Am să vă povestesc un vis. De obicei e un lucru neserios să povestesti visuri, ocupatie cu care se îndeletnicesc babele, Freud si fetele nemăritate.
Totusi, cu mare risc, o să vi-l povestesc.
E un amalgam al tuturor lecturilor mele de la 15 ani, toate iubirile mele pentru care am plâns (în orele de algebră), când le citeam pe sub bancă.
Mă găseam într-un decor de basm, probabil în insulele Havai, portocali, cipri, nenumărate grote luminate (desi asta nu e imposibil) de lună.
Stiti d-voastră cum e în visuri, totul de-a-ndoaselea.
Marea se revărsa nu stiu de unde, de sus si totusi nu erau valuri, copacii stăteau echilibristic pe propriul lor vârf si din rădăcinile lor parfumate, care nu stiu de ce fumegau - răsăreau chipuri.
Iată, Romeo si Julieta, palizi, cu pletele confundate cu vegetatia din jur, aleargă pe tărmul abia luminat si se îmbrătisează.
- Iubito, s-aude ciocârlia!
- Nu, nu, e privighetoarea.
Totusi e ciocârlia, noaptea s-a sfârsit si Romeo trebuie să plece în exil.
Sunt tristă. Mă gândesc că de acum nu se vor întâlni decât în cavou.
Da, e mare iubirea aceasta, care a putut învinge ura si moartea.
Dar n-am apucat să-mi revin si se luminează puternic; pe o pajiste la picioarele unui deal, un castel. Parc-asi fi fugărit o furie albă. Dar nu, e Marguerite Gauthier; Armand Duval îi pune salul pe umeri.
Cu emotie recunosc fata ei străvezie în care ochii ard fericiti.
În curând va muri, dar nu înainte ca Armand Duval s-o părăsească, nu, si-aicea-i prea multă tristetă si dac-as putea, as sili femeile să-ti sărute mâna (o, multe femei pe care le cunosc); să-ti sărute mâna, Marguerite, pentru că nu se întâmplă des o inimă ca a ta.
Peisagiul fuge prin fata mea.
Grotele îsi miscă stalactitele, ele se lovesc unele de altele si aceasta e o muzică minunată, în care disting clinchetul de pahare.
Pricep despre ce-i vorba. Manon Lescaut si Des Grieux petrec. Ei n-au de unde prevedea drumul acela lung peste ocean, despărtirile nenumărate si moartea într-un pustiu dusman.
Dar nu-i nimic, iubirea lor trăieste, pentru că a înfruntat ceva mai mult decât greu de înfruntat: dispretul.
Însă nu vreau să mai stau aici.
E asa de trist să-mi închipui capul gratios al lui Manon îngropat în nisip. Dumnezeule, câtă liniste!
Si de unde au răsărit muntii acestia?
Un călăret tine pe sa o femeie.
Manteluta ei neagră alunecă de pe umeri si Carmen spune: stiu că ai să mă ucizi; o pisică ne-a tăiat drumul, mi s-a zbătut ochiul stâng, însă nu vreau să trăiesc decât liberă.
De data asta n-a mai trebuit să fug; calul mergea repede. În curând eram singură si mă asezasem jos obosită.
Atunci am văzut, venind spre mine un bărbat si o femeie, aproape bătrâni. Hainele lor erau simple, fetele linistite, atrăgătoare.
- Dar voi cine sunteti?
- Ce căutati aici, în tara iubirilor mari?
Fără să-mi răspundă, s-au asezat lângă mine, si tacticos, cum fac bătrânii au spus:
- Nu stim despre ce vrei să vorbesti, noi, slavă Domnului, ne iubim de 40 de ani, de când ne-am luat.


Si m-am gândit: moartea, destinul, dispretul, nu-ti trebuie decât tinerete ca să le râzi în nas.
Dar patruzeci de ani! Asta e dragostea cea mare!