Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci și să devină. Dar cum poți preface ființa în devenire? Începând de când?
Și mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: "Românii nu sânt nimic; ei devin ceva.

Cultura noastră începe cu Dimitrie Cantemir. Cea rusă cu fiul acestuia, Antioh Cantemir. Dar rușii au secolul acela întunecos, secolul al XIX-lea, de unde se trag toate rădăcinile.

Suflet slav fără dimensiunea infinității, adică fără esențialul sufletului slav, aceasta părem câteodată să avem. Facem de pildă confesiuni pe care nimeni nu ni le cere. Te trezești mărturisind lucruri atât de crude, încât celălalt face semne, aprobă, doar ai să închei; dar tu, necruțător, continui. Vrei să spui "totul". Exact ca în scenele mari ale lui Dostoievski.

Sentimentul muzical al lucrului filozofic...

Neantul e mai rațional decât ființa. E omogen, reversibil, indiferent. Exact ce vrea rațiunea.

Îmi place un proverb istroromân: "Banii fac mulțumire, mulțumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie și sărăcia face minte." Toate sânt în toate.

Ce nu știu pedagogii și știe bunul-simț românesc: "Nu da povață celui ce nu ți-o cere, căci nu te ascultă."
Însetează-l întâi. Pune-l în situația de a ți-o cere. Și pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva.

Academia e școala lui Platon. Liceul e al lui Aristotel. Perfect. Filozofie de tip înalt de o parte, filozofie de gimnaziu, de alta. Istoria e dreaptă.

Ce stupid: stai într-o cancelarie zece minute, îți compui o mască, intri în sala de curs, ții prelegerea și te întorci. Așa se prăpădesc adevărurile: când nu se mai rostesc la întâmplare.

Preferința lui Johann Sebastian Bach pentru fiul fiul său Friedemann, risipitorul.

Oamenii aceștia de pe la noi sânt înțelepți în materie de gândire - unde trebuie ceva sminteală - și sânt smintiți în viață. Cumințenia lor, pe care o mai numesc românească, asta e. Resemnare, seninătate, împăcare, în filozofie. Și dincolo? Haos.

Un tânăr căruia nu-i poți trece nici o incertitudine îți este o înfrângere. Dacă există o medicină a sufletelor, sensul ei e răsturnat față de medicina obișnuită: e de a îmbolnăvi.

Gândul acesta spus cuiva care așteaptă un copil: "Fiecare simte că se mărește familia lui."
Să fii rudă cu oamenii. Să ai atâta omenesc în tine încât să te recunoască toți oamenii.

O mamă îmi spune un lucru tulburător: Singura recunoștință pe care o cer copiilor mei, pentru tot ce-am făcut, este să facă același lucru și mai departe.
Mai departe... O adevărată etică a devenirii. Cealaltă etică ține lumea în loc.
Dacă fratele fiului risipitor are copii, cu siguranță le cere recunoștință. E tipul omului care ține lumea în loc.

Iubesc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii aceștia(din piețele orașului, nu din placida natură!) n-aveau bun simț. Căci bunul-simț i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mișcă.
Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Și poate că măsura, înțelepciunea, "mioriticul" - în sens nefilozofic - ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare.

" Dacă e vorba să mă laud, mă voi lăuda numai cu slăbiciunile mele."
(Pavel, 2 Cor., 11, 30.)

Să optezi - între cine și cine; între ce și ce? Þiu dinainte cu învinsul.

Toată lumea întrezărește ceva, în haosul de azi. Numai istoricul nu înțelege. Se refugiază în trecut, fiindcă i-e frică de prezent. Atâtea istorii care ar putea fi, în locul uneia singure cu care e deprins el!

Cartea pe care o aștepți s-o scrii. Să fii sub stăpânirea unui singur lucru, a unui singur sens. Să faci toate celelalte gesturi ale vieții, dar ele să nu fie altceva... Așa trebuie să fie când ești îndrăgostit.

"Filozofia vorbește despre lucruri; doar profesorul vorbește despre idei", spunea un profesor de filozofie din Apus. Iată un profesor care-și cunoaște meșteșugul!

