Tehnica lor consta în a-și da vag întîlnire într-un cartier la o anume oră. Le plăcea să înfrunte primejdia de a nu se găsi, de a-și petrece ziua singuri și posomorâți în vreo cafenea sau pe o bancă într-un scuar, citind-o-carte-în-plus. Teoria cu o-carte-în-plus era a lui Oliveira, iar Maga o acceptase pur și simplu prin osmoză. De fapt pentru ea mai toate cărțile erau o-carte-în-minus, ar fi vrut să se simtă cuprinsă de o sete imensă și într-un răstimp infinit (calculat cam între trei și cinci ani) să citească opera omnia a lui Goethe, Homer, Dylan Thomas, Mauriac, Faulkner, Baudelaire, Roberto Arlt, Sfîntul Augustin și alți autori ale căror nume o uimeau în cursul discuțiilor de la Club. Oliveira răspundea la toate astea ridicînd disprețuitor din umeri, și vorbea de deformațiile la care s-a ajuns în Rio de la Plata, de o specie de cititori full time, de biblioteci înțesate cu femei atotștiutoare necredincioase soarelui și iubirii, de case unde mirosul cernelii de tipar izgonea bucuria usturoiului. Pe vremea aceea citea puțin, extrem de ocupat să privească pomii, crîmpeiele de sfoară găsite pe jos, filmele îngălbenite de la Cinematecă și femeile din Cartierul Latin. Vagile lui tendințe intelectuale se împlineau în meditații sterile și cînd Maga îi cerea ajutor, să-i dea o informație sau să-i explice ceva, o făcea fără nici un chef, ca și cum ar fi fost în zadar. „Dar tu știi doar", îi spunea Maga, ofensată. Atunci el binevoia să-și dea osteneala de a-i arăta diferența între a cunoaște și a ști, îi propunea exerciții de investigare individuală pe care Maga nu le făcea și care o exasperau.
Fiind de acord că în domeniul acesta n-aveau să se înțeleagă niciodată, își dădeau întîlnire aiurea și mai întotdeauna se găseau. Întîlnirile erau uneori atît de incredibile, încît Oliveira își punea încă o dată problema probabilităților și o întorcea pe toate fețele, neîncrezător. Nu era cu putință ca Maga să se hotărască să dea colțul acela de pe rue de Vaugirard exact în momentul în care el, cu cinci străzi mai jos, renunța să o apuce pe rue de Buci și se îndrepta spre rue Monsieur le Prince fără nici o rațiune, lăsîndu-se dus pînă cînd o zărea pe neașteptate, oprită în fața vreunei vitrine, adîncită în contemplarea unei maimuțe împăiate. Stând într-o cafenea refăceau minuțios itinerariile, schimbările bruște, încercînd să le explice prin telepatie, nereușind niciodată. Și totuși se întîlniseră într-un adevărat labirint de străzi, mai întotdeauna sfîrșeau prin a se întîlni și rîdeau ca nebunii, convinși de acea putere ce-i îmbogățea. Oliveira era fascinat de aiurelile Magăi, de disprețu-i liniștit pentru socotelile cele mai elementare. Ceea ce fusese pentru el analiză a probabilităților, alegere sau pur și simplu încredere în rabdomanția ambulatorie, devenea pentru ea doar fatalitate. „Și dacă nu m-ai fi întîlnit?", o întreba el. „Nu știu, doar ești aici..." în mod inexplicabil răspunsul invalida întrebarea, dezvăluia resorturile-i logice de duzină. După așa ceva Oliveira se simțea mai capabil să lupte împotriva prejudecăților lui de bibliotecă și paradoxal Maga se răzvrătea împotriva disprețului lui față de cunoștințele dobîndite la școală. Astfel se regăseau, Punch and Judy, atrăgîndu-se și respingîndu-se cum se cuvine dacă nu vrei ca iubirea să se sfîrșească în chip de poză sau în baladă fără cuvinte. Dar iubirea, acest cuvînt...