În definitiv, în lume nu există decît o singură problemă: cum să răzbați? cum să ajungi la larg? cum săsfărîmi crisalida și să devii fluture?
THOMAS MANN



ARHITECTUL

Emil Popescu era arhitect. Se specializase în proiectarea fabricilor de ulei și se poate spune fără exagerare că oriunde în țară se construise în ultimii cinci-șase ani o fabrică de ulei se cunoștea mîna pricepută și mintea deprinsă cu rezolvarea dificultăților tehnice a arhitectului Popescu. Pasiunea sa de a proiecta fabrici de ulei era foarte veche, își dorise cu ardoare acest lucru încă de cînd era doar un puștan și își trăia copi¬lăria în umbra uriașă a fabricii de ulei din preajma depou-rilor ITB și a cinematografului Melodia de pe Ștefan cel Mare. Era o clădire înaltă și dreaptă, de cărămidă stacojie, prinsă în buloane de fier, fără ferestre și terminată, la o înălțime amețitoare, cu un fronton sumbru, care parcă sfîșia norii. Strania construcție, împlîntată în mijlocul unei curți pustii, era geamănă cu moara Dîmbovița, aflată mai în josul șoselei, și făcuseră acum un veac parte din celebra moară Asan. Cînd, după ani și ani, Emil Popescu începu să se inte¬reseze de cultură, datorită mediului din facultate, văzu aievea fabrica de ulei a copilăriei sale în mai toate clădirile care se ridicau, infinite și melancolice, din paginile lucioase ale unui album pe coperta căruia scria Giorgio de Chirico. Dar de atunci trecuseră ani, iar astăzi arhitectul Emil Popescu, născut în 1950, căsătorit cu doamna Elena Popescu, născută Deleanu, fără copii, era recunoscut ca un specialist în domeniul său. Proiectase și fabricile de ulei din Kabul și de lîngă El Aghar, aceasta din urmă fiind cea mai importantă din Egipt. De aceea, la serviciu era foarte respectat de colegi și iubit de subordonați. Bineînțeles, în limitele invidiei inerente oricărui loc de muncă și care ducea la unele bîrfe nu întot¬deauna justificate, oricum imorale.
În viața de familie, arhitectul era fericit. Se căsătorise din dragoste cu o moldoveancă simpatică, arhitectă specializată în proiectarea fabricilor de lapte, cu care se înțelegea excelent. Locuiau în cartierul Berceni, imediat dincolo de Mărțișor, într-un apartament de trei camere mobilate cu gust. Faptul că nu aveau copii, deși erau căsătoriți încă din facultate, i-a ajutat mai tîrziu să facă economii și, punînd la socoteală și lucrurile aduse de Emil din Turcia, Iran și Egipt, iar de Elena din Uniunea Sovietică și Ungaria, unde fuseseră în diverse interese de serviciu, lucruri frumos valorificate, cei doi arhitecți depuseseră la CEC de-a lungul a cinci ani o sumă suficientă pentru cumpărarea unei Dacii, visul dintotdeauna al Elenei. Ziua în care și-au putut realiza acest deziderat a fost, cum spunea Elena, aproape la fel de minunată ca și ziua căsătoriei lor. Ca și atunci, s-au sărutat îndelung și-au închinat cu socrii și alte rubedenii un pahar de vin. Mașina, de culoare crem, era parcată oblic, între Lada lui Gheorghian de la șase și Wartburgul vișiniu al fotografului de pe scara cealaltă, proprietarul buldogului Dolly. Dacia avea o linie fermecătoare și cei doi arhitecți o puteau privi de dimineață pînă seara din balcon. Strălucea cel mai tare în soarele aspru al primăverii, chiar mai tare decît Citroenul colonelului de la doi, colonelul Boteanu, mașină pe care un soldat o spăla cu furtunul în fiecare zi.
Emil Popescu se înscrise la școala de șoferi. Pînă să-și ia însă carnetul, ieșea și el, aproape zilnic, să mai dea tîrcoale mașinii, să o mai perie, să mai șteargă urmele de noroi datorate copiilor care se jucau în spatele blocului și, mai ales să descuie portiera și să se tolănească pe bancheta din față a automobilului, în fața bordului din care ieșea fascinant volanul, să tragă în piept mirosul acela intim, senzual, pe care-l degajau cauciucăria și tapițeria mașinii. Cînd trîntea portiera, zgomotul lumii înceta și arhitectul se simțea fericit în acel spațiu tandru și confortabil, în care totul era făcut ca să-l servească. Nici în patul conjugal nu se simțea mai bine. Elena venea și ea uneori și stăteau amîndoi fermecați, cîte o oră întreagă, ca doi gemeni în pîntecul mamei. Aproape că nici nu-i interesa să pună în mișcare vehiculul. L-ar fi păstrat doar așa, parcat în spatele blocului, ca să poată savura din cînd în cînd aceste momente de reală, deplină intimitate.