Spre a nu mai vorbi de neseriosul de Goethe: Tot ce mă îmbogățește E ADEVÃRAT.

Somnul în istoria românească. Densușeanu arată undeva că în secolul al IX-lea nu se întâlnește decât un cuvânt care poate fi românesc, "Câmpulung". În secolul aș XI-lea cuvântul "cocora". În secolul al XII-lea doar cuvântul de "crez" sau "creț". Câte un cuvânt pe secol! O, Doamne, ce încet ne mișcăm.
(Uneori e frumos totuși: Ieremia Vodă nu iese din biserică până la sfârșitul liturghiei, deși i se vestește apropierea dușmanului de Suceava. - Să aibă și el dreptate?)

O școală în care profesorul nu învață și el e o absurditate. Cred că am găsit un moto pentru Școala mea. E vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy: NU SE ȘTIE CINE DÃ ȘI CINE PRIMEȘTE:

Un om tânăr va veni la Școală să se lamenteze că nu știe destul. Dar nu simte el toată bucuria de a nu fi citit încă pe Goethe?
Ignoranță, câtă viață e în tine!

Ceea ce e absurd la cei care cer simplă libertate pentru buna dezvoltare a omului e că își închipuie a ști ce este omul; când de fapt omul e ceva care se definește neîncetat. - Sânt de partea celui care NU știe. El are sorți să capete ceva.

E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a locului comun. Și mă întreb dacă nu e mai tristă decât oricare alta.

"De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sânt buni și mari din născare și se vor cufunda iarăși în somnul lor cel adânc"(Russo).

Nu văd de ce să ne sfiim s-o spunem: ce puțin interesant e uneori gânditorul politic Eminescu. Câteva idei, câteva impulsiuni, câteva fapte aproximative(afirmația că natalitatea poporului român e în scădere, că neamul piere) dau prea des măsura scrisului său politic. Să fie gazetăria lipsită de perspective?

Când îi aud vorbind despre România eternă, așa, fără nici o determinare, fără ancorare în istorie, îmi aduce aminte de "Franța eternă" din 1939. Și slavă Domnului, dacă avea o țară dreptul la eternitate era Franța.
Dar ce înseamnă etern? Trebuie să fii ceva, să CREZI în ceva. Chiar un creștin e ceva anumit: catolic, ortodox, copt. Cine spune: "Cred în România de totdeauna" vorbește la fel cu cel care spune - și există câțiva - "sânt creștin pur și simplu." Ortodox? Nu, creștin, în genere. Protestant, atunci? Nici asta, creștin.
N-ar fi de mirare să adauge: e o perspectivă FILOZOFICÃ a creștinismului. Ofensând filozofia - știința "generalităților", nu? - și ofensând creștinismul.

Asist la un seminar al lui Heidegger. Curios, nici el nu poate scăpa de ticurile profesoratului. Vrea răspunsuri corecte: nu să gândească elevul, deci să aproximeze; ci să ȘTIE. Esența profesorului e de a împiedica gândirea să fie căutare, spre a fi exactitate.
Să nu se poată fără asta?

Un gânditor german observa cum totul e pe bază de satisfacție, în lumea care alunecă spre stânga, chiar și cultura. Iar triumful culturii pe bază de satisfacție ar fi Parisul modei, Parisul pur și simplu.
E adevărat, orice carte bună franceză e o plăcere. Orice carte bună germană e un efort. Gânditorul meu numește cultura sa: eroică. Nu-mi place oriunde termenul acesta. Dar simt că simpla satisfacție nu poate fi cultura. E cel mult PLÃCERE; ceea ce e altceva.

Nu e limpede ce obții dacă renunți la tot soiul de ambiții și rămâi cu un nemăsurat orgoliu. E un câștig? E un triumf moral? Da, e cel al fratelui, al bietului frate.

Alternativa. Și despre asta a vorbit Kierkegaard. Omul acesta a atins toate problemele valabile. Dar ce anost le discută, aproape întotdeauna!

Câți filozofi fără demonul filozofiei. Îi recunoști după ceva precis: filozofează pentru alții, nu pentru ei. Scriu ca să predea, nu ca să se lămurească. (Părintele celor fără demon: Aristotel.)

