*
’’ Te-am decupat din întuneric, iubitul meu Hyperion’’

Tocmai mă întorceam de la servici. Afară era aceiași zi plicticoasă, aceleași mașini, același aer infect. Nici soarele nu mai avea putere să încălzească trotuarul mereu umed. Mașina mi se stricase de ceva timp așa că am hotărât să parcurg cei doi kilometri până la servici și înapoi acasă pe joi. Găsisem astfel o modalitate destul de bună de a mă gândi la planurile mele de viitor. Ajunsesem în fața gării însă cum era încă prea devreme și nu aveam chef să ajung acasă m-am gândit să trec pe la cafeneaua de lângă patiserie.
- Bună Magdalene! O cafea, de rog! Azi am chef să îmi pierd timpul cu o cafea și să mă uit la tine, dacă nu te deranjează bineînțeles.
Magdalene mi-a aprobat cu un zâmbet. Era o femeie trecută de vârsta a doua cu un zâmbet fermecător. De multe ori mă gândisem cum de nu reușise să-și întemeieze o familie.
În două minute mi-a adus cafeaua. I-am mulțumit și am privit-o în ochi. Într-adevăr era o femeie frumoasă cu ochii triști. Mă pierdusem în gânduri sorbind din cafea când în spatele meu am auzit o voce asemeni unui înger:’’ Te-am decupat din întuneric, iubitul meu Hyperion’’, ’’...cu un creion de lumină...’’ am repetat în gând‚ ’’ Cu un creion de lumină’’ a continuat vocea ‚’’ peste care s-a auzit bătând din aripi sufletul meu’’ .’’ Ne vom iubi, dar vom fi demni de a noastră iubire?’’ am repetat tare împreună cu vocea din spatele meu. Timpul parcă s-a oprit pentru o secundă. M-am întors și privit-o pe cea care acum stătea în fața mea. S-a uitat surprinsă la mine, iar după câteva momente mi-a adresat un timid “Bună seara”. Eu deja am simțit cum rătăceam în profunzimea ochilor ei.
Tânăra din fața mea avea o înfățișare deosebit de plăcută. Nu putusem să nu remarc părul lung roșcat care avea o strălucire aparte și ochii ei când albaștrii când verzi în funcție de lumina care se răsfrângea în ei. Pentru o clipă își dezvăluise dinții de un alb calm și fermecator. Cu acel zâmbet m-a cucerit. Era una dintre puținele persoane al căror chip îmi sugera liniște și mă făcea să mă simt atât de bine.
- Domnule, îmi dau seama că avem gusturi comnune în ceea ce privește poezia. Eu sunt Ela și sunt în ultimul an la actorie.
- Am început să iubesc poeziile încă de pe timpul când eram la liceu, i-am răspuns, iar pentru asta va trebui să-i mulțumesc profesoarei mele pe care o simpatizam foarte mult.
Voiam să-i povestesc mai multe despre viața mea de student însă nu am vrut să par penibil și lipsit de bunele maniere. Nici nu făcusem prezentările și eram pe punctul de a-i dezvălui întreaga mea viață acestei străine cu chip frumos. Așa că am încheiat scurt:
- Eu sunt Sebastian Stoll, lucrez ca ziarist la Red’s Life, probabil că ai auzit de acest ziar.
- Da!
- Ei bine, eu sunt responsabil cu articolele despre viața cotidiană.
- Îmi pare bine că v-am cunoscut domnule Stoll.
- Te rog nu-mi spune domnule....spune-mi pe nume...nu sunt chiar atât de bătrân.
Mi-a aprobat dând din cap.
- Acum trebuie să plec, mi-a spus, într-o jumătate de oră trebuie să ajung la teatru pentru repetiții.
M-am uitat adânc în ochii ei și fără să vreau am spus:
- ’’ Soarele a știut să-și aleagă momentul...’’
- ’’ ...pentru a mai aprinde o stea...’’ m-a completat Ela, mi-a facut cu mâna și a dispărut așa cum apăruse în spatele meu.
Am hotărât să mă liniștesc și să-mi termin cafeaua, însă conturul corpului ei mă zăpăcise cu adevărat. Hainele simple îi evidențiau liniile umerilor și șoldurilor. Întregul ei trup părea divin. Deodată instinctele mele de mascul au început să urle. De foarte mult timp nu mai simțisem acel fior care îmi străbătea coloana vertebrală și îmi dădea impresia că am fluturi în stomac. Am încercat să-mi ascund emoțiile pentru a nu-i provoca pe cei din jur la o serie de bârfe.