Locatarii blocului se familiarizaseră și ei cu silueta suplă a arhitectului care tot dădea tîrcoale Daciei sale. Purta veșnic aceiași pantaloni scurți făcuți din niște blugi retezați, veșnic aceeași bluză cu imprimeuri care înfățișau, dacă te uitai mai bine, Ateneul român, avînd în față statuia lui Eminescu. Era un tînăr destul de insignifiant ca înfățișare: figură tipică de român carpatin, cum ar fi spus cineva. Brun, cu fălcile părînd mereu nerase, cu mușchii masticatori proeminenți de parcă ar fi înjurat mereu printre dinți, cu ochii cam lipsiți de expresie, despre care nu poți spune decît că sînt negri. Se purta tuns cu freză. Era destul de arătos ca să placă cehoaicelor și polonezelor pe litoral, și asta cam și fusese speciali¬tatea lui pe vremea studenției.
Ducea într-o mînă găletușa de plastic albastru plină pe jumătate cu apă și Perlan, în care se bălăcea un burete portocaliu. Se învîrtea în jurul Daciei, ștergînd și curățind, în aerul tonic al primăverii, care provoca desfacerea mugurilor întregului material lemnos din curtea blocului: salcîmi și gard viu.
Acesta era arhitectul Emil Popescu. Tot ce s-ar mai putea spune despre el este inutil și chiar ridicol. Contează oare că fuma „Cișmigiu"? Că ținea, nu se știe de ce, cu echipa de fotbal S. C. Bacău? Că obișnuia să citească tot ce apărea în materie de dosare secrete ale istoriei și mai ales despre Gestapo și SS? Că era abonat la revista Lumea? Că își cum¬păra cu sfințenie revistele Flacăra, Săptămîna și Magazin? Că vedea la televizor tot programul, de la un capăt la altul? Că nu avea în casă magnetofon, iar pick-up-ul era din zestrea neveste-sii, primit împreună cu cîteva plăci: „Tangouri celebre", Remo Germani, „Los Paraguayos", „O scrisoare pierdută", Ion Cristoreanu, Tudor Arghezi, „Rigoletto" și „Dentes"? Că îi plăcuse o colegă de serviciu divorțată, dar că după a doua oară își luase seama și nu mai trecuse pe la ea? Că nu purta niciodată cravată? Că, bineînțeles, visa noaptea numai detalii de teascuri hidraulice și conducte vidate necesare fabricilor de ulei? Că avea cîțiva colegi cu care vinerea juca bridge, destul de prost, ce-i drept? Toate acestea sînt fleacuri.
Într-o dimineață din acea primăvară, înainte de-a pleca la serviciu, Emil Popescu se duse în spatele blocului să-și mai vadă o dată mașina. Cu o seară înainte băuse la ziua unui prieten niște Cabernet albanez care-i făcuse rău. Simțise toată noaptea tananții în ficat, și acum, în zori, avea ceafa dureroasă și o senzație de greață îi picura prin sinusul nazal. Dar răcoarea îl mai învioră, deși dinspre cutiile de gunoi venea un miros caracteristic. Automobilul crem lucea stins, geometric, cu geamurile lună, lîngă bătător, între Ladă și Wartburg. Arhi¬tectul scoase cheia argintie și descuie. Lăsă lîngă roată servieta diplomat și intră pentru o secundă în mașină. Aprinse farurile, jucîndu-se cu cele două faze. Dădu drumul la ștergătoare, apoi la radioul de bord. Un glas de bărbat vorbea despre starea vremii. Arhitectul zîmbi. Totul era în ordine. Apăsă atunci, scurt, pe discul din centrul volanului, sub plexiglasul căruia se reliefa emblema UAP. Izbucni sunetul de tenor al claxonului, care însă nu se opri cînd Emil Popescu ridică arătătorul de pe disc. Sunetul persista, monoton, strident, despicînd aerul întunecat de la șase și jumătate dimineața. Arhitectul apăsă cu disperare de mai multe ori pe discul de plexiglas, dar fără efect. Simți că înnebunește. Ieși repede din mașină, pe care-o uitase cu farurile aprinse, și se învîrti nepu¬tincios în jurul ei. După vreun minut de urlet insuportabil, pe la geamuri și balcoane începură să apară cetățeni în pijamale care-i strigau cu toții cîte ceva arhitectului, dar din cauza claxonului nu se putură înțelege cu el. Tînărul ar fi vrut să intre în pămînt. Deschise capota Daciei și începu să hîțîne la întâmplare firele galbene, negre și roșii, izolate în plastic gros, care formau cîte o buclă din loc în