Pedagogie, psihologie, sociologie, estetică, atâtea discipline care continuă să-și zică filozofice, deși mânuitorii lor nu se mai interesează de filozofie. Þin ei totuși la titulatura lor? Atunci să poftească să arate câtă filozofie știu. Iar dacă nu știu prea multă, de ce mai seamănă confuzie - și încă de la catedră? Era destul de discreditată filozofia și așa.

Tendința filozofiei nu e spre unitate: e spre Unu. Doar confuzia aceasta făcea pe câțiva să caute o filozofie sintetică, de conglomerare, de totalizare. Cauți întregurile vii cu compasul!

Să crezi în ceva, să ai o anumită viziune a țării tale, de pildă, însemnează să vezi țara ta PLUS ceva. Ceilalți socotesc că, dacă optezi pentru o viziune anumită, aderi la o parte dintr-un întreg. Există, firește, și asemenea adeziuni. Dar adeziunile valabile sânt cele care te trimit dincolo de întreg. (L`exces sur le tout, spunea Valery.)Vrei și o hartă anumită a țării, și eugenie, și șosele, și caractere. Plus ceva.
O convingere valabilă mărește dimensiunile obiectivului ei.

E impresionant să vezi că unii pot procrea fără dragoste, în timp ce o carte bună nu se poate scrie fără dragoste, fără conviețuirea cu eroii, cu materialul sau cu gândurile tale. La prima vedere e de necrezut că se pot naște oameni reușiți prin simplă biologie.De ce deosebirea aceasta?
Poate pentru că un om nou e un al treilea; pe când cartea e, de fapt, al doilea. Nu e rod, ci obiectul dragostei însuși. E Galatee.

Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp și acțiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; și astăzi, când au toate libertățile, nu mai fac. Căci astăzi poți să scrii aproape orice, oricât și oriunde; ai toate "libertățile".Și cine le folosesc? Autorii de revistă.
Mi-e frică să nu fie așa peste tot... Ce ușor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăți.

Românii nu au categoria apuseană a personalității. Totul e posibil aci, înlăuntrul ființei lor; totul e permis, vorba lui Ivan Karamazov.

Cantemir spune undeva: "Pe mitropolit îl judecă domnul, iar pe domn numai conștiința sa și Dumnezeu, care a pus pe sultan ca instrument să îndrepte și să pedepsească câteodată pe domn."

Nu-mi place defel exemplul de autohtonism cu dacul de pe columna lui Traian, care seamănă perfect cu țăranul de azi. Prea e nezdruncinată "eternitatea" românească.

Ce frumoasă vorbă are românul: Banul te neodihnește.

"Ceea ce lipsește la Școala voastră, îmi spunea un prieten, este spiritul critic. Fără spirit critic..."
Știu, fără spirit critic nu se poate face nimic, fiindcă tot ce e bun se face cu spirit critic etc. etc. Ei și?
Parcă de asta e vorba? Absurditatea spiritului critic e că vrea să preceadă, deci să fie independent de altceva. Cine contestă că trebuie să ai și spirit critic? Dar restul interesează, nu el. E ca și cum ai inventa frâna înainte de automobil.
De altfel, dacă nu ai spirit critic înnăscut(alături și sub facultățile creatoare) atunci ți-l trezește lucrul, materialul. Căci orice ai face, casă , poem sau acțiune politică, MATERIA îți dă măsura; îți arată ce se poate și ce nu. E deci posibil, în principiu, să trăiești și să creezi fără spirit critic, deși e preferabil să fie cu el; însă numai cu el nu pot trăi peștii în apă.
Că sânt oameni care cred totuși numai în spirit critic, pretinzând că esențialul e să alegi? Firește, sânt chiar în România. Și ei spun: esențialul nu e să găsești moduri proprii de viață, ci să ai destul spirit critic spre a alege din altă parte ce e mai bun acolo.
Dar ei nu trăiesc în România. Trăiesc într-o colonie care, întâmplător, se numește tot România.
Simțul măsurii... Ce paravan pentru lipsă de simțire, adesea! Îi văd afectând că nu înțeleg cum poți să crezi în neantul tău dincolo de ce este el astăzi. Trebuie să ai simțul măsurii, spun ei...
Dar ei îl au pentru ei? Îl au pentru neam, pentru ceilalți, pentru tot ce le e străin; dar pentru ei, nu. Fiecare din noi - recunoașteți asta, fiecare - crede obscur despre sine că ar putea deveni aproape orice: prim-ministru sau conducător de oaste. S-a întâmplat că n-a devenit, i-a lipsit ceva sau altceva; dar, în principiu, putea ajunge acolo. Oricare viață trăită la persoana întâi are măcar o libertate, măcar un irațional.
Și acum înțeleg de ce predică ei măsura: nu trăiesc la persoana întâi. Sânt "obiectivi", fiindcă nu e subiectul în joc. Sânt în națiune, dar nu sânt națiune. Că tocmai asemenea oameni te condamnă în numele bunului-simț, e firesc. Atâta le-a rămas ca simțire: bunul-simț.

