Site-ul Agonia.ro organizează concursul de proză scurtă:

"Marele Premiu Agonia 2009 - proză scurtă"



Cerințe/ Condiții/ Regulament:


1. Poate concura oricine are un singur cont valid pe site, cu nivel minim 50.

2. Un concurent va înscrie o singură proză scurtă - nepublicată anterior (site, internet, volum, concursuri, revistă, etc.). Nu se impun restricții privind tematica.

Textele vor avea maxim 10.000 caractere (aprox. 2 pagini și jumătate în word, times new roman 12).

3. Vor fi eliminate din concurs textele care nu respectă regulile de postare pe site: textele care conțin cuvinte scrise în întregime cu majuscule, nu au toate semnele diacritice, conțin greșeli gramaticale sau de ortografie, conțin limbaj explicit, textele care depășesc numărul maxim de caractere sau care fac referire la nume de persoane de pe site.
Aceste texte vor fi descalificate de organizator și nu vor fi supuse notării juriului.

4. Textul va fi postat sub acest anunț, în căsuța de texte înscrise în concurs (NU în căsuța de comentarii).
Această căsuță va fi activată la începutul etapei de postare a textelor (“Aici poți să înscrii un text la acest concurs”)

Important:
Concurentul va înscrie în comentariu: titlul prozei, textul și, tot acolo, numele autorului.


NOTÃ: Orice text trimis în altă parte, la Traducere, în căsuța de comentarii sau oriunde poate fi cunoscut ca aparținând unui anume autor, va fi descalificat, pentru că a devenit vizibil. Nu se admit reveniri-corecții la textul trimis, astfel că rugăm MARE atenție la editarea textului de concurs.

NOTÃ: Vor coexista, în etapele de postare și de notare, două căsuțe: cea obișnuită, de comentarii, în care se poate comunica, fără a abuza, cu organizatorul, și o a doua - cea în care se vor introduce textele pentru concurs și notele, în ferestrele de timp prevăzute pentru etapele respective. Ceea ce se introduce în căsuța de Comentarii (cea obișnuită) e vizibil pentru toți. Ceea ce se introduce în căsuța de “Texte înscrise în concurs” rămâne ascuns (vizibil doar pentru organizator)

5. Textele (și implicit autorii lor) nu sunt vizibile după postare. Se va putea observa, totuși, avansul contorului de texte înscrise pentru concurs. Dacă aveți dubii privind completarea tranzacției de postare, puteți trimite textul din nou. Dublurile vor fi eliminate și acțiunea nu va fi considerată ca o abatere de la regulament. Totuși, dacă în mod întâmplător, un concurent se vădește ca participant la concurs, faptul nu va fi considerat ca o încălcare a acestui regulament. E bine să vă logați chiar înainte de momentul trimiterii textului pentru concurs.

În mod excepțional, dacă un text este introdus greșit (la Comentarii sau altundeva) și devine vizibil cu autor cu tot, el poate fi înlocuit cu un altul, TOTAL DIFERIT (astfel ca să nu permită în nici un fel identificarea autorului).

6. Postarea se va face în zilele de 25 decembrie 2009 – 3 ianuarie 2010, încheindu-se la ora 24 a zilei de 3 ianuarie 2010.

7. După terminarea perioadei de postare, organizatorul va face vizibile textele rămase în concurs, fără numele autorilor.

Important:
Autorul care constată o eroare la transpunerea textului său o poate semnala printr-un mail pe adresa [email protected]

Orice eroare privind textele afișate după încheierea perioadei de postare va fi semnalată pe adresa mai sus menționată, nicidecum în spațiul destinat comentariilor (pentru a evita divulgarea identității)

8. Textele înscrise în concurs vor fi notate de un juriu format din 5 persoane, cu note între 4 și 10 (vezi mai jos componența juriului) cu eventuale fracțiuni zecimale (de ex.: 8,4, 8,8, dar nu 8,75)

Perioada de notare este 4 ianuarie 2010 – 18 ianuarie 2010

La acest concurs, notarea nu este deschisă publicului.

Notarea se va face în forma : Număr text - Notă.
Membrii juriului vor nota textele fără a avea acces la numele autorilor.

9. La calcularea punctajului fiecărui concurent, organizatorul va lua în considerație toate notele acordate de membrii juriului. Notele acordate nu vor fi făcute publice la încheierea concursului.

10. Numai după terminarea votării, adică după ora 24 a zilei de 18 ianuarie 2010, pot fi postate comentarii privind textele înscrise în concurs (în căsuța de comentarii). Cei care nu vor respecta această prevedere, comentând oricând înainte de terminarea notării, riscă sancțiuni, iar în cazul în care sunt concurenți, eliminarea din concurs.

11. Clasamentul textelor/concurenților, în ordinea descrescătoare a punctajului total obținut de fiecare text (de fapt, clasamentul autorilor), va fi afișat în cursul zilei de 20 ianuarie 2010, moment în care numele concurenților vor fi atașate textelor din concurs.

Autorul clasat pe primul loc va primi trofeul:

"Marele Premiu Agonia 2009 - proză scurtă"

Nu se vor acorda alte premii.

Organizator:

Eugenia Reiter


Juriul concursului:

Liviu Nanu
Ina Simona Cîrlan
Dorin Cozan
Ela Victoria Luca
Adrian Suciu


Succes!








Textele, în urma votului:




