotoliu de piele roșu savurind un vin roșu și privind luminile palide ale orașului în liniștea nopții.
Mi-am amintit instantaneu de acel pahar de suc de mere care parcă mi-a stat în gît nu departe de dupămasa care trecuse. Și despre promisiunea făcută de a reveni a doua zi pentru a termina ceea ce credeam că trebuie făcut. N-am mai apucat să mai mă gîndesc la urmări. Mîna care îmi mingia părul era mult mai importantă decît viața mea în acel moment, tandrețea care nu o mai simțisem parcă de secole mă facea să mă ghemuiesc și să mă afund în fotoliu uitînd parcă de absolut tot ceea ce mă framînta. Nu credeam niciodată ca o să mă simt așa bine dusă în brațe pe sus de cineva, agățată de gîtul lui ca de ultima fărîmă de speranță. M-a așezat apoi în patul acela imens îmbrăcat într-o mătase roșie care îmi făcea să clocotească tot sîngele din mine. Ardeam de dorință, mă infierbînatasem așa cum nu credeam că voi fi vreo data în viața mea. Era deja mult prea mult pentru mine , un suflet ingrat și deznădăjduit, iar oftatul prelung pe care l-am avut parcă a străpuns acea liniște mormîntala a nopții. M-am abandonat total instinctului fără să îmi pese ce poate să se mai întîmple cu mine.
Nu cred că aș putea explica în cuvinte ceea ce am simțit în aceea noapte. Aș cădea poate în acea latură a romantismului penibil în care ai impresia că fiecare gînd, fiecare dorință îți este citită și îndeplinită pe moment. Perfecțiunea stărilor prin care trecusem și trăirile avute mă făceau să mă întreb dacă nu cumva avusesem parte de cel mai frumos vis avut vreo dată. Îmi aminteam înfricoșată de acele stări în care mă aflasem, stări care mă făceau să mă întreb la acel moment dacă nu cumva ajunsesem acolo undeva unde numai divinitatea are acces.
Stăteam goală și înfricoșată în pat privind cum soarele dimineții se revarsă prin fereastră larg deschisă dezmierdindu-mă și parcă invidiindu-mă pentru cele simțite cu o seară înainte. Și n-a fost sfîrșitul aici. Spre disperarea mea totul a continuat în acela stil, în acelaș format al perfecțiunii toată acea zi. De unde naiba știa ce îmi place de îmi servise aceste lucruri la micul dejun și la prînz? Mai ales făcute de el acolo sub privirea mea mirată, în timp ce conversația aceea minunată mă transforma în acea ființă îndrăgită de toată lumea cu mulți ani în urmă.
Dacă m-ai fi întrebat cindva cum aș vrea să fie ultima mea zi din viață probabil ca n-aș fi știut ce să îți răspund Acum știu. Acea zi se întîmplase atunci cînd mă așteptam mai puțin.Și tocmai atunci începusem să apreciez viața. Era aproape 12 noaptea iar eu stăteam tolănită în brațele lui, pe aceeași terasă, în aceleași fotolii roșii și cu lumînările împrăștiate aleator la prima vedere. Nu mai vroiam să știu nimic de sucul acela de mere, nu mai vroiam să mai știu adresa unde ar fi trebuit să fiu la acea oră. Vroiam parcă să stau de acum în colo toată viața nemișcată în brațele lui fără suflare, fără vlagă.
- Ce crezi că e mai important după tine: nașterea, viața sau moartea? Întrebarea mea era dacă nu tîmpita măcar penibilă în acel moment de perfecțiune. A zîmbit totuși și mi-a răspuns:
- E ca și cum te-ai întreba care dragoste e cea mai puternică cea dintîi sau cea din urma; niciodata nu poți știi pînă nu le trăiești pe fiecare în parte.
M-am despărțit cu greu de locul acela magnific a doua zi dimineață. Nici nu se luminase bine afară cînd m-a dus acasă. Degeaba îmi explicase că trebuie să plece urgent undeva, că era planificat de mult timp și că de acum în colo va fi mereu cu mine. Nu credeam o iotă din ce spunea ferm convinsă că nu o să îl mai văd prea curînd. Poate de aceea mi-am petrecut noaptea în brațele lui fără să închid un ochi obosită moartă dar fascinată de prezența lui.
............................................................
Nu știu cît am dormit ajunsă acasă, nu știu dacă cînd m-am trezit era dimineață sau seară sau ce zi era. Am pornit imediat ce m-am trezit spre locuința lui să fiu sigură ca există. Nu am găsit-o nici după 2-3 ore de căutări asiduue. Nu știu unde am fost, nimic parcă nu mai arăta ca în acea seară și încercînd să refac traseul de la club spre casa lui nu înțelegeam de ce nu reușesc să găsesc acel imobil oricare ar fi fost direcția în care mergeam. Încercam să îmi amintesc ce vedeam de pe acea terasă în acea noapte și să încerc să mă orientez cumva. Degeaba, totul era parcă fără sens, parcă decupat dintr-un joc absurd al imaginației. Lovitura de grație am primit-o atunci cînd mi-am dat sema că nu mai știu să ajung nici măcar la acea casă unde îl întîlnisem pe confesorul meu de pe net.
Într-un tîrziu mi-am dat seama că ceva inimaginabil se petrecuse în acele zile și că o mare bătălie se dăduse pentru mine și pentru sufletul meu. Nu știu cine cîștigase și cine pierduse dintre ei. Poate nici unul în afară de mine. Poate așa trebuia să iasă sau poate planurile lor fuseseră date peste cap de dorințele sufletul meu. N-a mai contat în acel moment decît faptul că începusem iar să trăiesc din plin. Și atunci ca prin farmec mi-am adus aminte de cuvintele lui șoptite în acea noapte magnifică: viața e lungă și mai avem o grămadă de păcate de savurat împreună, nu te rezuma numai la atît cît pot să îți ofer eu în acest moment și învață să le descoperi singură și pe celelalate…