Aștept la școală pe tânărul timid. Există ceva neprețuit în timiditate: păstrează. Mai ales la popoarele care se maturizează ușor, cum sânt popoarele acestea - latine dacă vreți, timiditatea e un factor educativ fără pereche. Esențialul e să prelungești tinerețea; cu orice mijloace, deci chiar prin timiditate. Căci toate "animalele superioare" au o tinerețe lungă. (Asta o știu sigur din biologie.)
De aci lupta dintre învățătorul adevărat și părinte. Profesorii obișnuiți conspiră cu părinții în a maturiza un tânăr; în a-i da cunoștințele necesare - spun ei - , în a-l pregăti pentru viață, spun ceilalți. Atunci intervine învățătorul. Tânărul nu știe să se apere singur, să-și apere singur ce are mai bun: propria sa tinerețe; căci chiar în el sânt unele îndemnuri, ispite, instincte pur și simplu, care îl trimit la maturitate. Și totuși în inima lui stăruie o nostalgie de calitate: el caută ucenicia, caută învățătorul.
O, ce frumoase lucruri se petrec acum, între 20 și 25 de ani! Părinții îi dau brânci în viață; profesorii îi eliberează diplome; lumea înconjurătoare îi deschide porți; instinctele de afirmare îi dau ghes. Și el? El șovăie încă. Dar e clar, spun ei: uite dincoace o încadrare posibilă. Ce mai aștepți?
Nu, el așteaptă. Ceva așteaptă în el. Ceva întârzie în el.
Ferice de cei care, în clipa aceea de cumpănă, întâlnesc un mare întârzietor!

Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Să fii însetat de omul nou, așa cum ești de lumile noi. Căci fiecare om e o formă de încăpățânare, adică o idee. Și-ți place să vezi care e gustul ideii, care e vocea ei. Cum surâde ea.

Filozofia nu e posibilă decât în oraș, printre oameni, pe piețele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ți-o dă. Puneți etaje peste etaje, suprimați grădinile(sau lăsați cel mult aceste convenționale grădini publice) - și undeva, lângă o scară de serviciu, se va naște un filozof.
E încă prea multă natură în România.

Mi-a dispărut o pagină dintr-un jurnal. Ce spusesem acolo?
Era poate ceva adânc, ceva hotărâtor. Mă cuprinde deodată neliniștea să mă știu străin de mine, de ce am mai bun în mine, și înțeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adânc decât noi înșine.

Stăteam de câtăva vreme într-un bloc. Deasupra mea era o nuntă. Dansau, dar fără nici un ritm parcă. Din când în când o voce răgușită se ridica peste celelalte; probabil cântau un refren. Un geam se spărgea, cu zgomot. Ce haos o petrecere, ce absurditate!
Dar așa este și DINÃUNTRU? Totul se organizează privit de acolo, și ritmul dansului e ritm, iar vocile sânt una, ba chiar geamul acela care se sparge intră în desfășurarea petrecerii. Există o lege de creștere interioară a petrecerii, întocmai cum cresc lucrurile în scena în care se sparge, trebuie să se spargă, vasul din IDIOTUL lui Dostoievski. Cei dinăuntru cunosc legea aceasta de creștere, iar pentru ei totul se ține, chiar și excesul; în timp ce pentru cel de afară totul e haos. Așa trebuie să fie cu cei care judecă din afară orice acțiune, orice fapt de viață: stau la alt etaj.
Și-mi dau seama, cum stau treaz în noapte, ce adânc fapt de viață e o petrecere. Cine spunea că nu se poate "povesti" un bal? E aproape un miracol, ca orice fapt de viață. E atât de frumoasă viața, cu creșterea ei spre nu știi ce! O creștere riguroasă, geometrică, strictă, ca în Bach - spre nu știi ce.
A doua zi întâlnesc un cunoscut din bloc.
"Ce frumoasă e viața!", exclam eu destul de abrupt.
"Ai fost ieri la nuntă?", mă întreabă el.