1. Ultima pagină – 8,42 – Vali Slavu


O ploaie mocănească se stârnise, cu puțin înainte de albirea zorilor. Gheorghe se trezi în tranșeul rece și îl privi pe Sandu lu’ Gogâță, consăteanul și camaradul lui de arme, care încă dormea chircit, cu capul pe o moviliță de mușchi reavăn. „Ia uite la Sandu, ce bine doarme! Nici nu simte că plouă. Bag samă că o visează pe Ruzalia care, zice el, a jurat să-l aștepte. De parcă ar avea cu cine să se mărite… Toți feciorii din sat îs pe front. Oare Florica mea s-o fi trezit să mulgă vacile?”
Scoase din raniță cartea de rugăciuni, primită în dar de la popa Berindea, la înrolare. O deschise la Psalmul 94, deși știa pe dinafară toate rugăciunile, și citi, cu voce domoală: „Dumnezeule al dreptății, dă-ne braț tare și putere! Șterge în ziua de azi lacrimile noastre…”.
Ruga îi fu întreruptă de Sandu, care îl întrebă, morocănos:
- Ce faci, Gheorghe? N-ai somn?
- M-o chinuit un vis tare urât. Se făcea că eram acasă și ieșise Valea Strâmtă din matcă, revărsând tină la noi în bătătură.
- Zău că nu-i de bine! Îmi zicea buna, fie iertată, că apa murdară înseamnă năcaz mare, chiar moarte.
- Păi, aici, simțim în ceafă răsuflarea rece a morții, în fiecare clipă. Batăr de s-ar găta odată blăstămatul ăsta de război, să ne întoarcem citavi, acasă...
- Să știi tu că semnele astea nu te mint. Eram acasă, ne pregăteam să mâncăm de prânz. Am îmburdat mămăliga pe curpător și s-o despicat în două, semn de drum lung. Mintenaș mi-o venit ordin de încorporare și iacătă-mă-n Crimeea!
- Vezi acuma de ce mi-i groază de visul de azi-noapte?
- Lasă, că ai scăpat tu din multe încercări grele, așa că-i musai să te întorci sănătos. Ce spaimă a tras nana Floare, crezând că i s-a prăpădit singurul fecior, când ai fost rănit la Chișpec, în toamna lui ’42 și te dăduseră dispărut! Se dusese în sat vestea că ai murit. A zăcut beteagă, săraca, o lună, până a primit carte de la tine. Apoi, ai scăpat teafăr și a doua oară, când te-o lovit o schijă la Liubdigoba. Mulți or mai murit atunci… Norocos ești, ce mai…
- Of, Sandule, morții se înlocuiesc, pierderile se îndreaptă; un singur lucru nu se mai îndreaptă: sufletul patriei…
Citise asta în agenda pe care o purta cu el și îi rămăsese în minte. Chiar se simțea norocos să-l aibă alături pe Sandu. Se știau de mici, stătuseră în aceeași bancă la școală, colindaseră amândoi dealurile, cu turmele de oi, petrecuseră împreună verile, la stâna din Văcărie, iar iarna, tot împreună, mergeau cu Irozii. Făceau acum parte amândoi din Grupul 6 al Diviziei 3, Vânători de Munte, subordonată Armatei a 17-a Germană, încercuită în Crimeea, de Armata Roșie.
În această dimineață mohorâtă, grupul lor avea misiunea de a acoperi retragerea trupelor germane către port, pentru a fi evacuate. Auziseră că soldații români care au fost evacuați, deja au debarcat cu bine, la Constanța. Asta le dădea încredere că în curând vor pleca și ei. Au așteptat, zadarnic, câteva luni, ca Hitler să hotărască retragerea, după căderea Nikopolului.
Înaintară câteva ore bune, fără oprire, pe poteci întunecate, necurățate de securi și neumblate de picior de om, cu ranițele în spinare și carabinele în mâini. Ploaia se oprise, dar înaintau greu. Își aminti de pădurea de acasă, prin care trecea cu coasa în spate, spre Scoaba Cireșului, să cosească iarba. Un gând începu să-l neliniștească: „Mă voi întoarce, oare, acasă la vremea fânului?”. În fața ochilor îi apăru tatăl, bătând coasa, sub hăciuga din Pripor, unde el, copil fiind, scrijelise cu briceagul: „Gheorghe H.- 1931”. Își văzu mama, aducând ulciorul plin cu apă rece, de la izvorul din Seci. Îl auzi, apoi, pe unchiul Pătru, chiuind din Curmătură: „Uu, mă, Gheorghe! Gătași de cosit?”.
Gândul la cei dragi îi fu brusc abătut de comanda locotenentului Opriș: „Odihnă, un sfert de ceas!”. Se așeză, sfârșit de oboseală, pe mușchiul umed, puțin mai departe de camarazi. Dorea să fie singur, cu gândurile lui. Scoase din buzunarul de la piept agenda-calendar, în paginile căreia, în clipele de răgaz, notase diferite întâmplări. Privi, cu strângere de inimă, cele câteva fotografii, pe care unchiul Dumitru i le trimisese, prin Gheorghe Tamaș, din Regimentul 3, Roșiori, și dorul de casă deveni sfâșietor. Dintr-o fotografie îi zâmbea Florica lui, în ciupeagul cu primburi late, cu care fusese îmbrăcată mireasă. „Parcă a mai slăbit, de când n-am văzut-o. S-or fi purtând ai mei, oare, bine cu ea? Le-am spus să fie răbdători, că-i tânără și nu-i învățată cu greul.” Mângâie chipurile dragi de pe hârtie și le așeză, cu grijă, între paginile agendei. Privirea îi căzu, în treacăt, peste cele câteva notițe, făcute anul acesta, al treilea an de front, dar încercă să nu le citească. Zări, totuși, însemnările făcute de Paște, când a fost prăpăd mare la Sevastopol. Auzise că, în țară, femeile vopsiseră ouăle cu negru. Din nou, gândul îl purtă acasă; își aminti ce frumoase erau sărbătorile în vreme de pace și parcă simți aromă de cozonac și de țuică fiartă. Ar fi vrut să păstreze doar gândurile care-i aduceau pace în suflet și de care se agăța cu disperare de fiecare dată. Se căznea să alunge amintirile care-l întristau, dar acestea reveneau obsesiv. Imaginile liniștitoare, din sătucul lui de munte, alternau cu secvențele de coșmar prin care a trecut, de când s-a înrolat.
Scotoci prin buzunar. „Unde-o fi plaivasu’? Doar nu l-oi fi pierdut…” Găsi creionul, îi ascuți vârful cu briceagul și se pregăti să consemneze că auzise sfrânciocul. N-avea vreo bănuială că moartea sta la pândă. O arsură puternică îi săgetă pieptul și căzu pe spate. Îl auzi pe Sandu, strigând:
- Gheorghe! Să nu mori! Mâine ne-om întoarce acasă…
Auzea vocea camaradului său departe, tot mai departe… Privea uimit copacii care se învârteau repede, din ce în ce mai repede, precum tinerii în horă, la nedeia de Ispas. Desluși unduirile unor brațe ciudate, simțind parcă, în preajmă, adierea unor tainice îmbrățișări. Avea senzația stranie că toți ai lui, plecați cândva, erau lângă el, privindu-l, nemuritori, cu ochii înlăcrimați. Simți pe față lacrimile lor reci. Era ploaia… Aceeași ploaie măruntă, care-l trezise în zori.
Așa-l găsi Sandu: cu ochii larg deschiși, țintuiți spre înaltul cerului. Privirea îi căzu pe jurnalul de lângă el, rămas deschis la data de 11 mai 1944. Îi luă creionul dintre degetele încleștate și completă, în grabă, o ultimă pagină: „A murit Gheorghe. Bunul Dumnezeu să îi odihnească sufletul!”.





