Un taxi tocmai se oprise lângă mine și cineva de pe bancheta din spate m-a strigat pe nume.
- Sebastian, ce ai pățit?
Era aceiași voce pe care am auzit-o la telefon câteva minute înainte.
- Mă gândeam eu că aici o să te găsesc! Te-am căutat la sediu și mi-au spus că nu ai mai trecut pe acolo de câteva săptămani. Sincer niciodată nu te-am înțeles. Încă nu ai renunțat la vizitele tale nocturne. De ce îți plac atât de mult oamenii aceia ciudați?
’’ Oameni ciudați, mi-am zis în gând privindu-o, cred că glumești. Ce ști tu despre acești oameni condamnați să trăiască toată viața sub eterna aparență a unor măști iluzorii. Nimeni nu va ști că sub aceste măști se află în stare latentă geniile unor oameni deosebiți...singurii mei prieteni’’
- Hai nu mai fii copil, afară e destul de frig încât te poți alege cu o răceală.
Parcă nici nu observase în ce stare eram. Continua să-mi zâmbească cu aceiași inocență și cu aceiași privire curată de copil. Era ciudat cât de bine mă simțeam lângă ea și cum cu câteva secunde înainte aveam de gând să-mi răzbun întreaga furie pe un om care nu făcea altceva decât să fie bun cu mine.
M-am ridicat și am intrat în mașină. Un parfum de lumânări îmi inundase nările și un sentiment de liniște m-a copleșit. Natallia m-a apucat de mână și m-a strâns în brațe sărutându-mă apăsat pe obraz. Mi-am lăsat capul pe spate și totul s-a întunecat. Toate simțurile îmi adormiseră.
- Domnișoară, am ajuns!
- Vă mulțumesc frumos! A zis Natallia întinzându-i taximetristului două monede, apoi s-a întors spre mine, m-a apucat de mână și am ieșit în stradă.
- E frig afara Natallia!
- Da, Sebastian, într-adevăr e frig! Hai să intrăm să bem un ceai!
- Mai degrabă ar fi bună o cafea. Mă simt foarte slăbit si obosit. Am nevoie de forțe noi.
Voiam să-i arăt vechii mele prietene că starea mea nu se agravase chiar atât de mult. Era adevărat că sufeream, însă în adâncul sufletului meu speram că într-o zi îmi voi putea relua viața în propriile mâini. Ce mă frapa în acel moment era faptul că o parte din mine dorea să evadeze și asta datorită Natalliei, care reușise într-un fel să-mi redea acel minuscul gram de echilibru după care ființa mea tânjea de atâta vreme.
- Bun venit în casa mea! Îmi zise Natallia și deschise o ușă neagră imensă din lemn de mahon. Aici locuiesc temporar până termin de scris cartea.
Am rămas nemișcat. Mi se părea că visez. O asemenea casă nu putea exista decât în vise și totuși o vedeam în interiorul retinei cu totul și cu totul deosebită.
- Ai gusturi, nu glumă! Cum ai putut să găsești o asemenea casă în cartierul acesta infect?
Natallia mi-a zâmbit.
- Nu mai suntem în cartier Sebastian. Ai adormit înainte să-ti spun că mergem în alt oraș.
- Și unde anume ne aflăm mai exact?
- La două sute de kilometrii depărtare.
- Cum......?! dar am de scris un articol, pentru numele lui Dumnezeu.
Simțeam că roșesc de furie. Natallia mă privea zâmbind, era foarte calmă, mi-a facut semn cu mâna să o urmez. Casa avea o imensă mansardă împodobită cu flori în mijlocul căreia se afla o măsuță din sticlă înconjurată de două scaune împletite din paie. Nu puteam să nu observ strania împletitură a acestora. Călătorisem foarte mult de când lucram la noul ziar însă nu îmi aminteam să mai fi văzut așa ceva.
- Scaunele le am din Kuweit, le-am cumpărat împreună cu impresarul meu când am vizitat un magazin de antichități. Sunt unice și au o poveste deosebită, pe care o să ți-o spun cu altă ocazie. Acum te tog sa iei loc și să te simți ca acasă. Imediat îți aduc și cafeaua.