loc. Duhoarea de benzină și zgomotul făceau să-i plesnească țeasta. Nu știa care sînt conexiunile claxonului și de la o clipă la alta devenea mai nervos, se simțea mai penibil. Elena coborîse și ea, doar în capot, și mișunau amîndoi, năuci, pe lîngă monstrul care mugea încontinuu. Un cartofior lovi capota Daciei și ricoșă într-o parte. ÎI aruncase cineva de la balcon, căci tot blocul se trezise și bărbați nebărbieriți, femei nefardate și copii nespălați strigau la nefericiții proprietari ai Daciei. Pînă la urmă, colo¬nelul Boteanu, în maieu și pantaloni de pijama, coborî în spatele blocului, îl dădu la o parte fără o vorbă pe Emil Popescu și, cu un singur gest, parcă de magician, pe care-l făcu în obscuritatea motorului, reteză sunetul, după care plecă disprețuitor. Cu urechile încă țiuind, cei doi putură în sfîrșit să audă ce strigau cei de la balcoane. Nu erau lucruri plăcute.
În acea zi, Emil Popescu nu mai dădu la serviciu randa¬mentul obișnuit, în fața planșetei, privind paharul de plastic plin cu creioane de toate mărimile, jucîndu-se cu compasurile Richter și trusa de rotringuri, urmărind absent miile de linii, pe hîrtie „ciocan", ale proiectului la care lucra, arhitectul se simți obosit. Mintea sa rămăsese la scena de dimineață, îl obseda sunetul puternic și uniform al claxonului, începu să se gîndească la tot soiul de claxoane, de la cele cu arc ale bicicletelor, scoțînd un sunet ca de deșteptător, la cele cu bășică de cauciuc cu care erau dotate rablele de la „Comici vestiți ai ecranului". Ajuns acasă, îi ceru nevestei, în ochii căreia abia mai îndrăznea să se uite, documentația mașinii. Răsfoi paginile lucioase ale broșurii, pline de fotografii în culori prost suprapuse, înfățișînd mașina Dacia 1300 din toate pozițiile, citi distrat textul cu greșeli de tipar, dar găsi prea puține detalii în legătură cu claxonul. Pare-se că era de un tip foarte obișnuit, electromagnetic, fabricat de întreprinderea Electrobobinajul din București. Nemulțumit, nici el nu știa de ce, arhitectul caută prilejuri de ceartă toata seara și se culcă pe sofaua din sufragerie. Adormi tîrziu, cu prospectul pe piept.
A doua zi, după serviciu, trecu pe la Electrobobinaj. Cunoștea bine întreprinderea, în copilărie furase magneți și fîșii de alamă sărindu-i gardul de beton, iar în liceu făcuse practică acolo. Era mai degrabă o cooperativă, unde zeci de muncitoare tot înfășurau la niște bobine uriașe. Mirosea permanent a liță și a carton îmbibat cu unsoare. Arhitectul vorbi cu un maistru bătrîior, care-i dădu în fine toate deta¬liile în legătură cu diferite tipuri de claxoane. Cînd află că existau și claxoane muzicale, care cuprindeau mai multe cornete electrice și care puteau să cînte cîte o frază melodică, Emil Popescu se simți, nici el nu-și putu explica de ce, entu¬ziasmat, îl rugă pe maistru să-i spună de unde și-ar putea procura și el un astfel de claxon. Maistrul îl trimise la un băiat de la Autoservice-ul din Colentina, de pe strada Nicolae Apostol, și care se ocupa cu învîrteli de felul acesta. Ernil Popescu aproape că nici nu mai avu răbdare pînă a doua zi. Se răsuci toată noaptea în așternut, dorindu-și cu ardoare claxonul miraculos. Dimineața întîrzie două ore de la serviciu, prima dată de cînd se știa, și se duse glonț la Autoservice.
Băiatul de-acolo avea așa ceva, era un model Gordini cu șase goarne nichelate, care intona primele măsuri din Marșul gloriei din Aida. De fapt, băiatul putea să facă rost de așa ceva, știa el un italian care avea nevoie de bani. În vreo săptămînă avea să-i comunice arhitectului rezultatul. Firește, fiind lucru străin, putea să coste destul de mult. Emil Popescu îi spuse că plătește oricît, ba îi băgă și-o sută de lei în buzunarul de la halat, pentru că simțea nevoia să meargă la sigur. Plecă spre casă fericit și nefericit, gîndindu-se cu groază cum va trece săptămînă aceea, și fredona seara întreagă, obsedant, „Cîntați gloria țării, azi e sărbătoare..."