2. Cînd un miracol nu se întîmplă, undeva s-a greșit – 8,36 – Maria Gold


La poalele Munților Trascău lui se întinde o așzare cu urmașii unuia dintre cele mai vechi triburi din Carpați, despre care nu s-a scris aproape nimic. Nu s-a scris nimic despre puterea de vindecare a Fîntînei Hoților și nimic despre Sarila. E datoria mea să repar injustiția atîta cît îmi stă în putere.
În vara lui ’90,venisem să-mi petrec toată vacanța la bunica. Fusesem bolnav multă vreme, pierdusem primul an de școală și ai mei cheltuiseră cu doctorii cam tot ce strînseseră în ultimii ani. Eram fericit să mă trezesc dimineața în muzica pădurii, eram fericit să-mi iau o carte, să merg sub copacul meu în marginea grădinii și să citesc ore întregi. Eram fericit să simt mirosul de scorțișoară al bunicii cînd se apropia de mine cu o mînă ștergîndu-și fruntea și în alta aducîndu-mi un blid de plăcinte cu prune.
În vara aceea, de undeva din lumea largă a venit “Doamna”. Doamna moștenise cîteva sute de hectare de pămînt, aproape toată pădurea Trascăului și două case. În casa cea mare funcționa școala. Doamna a donat-o pentru liniștea ei și a păstrat ce avea lîngă pădure, o căsuță mică din lemn de cedru care fusese nelocuită și dărăpănată. Era singura casă vecină cu noi și bunica îmi spusese mereu să nu mă apropiu, că acolo bîntuie spirite rele. Undeva, în sufletul meu o credeam, pentru că, în urmă cu doi ani rupseserăm ușa, eu și Mihai, singurul meu prieten din sat și ne petrecuserăm toată vara cu spiritele. Eu m-am îmolnăvit și Mihai a plecat definitiv cu părinții în Italia, n-am mai auzit de el niciodată.
Timp de trei săptămîni am spionat peste gard cum Doamna dădea instrucțiuni constructorilor, cum aceștia au pus acoperiș nou, apoi am văzut cum au descărcat oamenii mobilă și cărți, din Australia spuneau unii, din Americi alții, dar majoritatea susținea că doamna a locuit undeva în Africa sau în India, pentru că se cam înegrise la față și unii și-o aminteau albă.
Doamna era tăcută și avea darul de a răspunde la întrebări cu alte întrebări așa că nimeni nu putea afla trecutul ei. Bărbatul doamnei nu vorbea românește, era bătrîn și deîndată ce au sosit, a cumpărat cîteva sute de stupi de albine și cît era ziua îl vedeai cu masca pe față și cu mîinile în ceară.
Doamna a adus semințe de ierburi din alte colțuri ale lumii și în primăvara următoare, am văzut peste gardul ei cum diferite plante, flori și fructe invadaseră împrejurul casei. Mă furișam lîngă gard și ascultam să prind ceva care să-mi aducă popularitate în rîndul celorlalți. Eram tare încîntat cînd vreo babă curioasă mă oprea pe stradă să mă întrebe ce mai știu, ce mai văd că se întîmplă în casa cu spirite rele. La un moment dat,am început să-mi exploatez imaginația în lipsă de subiecte, inventînd tot felul de povești. Tocmai cînd devenisem dependent de minciunile mele, lumea nu mai asculta pentru că se petrecuse ceva ce nu puteam înțelege: Doamna începuse să întinerească și din femeia în vîrstă ce fusese cu un an în urmă, se transformase într-o femeie tînără,foarte frumoasă și aștepta un copil. Femei cu mîinile în șolduri puneau sentința:”La vîrsta ei …”. Într-o zi, Doamna veni la gard și îmi făcu semn să ocolesc prin stradă și să intru. Atunci mi se făcu rușine de toate minciunile. Obrajii începuseră să-mi fiarbă și inima îmi bătea ca un topor. Doamna a intrat într-o cămară și s-a întors cu un borcan de miere pentru mine. “Să mănînci, George, cît mai multă…o să te pună pe picioare”. Doamna vorbea puțin dar așa știa să afle. Credeam că doamna avea un ochi în plus cu care vedea mai multe decît toți. Cînd îi venise timpul,Doamna născuse acasă și în anii următori prea multe nu se schimbaseră, cu excepția ochișorilor care începuseră să mă studieze din ce în ce mai mult. “Creatura”, cum o numiseră ceilalți, nu fusese trimisă la grădiniță și nici la școală. În fiecare vară, eu petreceam ore întregi cu ea. Apoi o uitam. Tot ce-mi aminteam despre Sarila cînd eram acasă în București, erau ochii ei negri.
Creatura mă privea în ochi și îmi spunea tot. La patru ani,scria. Mă lua de mînă și mă ducea să-mi arate cîte-o vizuină nouă, cîte-un loc cu fragi ori urme de porc sălbatic. Stăteam pe iarbă ore întregi, cu obrajii în palme, față în față și ea tăcea și-mi povestea. Mestecam cîte-un fir de iarbă și aflam despre lume. Aflam despre locuri fantastice, despre lumi fantastice călătorind în ochișorii ei.
Bunica s-a îmbolnăvit într-o iarnă și am dus-o de la spital lîngă biserică, la cimitir. Lumea s-a rupt în mine și odată cu lacătul pus pe ușa casei bunicii am pus lacăt pe inima mea. Ai mei începuseră să mă țină departe de soare, de oameni, departe de tot ce mi-ar putea atinge pielea otravită de cancer…
Timp de treisprezece ani am fost client fidel al spitalelor, al doctorilor, al experimentelor. Unul din ultimii doctori, mare specialist în Viena, i-a șoptit tatălui meu că “poate nici șase luni…”. Mama plîngea mult și tata se uscase; eu eram sătul. Voiam să plec departe de ei. Cel mai tare mă durea nu pielea mea buboasă ci faptul că ei muriseră înaintea mea. De ani de zile nu-i văzusem rîzînd. În perioada aceea mi-am adus aminte de ochii Sarilei. Mi-am adus aminte că ochișorii ei îmi spuseseră ceva ce nu am putut înțelege. Trebuia să mă întorc. Evadarea din București a fost o aventură. “Nu mă căutați, sunt bine!”, le-am scris părinților. Micile mele economii urmau să mă răsfețe maximum cîteva săptămîni, însă dorința de libertate mă sufoca. Liber cu orice preț. Mă săturasem de moarte…
Am deschis ușa, casa bunicii mirosea a mucegai, era umezeală și întuneric. “Ca un sicriu”, m-a sfredelit străinul cu care mă luptam în mintea mea. Am deschis ferestrele și m-am așezat în pat…
Mirosul era prea greu și am ieșit în grădină. M-am apropiat de gardul Doamnei. O fată stătea în genunchi și strîngea pămînt în jurul unei tufe. Era desculță, avea un tricou galben pe ea, ca un sac, dar prin el se rotunjeau formele perfecte ale unei frumuseți crude. Și-a șters fruntea, s-a ridicat, și-a trecut prin păr mîinile ca un pieptene și s-a aplecat scuturîndu-l, apoi cu mișcări sigure a început să-l împletească. “Sarila…” Am așteptat să văd în ochii ei dezamăgirea. Că sunt în cîrje, bubos și urît. Dar fața ei s-a luminat, a zîmbit, s-a apropiat și mi-a luat mîinile. S-a apropiat pînă mi-a atins nasul cu nasul ei și-a chicotit. A fugit în casă și a ieșit în cîteva minute cu un rucsac de pînză în care pusese mîncare. Mi-a luat o cîrjă și m-a îndemnat din ochi să mă sprijin de gîtul ei. Apoi mi-a arătat din ochi drumul spre pădure. Am început să urcăm. Crezusem că vrea să mîncăm undeva aproape, dar ea zburda veselă agitată să merg mai repede. Urcaserăm mai bine de o jumătate de oră și începusem să dau semne de epuizare. Începuse aproape să mă tîrască după ea. Era puternică și-i simțeam pielea fierbinte prin tricoul-rochie-sac pe care-l înnodase deasupra genunchilor. Se lupta cu mine, trăgea de mine și nu înțelegeam de ce. Apoi s-a oprit,s-a apropiat, mi-a luat fața în palme, m-a sfredelit cu ochii ei negri și cumva mi-a dat putere. Cîteva ceasuri am urcat. Undeva printre brazi, julit de cîteva căzături, o urmam. Sarila era sprintenă, se furișa printre copaci ușor și fără să atingă vreo frunză. Știa fieare centimetru din viața pădurii, ca o vietate care aparținea locului. Mirosul de proaspăt, pur, îmi înțepa nările. Uitasem ce înseamnă curat. Ajunseserăm la destinație se pare,pentru că ne-am oprit, ne-am îndreptat spre o pantă unde am simțit pămîntul ud, apoi bucăți de stîncă, apoi Sarila s-a aplecat, a băut din apa caldă, aburindă a unui izvoraș, s-a ridicat pe vîrful degetelor, mi-a atins buzele și mi-a făcut semn să mă așez. S-a așezat și ea lîngă mine și m-a luat în brațe și m-a strîns tare la piept, apoi a început să mă sărute. Cu o mînă și-a scos zdreanța de pe ea și a rămas goală. Goliciunea făcu dintr-o dată din ea un animal sălbatic, pentru că începu să tragă de pe mine toate hainele și începu să mă frece cu mișcări viguroase peste tot și să mă stropească cu apa caldă a izvorului. Nu-mi mai era rușine cu goliciunea mea buboasă. M-a împins pe iarbă și s-a odihnit lîngă mine. O simțeam fierbinte, în piept ciocanul îmi bătea nestingherit. S-a ridicat și m-a tîrît de mîini într-o parte a stîncii unde apa formase o adîncitură. A început să mă atingă cu buzele peste tot. Niciodată cineva nu mă atinsese. Tot corpul ei dansa în jurul meu, se strecura în mine și mă contopea în ea. M-a iubit fără timp, departe de lume și aproape de moarte. Am știut că va fi sfîrșitul cînd Sarila a început să-mi rupă cu dinții bubele și cînd am început să sîngerez puternic.
Nu a fost. M-am trezit. Aveam să aflu mai tîrziu, că trecuseră mai bine de trei săptămîni în care am gustat din somnul morții. Acolo la gura izvorului, la gura unei grote, Sarila îngîna un cîntec adus din lumea ei. Aș fi plîns dacă aș fi avut putere. Ținea în mîini un vas din piatră în care strivise ierburi și mă ungea peste tot corpul. Simțeam cum pielea mă strînge. M-am pipăit. Nu mai locuiam în corpul meu vechi. Simțeam că am primit o cameră curată, cu cearceafuri proaspete și cineva m-a strecurat acolo între ele…
Locuiesc azi cu Sarila mea în pielea aceasta, scriu și sunt doar începutul. Sarila e o lume a păcii, credinței și mai ales a iertării și vindecării. Dacă ar trece pe lîngă tine, ți-ai întoarce capul s-o privești, apoi ai fi răvășit de energia care te cuprinde. Ceva în tine ar începe să plîngă, să te macine încet , să te facă să înțelegi că te-ai născut cu un dar și lumea te-a îndeptat de el. Nu mai poți uita… În fine, trebuie să sting lumina; bebelușul a adormit la sînul Sarilei, pădurea tace,e tîrziu, o văd pe Doamna la fereastră, a stins lumina și s-a rezemat cu coatele pe pervaz;cine știe unde călătorește…