Am ajuns acasă înainte de miezul nopții. Am făcut un duș, m-am pus în pat și am adormit cu gândul la fata cu părul roșcat.






- Sebastian, te rog revino-ți. Ea nu-ți mai aparține. Tot ce mai există e amintirea ei din trecut.
Trebuie să înveți să trăiești fără ea.
Această replică m-a trezit la realitate. Natallia îmi vorbea.Am privit-o câteva secunde și m-am ridicat de pe scaun.
- Cred că ar fi cazul să plec. Este foarte târziu.
- Hei, dar cum rămâne cu baia noastră?
- Vreau să plec acasă. Te rog să chemi un taxi.
- Cât de morocănos poți fii! De ce trebuie mereu să iei atitudinea asta rece în fața mea când ști foarte bine ca și mine că în sufletul tău încă mai arde ceva...dragostea ta pentru Ela.
Aceste vorbe parcă m-au plesnit peste obraz. În acel moment mi-am dorit să nu o fi cunoscut niciodată pe Natallia. Însă nu era cum voiam eu și trebuia să acept situația. Am tăcut subit. Mi-am pus paltonul și am ieșit în stradă. Nu-mi doream nimic mai mult decât să ajung acasă, sa fac un duș și să beau un pahar de vodcă. Amintirile dureau mai mult decât orice. Ela, femeia pentru care aș fi făcut orice lăsase în urma ei un suflet distrus și cu cât mă gândeam mai mult la aceste lucruri cu atât frigul devenea mai insuportabil astfel încât am hotărât să mă întorc. Am intrat în casă și am găsit-o pe Natallia în fața semineului. Avea privirea pierdută. M-am apropiat și am luat-o în brațe.
- Cât timp va trebui să mai treacă până vei reuși să o uiți? Nu ți-ai dat seama că te autodistrugi? Îngerul tău s-a transformat în demon. Trebuie să-l lași să iasă din inima ta, astfel vei fi pierdut. Vei deveni un mort viu.
Cuvintele Natalliei au prins ecou în inima mea și m-au făcut să tresar.
- A fost atât de frumos la început, trăiam o iubire platonică, totul se rezuma numai la ea. Ea era dimineața care îmi alimenta viața cu putere.
- Vorbești atât de frumos. Nu înțeleg ce a determinat-o să plece când știa că tu îi poți oferi șansa de a fi fericită.
- Nici eu nu înteleg Natallia și sincer încă îmi lipsește foarte mult. Pe zi ce trece durerea se acutizează. Uneori îmi doresc atât de mult să fie lângă mine încât noaptea când nu pot să dorm strâng în brațe perna pe care și-a odihnit parul ei frumos atâta timp.
Plină de compasiune Natallia s-a uitat adânc în ochii mei. În cele din urmă m-a luat de mână și mi-a vorbit.
- Sebastian cred că e timpul să mergem să mâncăm ceva. Presupun că azi ai uitat că ai un stomac de hrănit. Von merge la un mic resturant din apropiere. E foarte drăguț și modest. O să vezi că mâine dimineață o să te simț mai bine, iar în ceea ce privește piscina rămâne pe altă dată.
- Ai dreptate Natallia. Trebuie să mănânc ceva.
Nu mi-a venit să cred cât de mult m-a ajutat această fată. Nici o altă personă nu mă înțelegea atât de bine și cât de urât mă purtam cu ea uneori. Poate că nu voiam să o fac să se atașeze prea mult de mine. Eram egoist, dar numai fiindcă doream ca ea să aibă un viitor mai bun, nu voiam să-și piardă timpul cu o persoană ca mine care la vârsta maturității nu își mai dorea nimic de la viață.
Mâncarea din restaurant a fost ok. Natallia întotdeauna a fost pentru mine o companie plăcută. Am discutat despre viitoarea carte pe care avea de gând sa o publice, despre serviciul meu, iar pentru câteva ore am reușit să nu mă mai gândesc la Ela. Ne-am întors acasă aproape spre dimineață. Cât de clar puteam să disting conturul clădirilor, iar la fiecare fereastră o vedem pe ea....îngerul meu.
Am hotărât să mă liniștesc și să mă odihnesc.
- Sebastian în seara asta dormi în living. M-am gândit că ți-ar face plăcere să admiri peisajul. De aici se vede cel mai bine orașul.
- Mulțumesc încă o dată mica mea prietenă. Noapte bună.
- Noapte bună domnule Sebastian Stoll.
M-am pus în pat. Eram frânt, capul mă durea și tot corpul îmi era amorțit. Am stins veioza și am adormit.
Încă o zi din viața mea de încheiase și o dată cu ea mai dispăruse o parte din mine.