.După numai patru zile, arhitectul primi telefonul atît de așteptat. Se repezi în strada Nicolae Apostol, unde într-unul din atelierele murdare, pline de mașini pe butuci și platforme telescopice, îl aștepta băiatul în salopetă unsuroasă, îi arătă o mașinărie ciudată, un fel de placă de ebonită din care ieșeau, pe-o parte, șase goarne mici de alamă, iar pe cealaltă mai multe cabluri electrice. Pusă la curent, mașinăria emitea cu o repeziciune burlescă măsurile verdiene. Se adunaseră în jurul celor doi mai mulți mecanici, clienți și chiar elevi de la școala de lîngă Autoservice, care se minunau de ciudatul obiect cîntător. Arhitectul se întoarse acasă însoțit de tînărul mecanic, care îi montă sub capacul Daciei noul claxon. Apăsînd discul din centrul volanului, el stîrni un adevărat val de sentimente contradictorii în rîndurile locatarilor, senti¬mente mergînd de la admirație la invidie și furie sacră. Elena apăru și ea din gangul blocului. Văzuse de mult că se petrece ceva ciudat cu bărbatul ei, dar nu știa încă despre ce era vorba și, în consecință, cum să reacționeze. Cînd află însă cît costase acest capriciu al soțului, adoptă o conduită corespunzătoare, moștenită de la mama ei, și care se manifestă prin mimică, gesturi și mai ales cuvinte exagerate. Un salariu întreg se prăpădise pe șmecheria italianului. Dar Emil Popescu nici nu se gîndea s-o ducă înapoi, cum îi sugera amenințător Elena, ci, tolănit într-un dolce famiente total pe canapeaua mașinii, apăsa la nesfîrșit pe claxon, ascultînd, cu voluptăți de melo¬man, mica frază a celebrului marș.
Firește, într-o zi arhitectul se plictisi de Verdi și începu să caute altceva. Rînd pe rînd, Elena fu oripilată de schițarea veselă și primitivă a melodiilor Marseilleza, Yankee Doodle și God Save The Queen, ivindu-se din alte și alte cornete muzicale. Cheltuiala nu mai era atît de mare, căci el mergea acum la schimb cu diferiți șoferi pe care Dumnezeu știe pe unde-i dibuia. Ba, într-un rînd, Elena îl văzuse din tramvaiul 21 pe soțul ei, care în loc să fie la institut dădea tîrcoale ceasului electric din piața Bucur Obor, ascultînd cum into¬nează din sfert în sfert de oră un cîntec cunoscut. Lucrurile deveneau tragic de complicate pentru inimoasa soție, care încă nu vroia să recunoască în sinea ei tristul adevăr. Toată povestea cu claxoanele dură mai bine de șase luni, timp în care arhitectul, mereu mai nervos și mai nemulțumit, schimbase opt asemenea produse de făcut zgomot. Fericirea de la început i se schimbase în ură și venin. Hărțuit de vecinii care-l amenințau cu Parchetul, de șefii care nu mai erau mulțumiți de randamentul său în fața planșetei, de nevasta care-i dăduse un ultimatum casnic, refuzînd să-i mai gătească, să-i mai spele și să mai îndeplinească alte îndatoriri matrimoniale, arhitectul nu mai avea nici măcar consolarea de-a se bucura de pasiunea sa. Ajunsese în prea scurtă vreme la o culme dincolo de care nu mai putea spera să urce. Experimentase la Dacia lui cele mai moderne și mai complexe claxoane care se fabricau în lume, chiar și celebrul produs al firmei Toyota, cel care intona refrenul melodiei Satisfaction a grupului Rolling Stone. Și nu atît banalitatea și caracterul foarte limitat al ofertei îl înfuriau pe Emil Popescu, cît mai ales atitudinea pasivă pe care proprietarul claxonului era silit s-o păstreze în decursul exercitării drepturilor sale. Aceasta era marea hibă a tuturor claxoanelor existente în comerț. Cum oare n-a dat nimănui prin gînd că omul de la volan poate e sătul să fie doar un deget care apasă-invariabil pe un buton, că poate ar vrea să colaboreze cu mașina, să devină un creator? Poate că el ar vrea să-și alcătuiască singur melodia emisă de claxon, de fiecare dată alta, după starea sa sufletească, talentul său personal, gustul său. Tot gîndindu-se și mușcîndu-și pumnii în lungile nopți în care abia mai putea să ațipească o oră-două spre ziuă, arhitectul imagină un claxon construit pe principii cu totul noi. El urma să fie prevăzut cu clape ca de pian, fiecare clapă fiind racordată la una dintre micile goarne electrice.