3. Maman Giselle – 8,24 – Laurențiu Orășanu


Era seară, mă pregăteam să cinez și să ascult știrile, când a sunat telefonul. Era sora mea, Amelia:
– Virgil, nu știu ce se întâmplă cu Maman. Cred că ar fi bine să vii până la noi.
– Ce e, a căzut, și-a rupt ceva?
Era singurul lucru la care mă puteam gândi. Maman, la 85 ani, era sănătoasă tun. Nu fusese niciodată în spital, nu lua niciun fel de medicamente. Doctorul Ioanițoiu, la care se ducea anual la control, ne spunea că e un adevărat miracol. „Domnu’ Virgil, doamnă Amelia, eu n-am văzut un mecanism care să nu se mai strice din când în când, care să nu trebuiască să fie uns, reglat, mă rog, înțelegeți... ceva care să mă facă și pe mine, ca medic, util. O migrenă, o urticarie, o indigestie măcar. Nimic. O să apuce suta madame Giselle, să vă trăiască!”.
Și nu era numai asta. Deși, cu vârsta, se mai împuținase la trup, Maman ieșea zilnic, chiar dacă nu erau cumpărături de făcut. Stătea cu Amelia, cu Victor, soțul ei, și cu Ionel, băiatul lor. Nu-i lăsa pe niciunul să cumpere verdețuri sau legume de la supermarket. Zicea că n-au niciun gust. Bătea drumul, de două ori pe săptămână, la Amzei, pentru produse crescute natural. O bănuiam că se ducea și pentru plăcerea de a alege și de a se tocmi cu precupeții. Când Amelia primea musafiri, Maman era sarea și piperul conversației. Era la curent cu toate, de la politică la modă. Conversația ei era sclipitoare. Memoria nu o înșela niciodată. În fiecare miercuri făcea voluntariat la „Alliance Française”. Avea prietene de plimbare în parcul Icoanei, de dus la Ateneu sau la teatre, de five o’ clock tea – marți, de bridge – joi. Exact, azi era joi.
– A contramandat și bridge-ul de după amiază – îmi ghici gândul Amelia. Și-a trimis acasă partenerele și s-a îmbrăcat ca de ieșit la restaurant, sau de mers la party...
– Bun, și ce-i cu asta? De fapt, ce are? O doare ceva? De ce te-ai îngrijorat așa? Poate că vrea să iasă în oraș. Ne ia și pe noi? – am încercat să glumesc, ca să o liniștesc pe Amelia. Bănuiam însă că trebuie să fie ceva serios; Amelia era rațională, nu s-ar fi neliniștit ea cu una cu două. Semăna cu Maman, leită ea.
– Virgil, lasă gluma că nu e de glumit. Nu mă mai recunoaște. Nu mai știe cine sunt. Și, lucru foarte ciudat, s-a îmbrăcat cu o rochie de pe timpuri, nu știu dacă tu o mai ții minte, una albă, acum cam gălbuie. O ținea într-o valiză mare de voiaj cu care ne mai jucam noi când eram mici. Și-a pus și pălărie, tot una veche. Și, gătită așa, așteaptă, nu știu ce, sau nu știu pe cine...
– Uite, vin cât pot de repede...
Când am intrat în apartamentul Ameliei, doctorul Ioanițoiu tocmai își strângea trusa medicală. Se pregătea să plece. Văzându-mă, ridică din umeri a neputință:
– Tensiunea și pulsul sunt normale. Niciun semn de atac cerebral. Și totuși, se comportă ca și cum ar fi suferit unul: nu mai știe unde este, nu mai recunoaște pe nimeni. Mâine dimineață vin din nou.
Maman se ridică sprintenă de pe canapea și veni spre mine cu brațele larg deschise:
– Pierre, iubitule, eram îngrijorată că întârzii. Și că pierdem masa de la Ritz. Știi, sunt atâția oficiali la Conferință, și toți vor la Ritz! Arăți formidabil în uniformă. Cum îți place rochița mea? Dar pălăria?
– Virgil, ea crede acum că ești Papa. Cu noi vorbește cum ar vorbi cu niște străini. Ne-a spus că își așteaptă iubitul, că e invitată în seara asta la Ritz – îmi șopti Amelia.
– Bonsoir, Maman. Ça va bien?
– Mais, moi je suis ta petite, ton rêve, t’as oublié? Doctorul a zis că totul e perfect, pot naște copii sănătoși. Copiii noștri, Pierre! T’es content?
M-am gândit că poate, dacă intru în jocul ei, își va reveni. Pentru ea, eu eram acum Pierre, Papa Pierre, cel pe care îl cunoscuse în 1947 la Paris. Povestea, căci o poveste frumoasă fusese, ne-o spusese Maman când eram mici, seară de seară, fără ca noi să ne săturăm ascultând-o iar și iar.
Căpitan-topometru în armata regală, Petre Stamatescu făcea parte din grupul de tehnicieni care însoțea delegația română la Conferința de Pace de la Paris. După ce Lucrețiu Pătrașcanu reușise să mențină mormântul lui Ștefan între granițele ciuntite ale României, Papa lucra în secretariat la trasarea conturului agreat pentru noua graniță, descriind vecinătățile, încercând să nu taie în două satele românești. Scăpase din încercuirea de la Stalingrad, se alesese numai cu o rană ușoară în Tatra, atunci când Statul Major al Armatei a 3-a fusese bombardat de nemți, spera să treacă și prin această încercare. Lucra încrâncenat când Maman, mademoiselle Giselle, atașată a delegației franceze, îi zâmbise:
– Sourriez, mon capitain, il y a, toujours, un demain, un lendemain.
Atunci tata a zâmbit și el, privind-o în ochii ei vii, jucăuși:
– Et si je voudrais vous épouser, mademoiselle? Est-ce que vous pouvez donner une nouvelle chance à un vaincu qui a perdu non seulement une guerre, mais une bonne partie de son pays? Voulez-vous épouser le capitain roumain Petre Stamatescu?
Câteva seri la rând s-au plimbat pe malurile Senei, au mers la Sacré-Coeur, s-au ținut de mână, s-au sărutat. El a invitat-o la Ritz și i-a dăruit un imens buchet de trandafiri roșii. Au dansat, stârnind admirația tuturor delegaților la Conferință. În ziua următoare s-au căsătorit la Madeleine, având ca martori pe fratele ei Armand și pe generalul Aldea. La terminarea Conferinței, Giselle a venit cu Papa la București.
– Des roses, toujours des roses – șoptea Maman, ținându-mă de braț și schițând pași de vals. Tu est charmant, je t’aimerai toujours, Pierre...
Amelia aranja masa, ne-a poftit. Am potrivit scaunul pentru Maman, ne-am așezat cu toții. Ea era însă tot în salonul de la Ritz, în seara aceea de poveste. Și eu eram pentru ea chipeșul căpitan Pierre Stamatescu, pentru care făcuse un coup de foudre...
Continuarea ne-o spusese mai târziu, când eram destul de mari ca să înțelegem. Pentru că nu mai era o poveste de spus la culcare, unor țânci. La scurt timp după întoarcerea la București, Papa, căpitanul Stamatescu fusese scos din armata regală. Regele fusese obligat să abdice. Papa avusese oarecare noroc, îl primiseră la Institutul de topometrie. S-a născut Amelia, Giselle învăța românește, eu eram pe drum. Din locuința încăpătoare, se restrânseseră la două cămăruțe. Bucătăria era comună cu alte două familii repartizate de spațiul locativ.
La Institut primiseră sarcina de partid și de stat să proiecteze un canal între Dunăre și Marea Neagră. După etapa de măsurători preliminare, evaluări de costuri și mijloace tehnice implicate, Papa se ridicase în ședința de colectiv și spusese răspicat că proiectul este o mare prostie, și că el nu își dă girul, ca specialist, la așa ceva.
În noaptea care a urmat l-au ridicat de acasă. L-au judecat și condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru subminarea economiei naționale. După Sighet și Aiud, l-au dus la Canal. Părea că vor să-l mai pedepsească încă o dată. Aveam patru ani, mai țin minte ziua în care Maman ne-a îmbrățișat și ne-a spus că Papa s-a dus la cer...
Maman Giselle putea să ne ia și să plece cu noi în Franța. Oncle Armand o chemase acolo. Nu s-a dus. „Dacă Pierre ar fi vrut să trăim acolo, ar fi rămas la Paris, după Conferință. Dar el a vrut să trăim aici, eu l-am urmat aici, deși cam știam amândoi ce avea să urmeze. Aici e locul vostru, aici e locul meu. N-o să-l las să zacă la Poarta Albă, departe de mine și de voi.” – ne spunea, mai târziu, nouă, când o întebam de ce nu s-a întors în Franța.
A dat meditații de franceză, de engleză. A făcut curățenie prin casele noilor îmbogățiți. Ne-a hrănit și ne-a îmbrăcat, cum a putut, în anii aceia grei, când multă lume trăia greu. Mai târziu, când șurubul a mai slăbit, și când dosarul lui Papa nu mai atârna atât de greu, a făcut facultatea la seral. A intrat în învățământ. Când s-a pensionat era Profesoară Emerită.
De-abia în anii ’60 a avut voie să meargă la mormântul lui Papa. Mergea acolo ori de câte ori putea. Cu noi, sau singură. Avea și o gazdă la care trăgea, stătea acolo, uneori, câteva zile la rând. După ce cumpărasem două locuri de veci la „Reînvierea”, o întrebasem dacă nu vrea să îl mutăm pe Papa mai aproape. „Nu, acolo l-a dus soarta, acolo să rămână. Iar pe mine tot acolo să mă îngropați, cu el. Și să nu mai vorbim niciodată despre asta”.
Nu ura pe nimeni, nu se înrăise. Dar nici nu s-a gândit vreodată să se recăsătorească. Când aduceam vorba despre asta – în glumă, căci altfel nu se putea discuta cu ea pe acel subiect – scotea din poșetă o fotografie. Erau ei doi, pozați în seara de la Ritz. Pe spatele fotografiei, Papa scrisese: „Împreună, pentru totdeauna. Pierre”
Am cinat pe îndelete. Amelia a pus un CD cu Edith Piaf. Am dansat cu Maman. Era transpusă. Îmi arăta din ochi pe ceilalți delegați care dansau: „Nous sommes les plus beaux, Pierre”. Vorbea neîntrerupt, cu greu am convins-o că trebuie să plecăm, că se închide localul.
N-a vrut să se dezbrace de rochie. A adormit liniștită, cu un zâmbet fericit pe buze, cu pălăria alături, încălțată cu sandalele cu talpă groasă, de crep. Am rămas cu Amelia lângă patul ei, vorbind în șoaptă la început. Apoi ne-a furat somnul.
Dimineața ne-am trezit singuri. Maman se dusese la cer. Sau poate că se întorsese, în sfârșit, la prima ei viață, cea fericită, de extaz, de la Ritz. Cea pentru care plătise cu pierderea lui Papa, cu anii grei, de lipsuri...
În cimitirul de la Poarta Albă, groparii strânseseră osemintele lui Papa. Unul din ei îmi dădu o hârtie pergamentoasă, galbenă, zdrențuită pe margini. „Era în mormântul decedatului, domnul Virgil. Ne-am gândit că e ceva de preț pentru dumneavostră”. Am desfăcut-o cu grijă. Era poza de la Ritz. Încă se mai distingeau figurile lor și inscripția de pe spate, cu scrisul lui Maman: „Ensemble, pour toujours. Giselle”.
Am împăturit hârtia la loc și am pus-o în săculețul cu oasele lui Papa. Preotul le stropi cu vinul cu care stropise trupul lui Maman. Pete roșii poposiră, printre trandafirii roșii, pe rochia albă de la Ritz. Câteva picături căzură pe poza pe care i-o pusesem pe piept: „Împreună, pentru totdeauna. Pierre”.