Toată viața noastră morală încape aci: între fiul risipitor și fratele lui. Ne pierdem și ne căim; sau ne păstrăm și ne împietrim inima. E rău să nu asculți. Dar e la fel de rău să ȘTII să asculți - și să ții minte.

Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai "lecții". O carte pe care o scoți din bibliotecă, un PRELUDIU de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sânt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate "gândul unic", de care vorbea Pârvan.)
Cred că școala asta trebuie făcută.

Maria și Marta - Maria care stă la picioarele Mântuitorului, Marta care robotește prin casă, ursuză - sânt în fond fiul risipitor și fratele. Dar destinul fiului e să se piardă în acțiune, pe când al Mariei e să se piardă în contemplație. E toată distanța dintre spiritul masculin și cel feminin, aci. Oamenii se definesc după felul cum se pierd.

Să fii singur ca un copil printre oamenii mari(Rilke).

Abel este cioban și Cain plugar. Abel rătăcește ca Fiul, și Cain frământă locul, ca Fratele. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel.
Mă gândesc, de pildă, la cele două suflete românești: sufletul pastoral și sufletul agrar. Tot ce e nostalgie și libertate, tot ce e sentiment artistic, tot ce e sete de zări noi - spun unii - ține la noi de sufletul păstorului. Dar a trecut peste el sufletul stătător al plugarului și l-a pustiit; are să-l pustiască.
Sântem țara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot. Dar va veni pedeapsa lui Dumnezeu, mașina, și-i va mătura pe amândoi - , pentru ca neamul lor să crească, să crească biblic, dincolo de zările țării.

Bach cântând cu mâna dreaptă o fugă, la clavecin, în timp ce cu mâna stângă ține după mijloc pe Anna Magdalena. "Poate că acesta are să fie ultimul lucru la care mă voi gândi", notează ea.
Undeva, printre cetele îngerești, e o adiere de gelozie.

Dintre animale - spune Geneza - nu s-a găsit nici un ajutor pentru om. De aceea Dumnezeu adoarme pe Adam și scoate din coasta sa femeia.
Dacă s-ar fi găsit ceva s-o înlocuiască...

Tristețea de a nu fi păcătuit. Tristețe care cuprinde din când în când pe îngeri și aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele fiului risipitor.
Rețin proverbul: "Păcatele-s pe oameni, nu pe butuci." Cam frust exprimat - , dar asta-i totul, în fond.

Ne răspunde Altcineva. Ne răspunde, la tot ce întrebăm și nu întrebăm, Altcineva.

În Franța aceasta unde se vorbește atât de mult despre iubire, nu cumva lipsește dragostea?

Îmi place la Sorbona sala "Descartes". În sala "ideilor clare și distincte", o frescă pe întreg zidul din fund arată câteva nimfe ieșind din ABUR spre lumină și formă. Sânt, parcă, ideile din poemul AURORE, al lui Valery:

Quoi! c`est vous, mal deridees!
Que fîtes-vous, cette nuit,
Maîtresses de l`âme, Idees...

Toate miturile țin, poate, de mitul căderii. Fiindcă dacă n-ar fi o ființă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri.

Ciudați sânt oamenii aceștia care vor adevărul de la filozofie. Adevăruri da, dar adevărul? Adevărul e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale. Dar le fel cum nu pui accentul pe fapta bună și nu preferi actului fapta, tot așa nu poți prefera vieții spiritului adevărul. Toți ereticii făptuiesc mai bine decât ortodocșii, totuși sânt eretici. Toți dogmaticii au adevăruri mai multe decât filozofii, dar n-au filozofie, pentru că n-au viață.