A doua zi, duminică, îi făcu o vizită vărului său Virgil Ciotoianu, care locuia în blocul ALMO 3 de deasupra maga¬zinului Bucur-Obor și care se ocupa cu reparații de televi¬zoare. Pînă să intre în subiect, arhitectul admiră fototapetul de pe peretele sufrageriei acestuia, înfățișînd un lac roșu ca sîngele în amurg și un pin uriaș, negru ca smoala. Vorbiră despre noile televizoare color, în fine, Popescu îl informă despre planurile lui, iar depanatorul, după ce se gîndi puțin, surprins neplăcut de originalitatea de gîndire a vărului său, îl întrebă de ce nu-și cumpără la urma urmei un pian, să poată cînta în casă cît vrea. În privința claxonului, mai bine s-ar grăbi să-și scoată carnet de conducere, că ruginește mașina degeaba. Dar Emil Popescu nu se dădu bătut, ci, răbdător, îi explică încă o dată neajunsurile claxoanelor de azi și că el nu vrea să cînte la pian ci de fapt să îmbunătățească tehnica de claxonare, aducînd astfel un serviciu milioanelor de auto-mobiliști. Pînă la urmă, căzură de acord ca arhitectul să cumpere o orgă electrică, iar depanatorul să i-o instaleze la bordul mașinii. Firește, explică el, în felul acesta mașina devenea impracticabilă, ba chiar volanul trebuia scos, pentru că altfel keyboard-ul orgii nu ar avea cum să încapă. Arhi¬tectul, de acord cu toate acestea, insistă ca vărul său să vină cît mai repede să-i monteze orga, vărsînd, din cauza unui gest exaltat, paharul cu gin bulgăresc pe care i-l oferise Virgil Ciotoianu. După ce arhitectul plecă, depanatorul avu o lungă discuție pe un ton scăzut, la telefon, cu doamna Popescu. Din vocile lor emana îngrijorarea.
Ca o consecință, Elena îl amenință pe arhitect că, dacă intenționează să distrugă mașina, divorțează de el fără nici un regret. El încercă să-i explice că e vorba de un experiment, dar ea nici nu vru să-i asculte explicațiile. E drept că nici nu divorța cînd ruda lor veni într-o altă duminică, în brațe cu servieta profesională în care se aflau un letcon-pistol, sîrmă de cositor, șurubelniță cu bec, tranzistori, diode, liță, ulei special, tinner, bandă izolatoare, clește, patent, set de șuru¬belnițe și un chitanțier cu plaivas și indigo. Orga Reghin, deja cumpărată de Emil Popescu direct de la magazinul Muzica, aștepta pe holul apartamentului, ridicată în picioare și spri¬jinită de peretele de la bucătărie. Arăta ca o placă de lemn furniruit într-un cafeniu foarte lucios, cu ape plăcute, din care ieșeau, înduioșător de pure în albeața și abanosul lor, clapele, așezate pe două rînduri. Era cam ora două după-amiază cînd cei doi bărbați, unul înnebunit de emoție, celălalt cu o mutră de înmormîntare, cărară orga la parter și o sprijiniră de caroseria crem a Daciei 1300. Instalarea dură mai mult de trei ore, dar în sfîrșit, pe la cinci și ceva, vecinii care rînjeau pe la ferestre și balcoane putură să audă primele note cacofo¬nice scoase de orgă sub apăsarea degetelor stîngace ale arhi¬tectului. Din fericire, fiind amplificat de o stație care costase și ea o grămadă de bani, volumul sunetului putea fi reglat după dorință, astfel că vecinii nu se supărară văzînd că arhi¬tectul, original, nu mai catadicsea să iasă din cabina sa cu claviatură nici după lăsarea nopții, emițînd în surdină sunete peste sunete, fascinat de noutatea ocupației sale. În tot acest timp, la aproximativ doisprezece metri deasupra solului, în apartamentul celor doi arhitecți, doamna Elena Popescu, născută Deleanu, plînsese cu lacrimi mari, care năclăiseră perna brodată din dormitor. Nu mai putea suporta chel¬tuielile nesăbuite ale soțului. Se săturase să alerge, să robo¬tească, se săturase de viață și se gîndea disperată că, fără îndoială, soțul ei înnebunea văzînd cu ochii.