4. Biletul de trimitere – 8,04 – Emma Greceanu


Cu biletul de trimitere împăturit grijuliu în buzunarul paltonului, privea inert spre dealurile învăluite de ceață, prin geamul murdar și pe jumătate acoperit de o perdea soioasă.
Mersul cu microbuzul îi provoca greață, dar trebuia să recunoască faptul că l-ar fi scutit de statul în gară, unde trăia un sentiment dezolant privind plecările entuziaste ale tinerilor către munte sau către mare.
Mai sunt oameni fericiți. Sau cine, toate sunt aparențe...
De această dată ieșise și el.
Trebuia să se ducă. Se hotărâse, după ultimul coșmar, așa le numea el, deși de fiecare dată îi era greu să-și dea seama unde se opresc sau unde încep aceste stări onirice.
Deveneau tot mai dese și iritante, mai ales când stătea pur și simplu pe marginea patului, toropit de oboseală și învins de angoasă.
Atunci vocile îi țipau în urechi făcându-l să tresară, să asculte atent, să vrea alteori să le ignore, însă îi era imposibil, ele se tânguiau, cântau, vorbeau de undeva din interior, spuse neștiute.
Încerca să înțeleagă, să prindă un fir logic, dar cu timpul a renunțat considerându-le un fel un har dăruit lui, cel mereu singur, mereu corect și nefericit.
De la un timp nu a mai fost însă așa. Se insinuaseră definitiv în creierul lui.
Îl țineau treaz, nopțile deveniseră ceasuri tulburi, vocilor li se asociau siluete, o lume întreagă prinsese viață. O altă dimensiune poate sau un amestec ciudat de sunete și imagini haotice. Poate pe undeva contribuise și el, adesea îți crea personaje cărora li se adresa, cărora se confesa, era normal acum să fie implicat, însă acum lupta să scape, să învingă într-un război imaginar în care i se cerea de fiecare dată ceva. Și nu de puține ori se întreba, dacă s-ar lăsa? Ce s-ar întîmpla dacă s-ar lăsa lor?
Câștigase mereu, până ultima dată când un preot sau ce o fi fost el, așezat comod pe scaun îi râdea în nas, spunându-i că acea noapte va fi ultima, în timp ce el horcăia neputincios sub presiunea unor mîini invizibile care îl sugrumau. Degeaba invocase ca de obicei puterea lui Dumnezeu, spunînd Tatăl nostru, fără îndoială în acea noapte avea să moară.
S-a trezit totuși la fel de brusc, plin de transpirație, perna mustea îmbibată cu salivă, corpul îi era înțepenit, gâtul încordat de durere și cu acel tremur, ca de frig.
Dacă nu o să meargă la medic, sigur ceilalți, puținii care îi călcau pragul, îl vor găsi lipsit de conștiință sau cine știe, mort.
Diagnosticul pus de medicul de familie nu l-a satisfăcut, privind în ochii lui a observat compasiune; îi era lehamite însă de părerea pe care și-o formase el.
I-a dat trimitere la un psihiatru, la spitalul de boli mintale, ce chestie, nu-l uimea deloc, era convins că în fiecare om exista un gram de nebunie, la el condițiile fuseseră prielnice, de-a lungul timpului stările se agravaseră, dar era sigur că toate soluțiile legate de psihic se pot rezolva apelând la voință, la ceea ce se cheamă” sinele tău”.
” Ce poate face un psihiatru? Va scoate cu forcepsul, va tăia cu bisturiul sau va îndepărta o tumoare?”
Era la fel de sceptic, cum era de scîrbit de toate în ultimul timp.
”Totul e în mine. Doar fantasme, luciri-năluci. Și cum ar fi dacă, atunci când va veni vremea, va fi numai tăcere, în pustiul final? Răcoarea de abis care vine și vine, și vine...”
Dar hotărâse totuși să se ducă.
Din curiozitate, poate. Îl fascina acest domeniu insuficient explorat al medicinei.
Mușcându-și buzele de la un tic pe care-l căpătase demult, se gândea cu superioritate cum îi vor explica acei medici instruiți, să priceapă și el, ceea ce nu se poate explica în nici un fel.
Nu cunoștea locul unde se afla spitalul, de aceea îl rugase pe șofer să-l anunțe, dacă era amabil desigur, unde va trebui să coboare.
- Sunt două corpuri, unde v-a chemat?
- Păi la spital. Cred că la primul, nu știu.
- Sunteți sigur?
Nu era sigur, nu ieșise demult din orașul lui și nicidecum să caute un spital de nebuni.
Locul unde a oprit microbuzul înfățișa o clădire deosebit de veche, o ruină împrejmuită de o curte pietruită, un edificiu părăsit așa părea, mai ales după ce constatase că se află înconjurat de pădure.
În depărtare, pe marginea șoselei se vedeau zidurile unor vile colorate, un strat galben de frunze peste care se adăugau în continuare altele acopereau nostalgic pământul, iar aerul - atât de proaspăt!
”Ce liniște. Așa cum se cuvine unor oameni bolnavi.”
A înaintat spre interior, ignorînd cabina de pază unde oricum nu zărise pe nimeni, un sentiment de tristețe l-a încercat privind geamurile închise, lipsa vreunui semn de viață, aproape simțea, ca pe un gust, vechimea și izolarea acelui loc.
- Domnule, unde mergeți?
Era totuși cineva. Un chip prietenos îmbrăcat în haine corespunzătoare de paznic.
- Caut spitalul de boli mentale.
- Încă unul trimis aiurea...Aici sunt doar cîțiva nebuni, bolnavi de plămâni, celălalt corp e cel principal, dar e mult de mers până acolo, va trebui să așteptați o oră, până vine celălalt microbuz.
- Nu pot aștepta atâta, deja am anunțat, medicul mă așteaptă. Un număr de taxi nu știți?
- Nu, a răspuns omul cu ochi blânzi, așezându-se pe marginea unei borduri mai înalte.
Și oricum nu cred că vreți să dați douăzeci de lei la taxi în loc de un leu și cincizeci de bani la microbuz.
Dar ce problemă aveți, să nu spuneți că sunteți nebun...
Râdea, colțurile ochilor i s-au încrețit, accentuând impresia de blândețe, uniforma de culoare grena îi dădea acel aer oficial, cumva în dezacord cu privirea lui.
Dar, poate era doar aparență.
- Nu, sigur nu, sunt trimis pentru practică acolo.
- Și la nebuni v-ați găsit și dumneavoastră? De fapt ce contează, sunt tot oameni bolnavi și ei.
- Da, întotdeauna mi-am dorit meseria asta, e fascinantă.
- Eu nu știu, e destul de greu, sunt episoade care te umplu de groază. Se taie între ei, trebuie să fii mereu atent, n-aș fi acceptat dar ce să fac, sunt singur, m-am obișnuit așa.
- Singurătatea nu e bună, duce la deprimare.
A tăcut apoi, aproape panicat, din cauza timpului în care va trebui să aștepte; se gândea la propria lui singurătate, sigur se vedea, așa cum o regăsea în ochii albaștri, șterși, ai acestui om apărut de nicăieri. El trebuia să fi fost acum deja în cabinetul călduț al unui medic, care i-ar fi pus întrebări, l-ar fi scotocit cu certitudinea că îl poate înșela, că poate trece dincolo de sinele lui.
- Nu știu de unde v-ați dat seama, da, sunt trist mereu, am și un program încărcat, nu prea dorm, știți dacă dormi ziua, noaptea nu mai e cum trebuie, nu se compară.
Nevasta mea m-a lăsat, a venit, a plecat, de câteva ori, până s-a dus de tot, cu tot cu fete.
Sunt plătit prost, dar unde să mă duc? E aproape de casă. Stau cu mama, știți cum sunt bătrânii, e rău, e trist, să fii mereu singur.
Cu țigara aprinsă, asculta șuvoiul de vorbe și deodată i s-a părut ciudat totul, pădurea, clădirea veche, acel om care se destăinuia, crezîndu-l din breasla medicilor. Trebuia să plece de acolo.
- Dacă mergeți la doctorii sau la asistenții din spital imposibil să nu știe vreunul un număr de taxi, mi-e teamă să nu ajung prea târziu.
- Nu am la cine și mai aveți doar o jumătate de oră, abia am și eu cu cine vorbi, rar se întîmplă, știți am dat anunț și la matrimoniale, nu beau, nu fumez, am un serviciu, colegii m-au sfătuit, dar e greu, nu știu de ce.
- Da, uneori e greu, dar probabil dacă veți insista veți găsi în cele din urmă pe cineva.

Se gîndea din nou la el, lui nu-i mai trebuia nimeni, cine l-ar fi suportat cu crizele lui, cîndva fusese lumină, dar se părea că era sortit întunericului, așa cum ea fusese sortită să nu mai fie decît o imagine care-i umplea sufletul de tristețe.
- E fără cinci, puteți traversa dacă nu vă vede șoferul în stație nu oprește, s-a mai întîmplat.