De unde ideea că filozofia te învață adevărul? Te învață să gândești - nu adevărul. Îți dă DIRECÞIA adevărului. Vorba lui Kant: ca să știi care e adevărul despre un lucru, trebuie să ai acordul cu acel lucru. Deci, orice adevăr e despre ceva; orice adevăr e material. Ce poate să însemne adevărul, așa formal? Există realități, nu realitate.
Există adevăruri, nu adevăr.

Firește că există un adevăr - exactitate; dar de el se împeidica într-o zi Maiorescu al nostru, citind versul acesta popular:

Așterne-te drumului
ca și iarba câmpului
la suflarea vântului.

Căci, spunea el, versul îți dă cu adevărat emoția unei "legănări în infinit", dar conține o eroare de rimă. -Ca și cum rima ar servi la altceva decât să-ți dea asemenea legănări în infinit! Iar dacă rima nu e exactă și totuși legănare în infint este, iată exactitatea, iată adevărul dat de rușine.
(Dar să nădăjduim că nu ne aud profesorii.)

Extraordinara noastră cheltuire, a noastră și a profesorilor noștri de tot soiul, de a deveni impersonali, pentru a vedea cât mai mult; în realitate, pentru a sfârși la orbire.

Nu există decât două filozofii mari: filozofia greacă și filozofia idealismului german; filozofia ființei și filozofia spiritului.
Iar ce e interesant e că amândouă s-au născut în marginea devenirii. Refuzând devenirea, filozofia greacă a găsit ființa. Integrând-o, cea germană a găsit spiritul. Poate că prima și ultima problemă a filozofiei e: curgerea, pierderea, viața.

Pentru Stendhal, un roman "e o oglindă care se plimbă pe stradă". Poate să fie așa pentru un roman, dar nu e pentru o filozofie. Mă gândesc, chiar, la un mit în genul lui Wilde, mitul oglinzii:
"Ce frumoasă e lumea, și-a spus spiritul într-o zi. Mă voi face cât mai impersonal, mă voi dizolva și așterne ca o apă limpede și liniștită, voi fi numai așteptare;
întocmai unei oglinzi, iar lumea se va reflecta în mine așa cum este ea." Din ziua aceea spiritul n-a mai văzut nimic.

Eroarea lui Narcis nu e de a se îndeletnici cu sine. E de a se îndeletnici într-un anumit fel cu sine. Narcisismul e un blestem numai pentru cei care, văzând, vor să-și fixeze imaginea; să rămână la ei înșiși, pentru că sânt perfecți.
Eroarea lui Narcis e de a fi perfect. E singura lui imperfecțiune.
(Plagiez cumva pe Gide?)

De ce e de neconceput un Narcis feminin? Femeia se privește totuși nespus de mult în oglindă. Dar probabil pentru a vedea acolo pe un altul - care o privește.

După o jumătate de oră de convorbire, orice femeie din societate scoate din geantă pudriera ca să se refacă. Recunosc esența feminității într-un gest ca acesta. Dar și tot ce e absurd în esența feminității. Căci femeia înțelege să se refacă așa cum a fost. Ea nu-și dă seama că a trecut un anumit timp, în care s-a întâmplat ceva; că a intrat și ea într-un proces de devenire; că pe fața ei trebuie să se citească urmele acestei deveniri. Ea nu admite să treacă peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau să se înscrie undeva cuta unui adevăr. Nu, ea vrea să revină la chipul din fața oglinzii, la masca adoptată o dată pentru totdeauna. Ce-i pasă că falsifică astfel o întreagă devenire? Ea vrea să rămână aceeași.
Într-o lume în care totul devine, ea crede că poate rămâne aceeași.

Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esențial e să cucerești. Nu să accepți. Nu să știi.

Actul de cunoaștere nu e reducere la cunoscut, act de asimilare: a mânca - , așa cum vor filozofii grași, în frunte cu tomiștii și prietenul meu V. E act de înstrăinare, de pierdere, ca și actul dragostei. E risc. Nu e a-SIMIL-are, ci e ALTER-are. Te devitalizezi dând viață. Dar nu poate oricine procrea.

De altfel, nu știm ce e om bun și rău, inteligent și prost, cum nu știm ce e o femeie frumoasă. Numai inteligența, care e plină de răutate, dacă e liberă și nu slujește nimic, vrea să vadă clar. Numai ea categorisește și, firește, critică. Dar viața e dozaj. Ești din când în când inteligent, sau ești mai puțin inteligent azi decât ieri; iar o femeie frumoasă, pe care întâlnirea cu cineva nu o face MAI frumoasă, e una din cele mai triste reușite ale biologiei.

Nu s-a gândit nimeni să deschidă un institut de înfrumusețare prin cele sufletești. Fiindcă dinăuntru în afară vine frumusețea. Gândiți-vă cât de urâte sânt adesea femeile, crispate cum stau sub nevoia de a fi frumoase. Dar dați-le seninătatea și stăpânirea, și vedeți cum li se destind fețele, cum elimină toxinele și cum recuceresc frumusețea care le e dată: de oameni vii.
Dacă am o colaborare la Școală poate fac o anexă pentru Institutul de înfrumusețare.

Am rămas față în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, trași parcă de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă putea împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că sântem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existențial.
Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.

Tulburătoare , vorba aceasta a lui Simmel: "viața ca totalitate de fiecare clipă". Așa o văd acum; așa este.
În fiecare ceas simți că ești un întreg. Ai goluri, firește, dar le cunoști, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Ești o ființă împlinită.
Dar citești o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simți. Dar acum ești "întreg".
Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care SE totalizează, parcă, în noi.

Îmi amintesc de o zi, la doisprezece ani, în care ne-am adunat mai mulți copii în jurul unui văr mai mare, care pretindea că începuse să cunoască(ce absurdă expresie!) viața. N-am întâlnit niciodată mai târziu atâta încordare și sete de a ști. Totul era suspendat în inimile noastre - "cum este?" - , iar de pe buzele aceluia așteptam să se desprindă un adevăr vital.

Am găsit încă un om de care mă pot despărți. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poți spune nespus de mult. Vă strângeți mâna, vă uitați unul în ochii altuia și s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: "acum ne putem despărți". Căci orice v-ar despărți de acum înainte, sânteți doi oameni care S-AU ÎNTÂLNIT.
Asta e esențialul: să te întâlnești cu celălalt. Finalul - care trebuie să însemne o reluare a tuturor temelor - devine acum posibil. Oamenii aceștia, lângă care stai ceasuri întregi și care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obține nimic nici unii nici alții, sânt așa de anoști încât nici măcar nu te poți despărți de ei.
Număr ceasurile bune după numărul despărțirilor posibile.

De altfel e și cea mai frumoasă declarație de dragoste: "Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine - și acum te pot părăsi."
E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.

Ne domină în chip absurd un anumit spirit juridic; un superstițios respect al contractului. Faci un fel de contract, îți iei un adevărat angajament față de tine, când spui altuia: n-am să fac niciodată asta. Ce absurdă convingerea că "a te ține de cuvânt" e totul. Descoperi alte sensuri, depășești și te depășești - dar ai prins să spui că ești ceva, și rămâi ce ești, ce ai fost.
E, în fond, superstiția celuilalt. Rușinea de celălalt - din tine.

Îmi plac curbele căilor ferate. Sânt îndeajuns de plecate pentru ca un tren în viteză să nu cadă în afară, dar și îndeajuns de puțin plecate pentru ca un tren fără viteză să nu cadă înăuntru. Coexistența contrariilor.
Știu și inginerii ceva. Dar tot mai mult știe viața.

Urmăresc cu interes, când se opresc două trenuri în stație, cu ce aviditate se uită oamenii unii la alții. E prea puțin să spui că vor să întâlnească o cunoștință. Nu, e un sentiment metafizic: vor să vadă pe CELÃLALT. Fiecare se vede pe sine în celălalt. Și râde.

Singurătatea absolută? O concep câteodată așa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Ești atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te miști; dar ești departe și de orice punct fix în spațiu. Ești undeva, între o stație și alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situații, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le lași în stații, le pierzi între stații, le uiți în spații, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.