A traversat înfrigurat autostrada, deși nu s-a putut abține și a privit totuși înapoi.
El nu era resemnat cu singurătatea, stătea tot pe bordură, i-a făcut un semn de salut, nu-l va mai vedea probabil niciodată, dar va ști mereu că l-a întîlnit, îl va asocia acestui episod din viața lui, îi era milă, un om așa blînd atacat poate de aceeași depresie, un suflet obligat din motive neînțelese să trăiască singur. Cine putea ști cauza, femeile sunt majoritatea ca niște buruieni, mereu se strecoară chinuindu-se să supraviețuiască, mereu caută solul cel mai fertil, îl acaparează apoi strecurîndu-și rădăcinile și trăgînd toată seva din jurul lor. Unele...
Ea nu era așa, dar ea nu mai e, ea hrănește pămîntul cu trupul ei subțire, cu sînii ei mici și catifelați, cu sufletul rătăcind poate așa cum își dorea, peste mări și țări.
Pentru câteva clipe uitase de toate, era atîta liniște, locul părea ireal, uniforma grena, amintiri, frunze atît de galbene căzînd continuu, apoi motorul microbuzului a șters tot, a urcat grăbit, rugîndu-l din nou pe șofer să-l lase la spitalul de boli mintale, surprinzînd cu coada ochiului privirile curioase ale unor copii, îndreptate spre el.
Staționau încă, nu-și putea desprinde privirile de pe chipul omului pe care-l lăsase acolo. Între timp, o fată tînără, îmbrăcată destul de subțire pentru răcoarea pădurii se apropia de spital. Cînd a ajuns în dreptul uniformei grena, părea o adolescentă. S-a oprit înaintea lui, i-a zîmbit vag, și-au spus ceva, el a scos din buzunar bani și i-a strecurat fără reținere, fără dubiu, trăgînd-o spre el, undeva în interiorul blugilor.

Inima a început să-i bată ciudat, o voce începuse să-i cînte în creier, în ochii omului intersectați ultima dată cu ai lui nu a mai găsit blîndețe, părea că-l sfidează în timp ce picioarele lui odihneau posteriorul fetii iar mîinile, mîinile ochilor blînzi, ale omului singuratic, mîngîiau fără sfială sînii fetii.
O stare de leșin amestecată cu greață l-a făcut să se clatine, să i se pară că nimic nu e adevărat că tot ce se întîmpla era tot un coșmar, omul blînd dispăruse cu fetița aceea din raza lui vizuală, motorul mașinii rulînd parcă prea repede îi zgîria creierul, era așadar vorba doar de un gram de nebunie...un singur gram...






5. codul lui Manu – 8,04 - Camelia Hegheduș

ideea de a participa la reuniunea aceea multicoloră, împământenită cu numele de banchet, n-o mai atrăgea pe Eva demult. abia întors din delegația lungită prin paturile în care se extra-conjuga, potrivit cu cea de-a doua natură a sa, Manu se văita că îl doare în coastă. nu tare, doar așa, în surdină, cum putea să mai doară, în urma exciziei, o părticică din organism. zăcea cu fața în jos, galben și stors precum lămâia.
cotitura neprevăzută spre hanul lui Dracula, pe care festinul o luase, izbuti să-i antreneze câteva oase. gura nu. fu luat de valul cu spume la creastă, încredințat că plutește într-o corabie nouă sub soare. pe cer, însă, luna strălucea în deplinătatea rotunjimilor ei.
Eva răsfoi cu limba în buzunarul de la piept și mai înghiți câteva scame. îndreptarul ortoepic și ortopedic, purtat în secret, îi întreținea echilibrul. conversația continua să lâncezească. vârtejul în formă de con, opus fugii, săvârșea piruete pe țeasta ei înghețată. nu reușea să se agațe de nicio scuză în timp ce cumpănea anii irosiți, revoluțiile în jurul lui Manu și gravitatea atracției pe care o exercita asupra sa această ființă teleghidată de instincte. se obișnuise întrucâtva cu laconismul omului care împărțea cu ea, de șapte ani, masa conjugală: “oare mă supăr dacă te culci cu altul?” era limpede că intrase în starea normală, în care toate canalele de navigație a cuvintelor refuzau accesul exterior. contrastul imaginii ei lângă cei doi, trei dacă-l socotea și pe Manu, era izbitor, lovea drept în ochi. ochii dureau căutând tot mai jos, către talpa piciorului, o cale să intre-n pământ. chiar el îi spusese că e urâtă. sinceritatea după care alergase ani la rând, cu sufletul și burta la gură, o dobora metodic.
hanul își etală notă ospitalieră tipic românească. dete cu ușa de pereți, apoi cu pereții de ușă, trimițându-i drept în vintrele lui. aproximând vremurile arhaice din care ședea nelocuit, fură cuprinși de o veselie cuminte. vintrele aveau o intimitate aparte, pricinuită de cele două paturi străvechi, nedigerate, măsuța încă rotundă și radioul cu lămpi. tremurul Evei își mai scăzu nițel din frecvență. demult nu mai văzuse un radio cu lămpi în stare de funcționare.
fundalurile apelor aureliene, pe care își potrivea nopțile când sta aplecată peste culegerile sale de mate, îi năvăliră în minte. muzică în avans cu toptanul, ce mai. câștigase toate concursurile la radio, își făcuse o mulțime de amici virtuali, corespondă cu ei ani de zile apoi dădu foc valizei de scrisori pentru a potoli gelozia fostului prieten. evident că-i părea rău după hârtiile înghițite de așa-zisele flăcări purificatoare. în ciuda lui și a faptului că, pe fondul unei tristeți iremediabil cavernoase, limba de foc îi declanșa predispoziția pentru lichele, nu scosese un mâc. timpul îi dovedi că se descurca mult mai bine în virtual, unde firele de înaltă tensiune umană erau izolate. pasiunea pentru probleme, frumusețea nopților albe, tihna căminului, muzica, badenul, radioul, toate se topiseră odată cu sărbătoarea Buneivestiri, când tatăl ei fu nevoit să plece, pe nepusă masă, în lumea celor drepți. adoratorul ei, dar și al lumii ăsteia strâmbe, o lăsă pradă, pentru mulți ani, unor viziuni înfricoșătoare. ce-a făcut cu încrederea lui? se îndepărtaseră în timpul liceului doar pentru că nu știa cum să-și explice sufletul care, asemenea unui radar, funcționa pe bază de emisie și captare a tot felul de unde cu oscilații bizare.
la hanul în care providența sau vătaful îi adunase, unicul post de radio ar fi satisfăcut peste măsura așteptării dacă așteptarea ar fi avut vreo măsură. își trimisese intuiția la plimbare. destul îi era și fără ea pe cap. de un singur lucru era sigură. ba chiar de două. unu: cu toate că arăta acceptabil în pantalonii ei strâmți, zgrăbunțele pielii zgândărite de unghii când gândul pleca aiurea, burta și sânii lăsați după naștere, sau chiar dinainte, ce-o făceau să se rușineze și în fața propriului bărbat, nu-i vor permite să se dezbrace. doi: nu va da bir cu ei dar nici cu fugiții ca să le strice petrecerea cu fițe de babă strâns legată de jumătatea sa. concepțiile îi zăceau răsuflate, asta știa. nu și-a înșelat niciodată bărbatul altfel decât în imaginație și cu un Adam destul de abstract. nemișcată, își atingea trupul cu mintea până când el, adică trupul, nimerea în extaz, apoi fugea la duș și îi schimba lenjeria intimă.
intră la baie luând în calcul blocatul ușii pentru cazul în care situația va ține morțiș să facă o demonstrație de forță. încuietoarea era în bună regulă. dacă nu s-ar fi temut de eventualitatea trecerii zgomotului prin ușă sau zid ar fi folosit toaleta. dădu drumul la robinet și, cu chiu cu vai, își ridică privirea de pe jos. încețoșată și ruptă de oboseală, numărase toate scamele ce triluiau și săltau pe covor neastâmpărate ca greierii. încercă să prindă în canciocul minuscul câțiva stropi din lichidul vital. în palme se înfiripau stalagmite și pricepu cum se simte o peșteră. le lipi de față apoi insistă cu încăpățânare la frecatul ochilor, al obrajilor. stratul de impersonalitate, vizibil îngroșat, își dovedi rezistența. genunchii îi tremurau. mai sus, era frica.
vântul cânta din fluier și cercurile se strângeau tot mai aproape. încă puțin și avea să se înece. n-a putut trece nici proba de curaj a fântânii din curtea bunicilor, darmite pe asta. de câte ori invocau comoara, de o vârstă cu lumea, ce sta scufundată, le întorcea spatele. s-ar fi putut sprijini, totuși, de unele lucruri. îi era rușine. cum a putut gândul ei să se întindă, ca gumilasticul, așa departe? la lumina lunii, lanțul de geamanduri părea un palanchin legat de doi stâlpi de incertitudine. tare se simțea atrasă de puiul de somn cu ciocul înfipt în lâna de capră crescută în Cașmir. ar fi încetat să-și gândească sentimentele, să judece plusurile de grăsime, fisurile din carne și căsnicie, pedepsele pe care avea să i le trimită Dumnezeu.
Manu o abandonă. dacă ar fi cunoscut-o cât de cât pe Lia, n-ar fi băgat-o pe Eva într-o asemenea încurcătură. a se culca oriunde și cu oricâți era, pentru Lia, o necesitate pur spirituală. îmblânzea două sălbăticiuni, pe Ka și singurătatea, deodată. o singurătate desăvârșită adăugată frumuseții lipsite de binecuvântarea prostiei îi dăruiau un asemenea hal de distincție, încât bărbaților le inspira teamă. o asaltau doar scursorile. de multe ori îi fu dat Evei s-o vadă, pe vremea când fuseseră colege, ieșind eteric de la toaletă, frumoasă și tăcută, cu rujul întins până la urechile capului din nori.
ea, necunoscuta ștearsă din ecuație, nu mai exista pentru Manu de câteva bune ceasuri. printre solzii lemnoși ai conului viețuirii, dăduse peste codul de legi care îi dirija viața. din greșeală, i-l spălă mai demult la mașină împreună cu blugii, cu banii și cardul gold. încercau tot felul de scremeri filozofice punând pe tapet excremente ce împovărau aerul cu mirosul descompunerii, când se certau din cauza codului. în minte, păstra intact decalogul instituit de soțul ei:
1.creațiunea: eu sunt dumnezeul meu
2.tainele: a tăcea înseamnă a nu minți
3.căsătoria: are loc când aproximează bărbatul
4.capul de familie: dator să asigure mijloacele materiale de existență
5.principiu: banul contează
6.abstinența: inutilă dacă descoperi relația de echivalență dintre sex și grătar
7.castele: există două caste, mai exact specii - a bărbaților și a femeilor
8.subordonare: femeile alcătuiesc specia inferioară
9.îndatoririle: funcție de împrejurări
10.viața veșnică: a prelungi clipa e totuna cu a te afunda în monotonie
“tu șerpe bălaur, cu solză de aur, cu nouă limbe împungătoare, cu nouă cozi izbătoare”… avea în față, de fapt în spate, în spatele ușii de la baie, o situație din care numai lumina zilei o mai putea scoate. dar lumina întârzia, odaia nici n-avea geamuri. era derutată. ce să mai creadă despre conținutul propriului suflet când recipientul deșerta slăbiciuni după slăbiciuni? de ce nu putea să ia lucrurile ca atare și basta? sfera în care trăise șapte ani era departe de omogenitate și perfecțiune. delimitarea de acum era evidentă. coaja, proaspătă și zemoasă, sta să plesnească. prin miezul întunecat treceau benzi de argint viu. lucrurile s-ar fi petrecut la fel și în absența ei. ce dacă va trebui să asiste la potopul care urma să se abată asupra deltei deschise spre marea altei femei? nu va fi primul. de bună seamă, Noe o va lua în arcă și de data asta. dacă urma sfârșitul sau facerea lumii, asta n-avea de unde să știe.
cutremurându-se sub Manu, Lia își deschisese planta actului fecundării. umflați de durere și spaimă, ochii Evei se chinuiau să se smulgă din cap. nici n-apucară să se dezmeticească ori să clipească și grațiosul Ka o încolăci. în gura care mieuna fără contenire, sufletul, ca limba pisicii, îi sta bine păzit. jur-împrejur, albinele bâzâiau cu faguri în cioc. nu mierea ci răbdarea și grija de a-și înnoda coada pe deasupra ochilor ei îi plăcură. hainele nu-i zburară cu nepăsarea și graba de care se temuse. peste și printre haine era el, pesemne căutând nasturi. clopotarul ce-și ducea veacul în trupul Evei asuda din greu trăgând sforile inimii. clopotul dăngănea metalic acoperind glasul tărăgănat al radioului, scâncetele de plăcere și gemetele de moarte care se scurgeau, odată cu puroiul, din coșurile de piept strânse în virtutea deprinderii. ajuns la dimensiunea unui pui carnivor, Ka se căznea, folosindu-și dintele ascuțit, să intre în ou. de astă dată, oul era între sânii ei, dedesubtul cămășii de care degetele strângeau cu deznădejde, exact pe locul în care un straniu sentiment matern însoțea durerea, profundă ca un hău. limba sau coada lui, nu-i fu clar multă vreme, îi intrară în inimă. obiectul se înmuie și luă formă de pară. clopotarul dădu ortul popii. ortul i se dădea popii și mai încolo, la vreo doi pași, unde mașina de tocat vărsa prin găurile ciurului cărnuri amestecate și frământate, risipind mirosuri înțepătoare de parfum, piper și stranii licori secretate, în ciuda minții, de trupurile în flăcări. sub ochii Evei, patul se metamorfoza continuu. în tigaie fierbea o chiftea uriașă. spume și unsori încinse bolboroseau, revărsându-se. din ghemul agonic de carne, răzbeau tânguielile de moarte ale organelor dilatate.
cum de lucrurile și oamenii se mișcaseră atât de repede în absența ei? la baie a stat doar câteva minute, asta era limpede. pe Manu îl găsi între picioarele Liei. vrejuri gigantice invadau corpul femeii. era izbitor de frumoasă oricum, dar așa, zvâcnind din toate extremitățile lui, se lansa dincolo de imaginație. dalta bărbatului ei mângâia și cresta cu ambele tăișuri. din maini îi creștea o făptură fantastică, nebună și înspăimântătoare.
gâturile crăpară. urechile plesniră. unealta, însă, continua, neistovită, să lovească. tăia și scobea. scobitura se tot adâncea țintind către suflet. de nemaivăzut sau închipuit cum, întreagă-întreguță, ființa lui Manu, slugă a cărnii, se înstăpâni peste femeie. săpa, scotocea, căsca, dezghioca. fiecare ignora colțul în care sta fiara cu ghearele unse de bale. balele curgeau după viață în cascade spumoase. deplin instaurată, noaptea cumplită urma să dureze. parcă scurs din pereți și poftind la somnul de veci, torsul pisicii năvăli în odaie. satisfăcută, pisica dormea cu dosul în sus.
într-un târziu, lumina țâșni din gaură de șarpe. când ura atinse apogeul, năravul năpârli, fâșii, fâșii, odată cu pielea în care sufletele fuseseră ambalate. în durere, noblețea și grosolănia își disputau supremația. învinși de suferință, oamenii încetaseră a mai semăna între ei sau cu ei. de altfel, adevărat vă zic, nimic din ce-a urmat zilei de apoi n-a mai semănat cu ce-a fost înainte, pe asfințita vreme a ismelor și seismelor ce-au culminat cu ofismul; dacă nu cumva cu oshismul. când sufletul Evei avea formă de coastă. în hrisovul cu file îngălbenite de vreme, ce-i asigură trecutului calitatea de proprietar, stă, însă, totul înscris. de la sărăcia liniilor mari până la luxul amănuntelor. pe larg și pe veci. amin.





6. Iubire cu pâine – 7,9 – Roxana Sonea

Despre ce poate scrie omul mai cu drag și mai cu sârg decât despre dragoste. Primul meu amor s-a întâmplat să fie unul foarte urât. De fapt, mă exprim prost. Adică, eu proastă și el urât. S-a întâmplat cândva demult, când gândeam mult mai puține, nu că acum aș gândi mai multe, căci femeile nu-s complexe, ci doar complicate. Dar atunci mi-a picat cu tronc, într-o secundă, Miță. Pe Miță l-a nenorocit Domnu’ trimițându-l pe-o stradă plină de fete. Mai mici, mai mari, mai românce, mai unguroaice, da’ fete până-n măduva oaselor și puse pe bătaie, fapte mari, karate, șotii, furat de lucernă, floarea soarelui, frăguțe și tot ce mai dibuiam noi prin gradina școlii sau pe la ceapeurile desființate. Miță venea de la Brașov și-a fost cam parașutat el, așa, grămadă, în mijlocul străzii Vale. (Da, Vale, nu Valea, nici Văii, Vale – căci fusese primar un ungur). Așa că Miță scotea capul peste poartă și se uita lung la noi, care eram o ceată de Adel, Timi, Orsi, Zsuzsi, Ibolya, Larisa et moi, toate monstrulețe, de felul nostru, ce stăteam vizavi de casa Larisei, pe niște lemne, și-l vedeam cum scoate capul și orăcăiam după dânsul tot felul de nume trecându-l prin mama inițierilor. Am început cu Cap-Pătrat, Maimuță, Urangutan (chestii noi, de pe la școală), Skeletron, alte animale, ce găseam și noi, cu mintea odihnită. Deci e clar că Mihăiță nu mi-a plăcut din prima, dar era curios faptul că venea dintr-un alt loc (atunci eu îmi imaginam timpul și spațiul ca o serie de întâmplări în lumi paralele dar mai ales suprapuse, ca în desenele animate, puse una peste alta, în cer, și că dacă vrei poți trece dintr-un timp în altul; doar așa avea sens Biblia în imagini, așa că Brașovul, trebuia să fie un alt timp, de-ăla ciudat, cu oameni cu bărbi îmbrăcați în draperii.) Ce loc o fi fost ăla nu știu, că trimiteau la noi numai orătănii, așa o fi fost toți? Săracii oameni.

Avea o soră, Mara, care-l alerga cu făcălețul prin casă iar el nu se îndura să-i care la schimb picioare, așa că fugea Miță fâlfâindu-și limba și plămânii, căci urechile e clar ca și le fâlfâia. Stau aici și fac apologia urâtului, când Baudelaire e mort demult, și urâtul lui n-are nimic cu urâtul lui Miță, care în fond, era așa de frumos. Căci era blond cu ochi albaștri, și-n rest să nu-l cauți, cu pomeții lui înalți, maxilarul proeminent, arcadele puternice, fața prelungă ca a unui cal, măi, dar mint. Miță nu era așa, Miță era frumos. Și mi-am dat seama de tărășenia asta când jucam prinsa pe cățărate și s-a întâmplat să se cațere pe-un stâlp, și l-am pleznit peste fund (inofensiv, naiv, copil!) și mi-a plăcut. Și de-atunci eram mereu atentă pe unde se cațără, pe unde țipă, când ieșea afară, ieșeam la păzit, când îl vedeam că scoate capul pe poartă, hop și eu. Mergeam împreună peste tot, luam bicicletele și cutreieram tot satul, luam pâine, adunam lumea, mergeam pe deal cu fetele și făceam foc, priveam cerul, priveam orașul, și ne bucuram neghiobi unul de altul ca doi tăntălăi. Mă rugam lui Dumnezeu în fiecare noapte să mă iubească Miță, și, mamă, ce m-a mai iubit. Și eu pe el. Și, mamă, cum nu ne-am spus-o, că s-ar fi stricat povestea, magia, că de fapt ne era o mare și grozavă frică, oricum noi povesteam despre orice și i-ar fi fost imposibil cuiva să ne despartă când ne dădeam drumul la meliță, discutam spirite, bășini, cadavre, lucernă, găini, degetu’ mic și tampoane, orice. Sigur, la un moment dat, s-a spart bășica și ne-am iubit oleacă, apoi ne-am certat, apoi ne-am uitat, apoi n-am vorbit, apoi am crescut, apoi razant ne-am întâlnit pe stradă, așa, inutil, cu sufletele mici, cu iubirea aia de copil în suflet pe care o tragi de margini ca să acoperi un adult, și e ca o plapumă din care-ți ies picioarele, nu se întinde, rămâne mereu ceva pe lângă, o mână cu degetele maronii de la țigară, un picior de ofițer, un creștet blond, și-o frunte cu riduri, un umăr puternic, de adult sever. Așa că îl privesc cu jind pe Miță și mi-aș dori să ne oprim odată să povestim despre nimic. Iar când îl văd paralizez câte puțin de fiecare dată, și-mi târâi senilă un picior spre casă, rapid, rapid, până când realitatea nu mă dezamăgește, până când nu văd cum pătura aia e bună să învelească numai un copil, cum în ea un adult dârdâie de frig. Așa că-mi spune câteva cuvinte, cu surâsul acela, și zâmbesc și eu, și ne zâmbim, și spunem nimic, nu ne luăm ochii unul de la celălalt, și zâmbim continuu, el spune un fâs, eu spun un alt fâs, și-apoi ne oprim. Ne tot privim, aiurea năuci, și-aș vrea să mă ia de mână, cum o făcea odată, dar nu-i mâna lui, și-aș vrea să mă întorc după bicicletă, dar bicicleta nu-i, și-aș vrea să nu fumeze, ca dacă închid ochii să-l sărut, să nu simt, să mă uit, să-mi uit înălțimea, să-mi uit tocurile, cureaua care mă strânge, privirea de intelectual, aroganța, că sunt o cretină, căci față de el n-am linii și n-am praguri peste care să mă uit. Cu el ar trebui să fiu doar el și eu, și-atât. Dar nu e. Căci el s-a dus în lume, și e ofițer, iar eu m-am dus în lume să înțeleg cum funcționează chimic, biologic oamenii, să-i ascult, să-i pipăi, să-i tai, să-i vindec. El s-a dus să țipe, să alerge, să apere, să fie o insulă. Așa că ne privim, de la soldat la medic, și înțepenim, între cei 10 ani trecuți. Și cred că ne dorim o pană de timp, ca să revenim la drumul către școală, la emoția aia de la pauză, când pe coridor îl vezi venind, la tandrețea aceea a unei legături fără tăceri și fără timp. Cam așa iubim când suntem copii, din plin, seara ne rugăm să ne mai iubească un pic, căci nu vedem de noi și ne tremură genunchii. Oarecum, câte 5 minute, apoi orice ar fi, e senin. Și e ok, de-acolo încolo, pot să te trimită după pâine în satul vecin, la dracu-n praznic, la bunica nebună a lui x sau y, n-are importanță, căci îmi luam bicicleta și pedalam după el țipând: viiiin!

Azi, ieșind pe poartă, înjurând printre dinți și aranjâdu-mi camașa albă pe sub vestă, trag aer, trag de partea inferioară în ideea că o așez, între timp țin cheile de la mașină, paltonul, poșeta, geanta cu laptop-ul și plasa cu echipamentul alb. Prind plasa-n poartă, câinele mă prinde și-mi plasează o ștampilă pe pantalonii călcați la dungă, înjur descreierată, pe câine-l doare-n dos, trântesc poarta cu suflet, trag de plasă, se desprinde din poartă, mă întorc către mașină și mă opresc.
Pe trotuar, lângă mașină, râzând stă Mihai cu privirea aceea lungă. Lângă el mai e cineva, nu-l cunosc, nu mă interesează, se pare că-l așteaptă.
- Hei! Nu te-am văzut, îi scap rapid, mă încordez sub plase, geanta cu laptop-ul îmi taie umărul, dar nu mai prea simt nimic, cum au trecut anii, are riduri, nu-mi vine să cred, el nu putea să aibă riduri, copiii nu îmbătrânesc, n-au voie, el nu are voie. Nu zice nimic, stă acolo și mă privește, ca un tont, cu ochii goi, parcă privește prin mine. Dar și eu fac la fel, îi caut instinctiv urechile zburătoare, ochii-i sunt aceiași, albaștri, calzi dar obosiți acum, încercănați, ce faci, măi, Miță, ești viu?
- Ce faci, ă, mă împiedic, ce mai faci... pe-aici?
- Bine, ce să fac... Mă duceam până sus la pescărie, de fapt, nu, mă duceam să iau o pâine, se oprește un pic, cu înțeles, eu am teribile flashback-uri, unul după altul. S-au adunat niște prieteni ca să...

Dar nu termină ideea, n-are importanță, mă privește zâmbind, și eu îl privesc la fel, și-i observ gesturile, care i-au rămas la fel de fine, el duce mâna la obraz, la gură, podul palmei la ochi, acoperă un ochi, îl freacă, cu celălalt totuși cred că mă privește și râdem, idioți, în acea tăcere, ca într-un film european prost. Aș vrea să-i spun ce dor mi-a fost de el. Iar el fâstâcit cred că-mi spune același lucru, cum degeaba anii au trecut peste el, peste noi, și-au creat breșele acestea cumplite.
- De unde iei pâine, de la colț?
- Nu, de la Precup, dincolo, de la stejari, și mai am un pic și mă învârt chiuind, pe Stejarilor nu mai fac pâine demult. Poate numai pentru noi.
- Vrei să vin cu tine?
- Hai! se-ntoarce și o ia la vale, privind în spate râzând, aproape că văd o bicicletă, tipul care venise cu el stă perplex și-l privește neînțelegând nimic, ridică din umeri prostește, iar eu deschid mașina și arunc în ea toate pungile și plasele lui Dumnezeu.
- Stai! Viiin!
- Păi, hai odată! -mi țipă și face cu mâna de la distanță, ne-așteaptă bunică-ta!
- Taci, mă, că n-am plasă!
- Hai, mă, că am io, și scoate dintr-un buzunar... o chestie, să-i zicem plasă. Las acolo mașina și-alerg după el, ca doi tâmpiți, îl trag de mâneci, de „ce mai faci, măi”, de „ce face soră-ta”, de „dup-aia facem un foc pe deal”. Care deal, că erau case. Trebuia să omori cinci dobermani ca s-ajungi în locul nostru, și să nu mai spun că bunica a murit demult.
- Yep, dup-aia facem foc. Da` înainte, hai aici. Mă ia în brațe și mă strânge cu tot ce are, iar mirosul mă întoarce pe dos, mă fărâmițează, hainele-mi devin mari, genunchii mi se lovesc unul de altul. Suntem mici.

Când ne-am întors am simțit cum mă preling pe asfalt, aș fi vrut să mă înfășor în plapuma aia și să zac acolo, să povestim despre pescărie, despre marșuri, despre mâncarea de cazarmă, despre ce-o vrea el, dar să mă facă iar să râd cu lacrimi, cum numai el știe, și încet restul lumii să se estompeze, să nu mai fie, decât un miros de pâine.
S-a apropiat de mine:
- Mă bucur că te-am văzut, sincer, cald și inutil, căci explodasem prin interioare amândoi, și pentru asta erau suficiente 10 secunde, și nu o oră, cum ne lăfăiam acum, ca doi boieri în amintiri.
Apoi s-a întors și a plecat. Am urcat în mașină și m-am simțit mică, așa că am dat scaunul mai în față, am mutat oglinzile, mi-am zâmbit, căci eram iubită, chiar și acum, chiar și așa. Am întors mașina în așa fel încât să mă mai pot uita odată după el, sunt sigură că și el a privit înapoi cumva, și că în pașii lui rapizi zâmbea, știind că e iubit.




7. Ferdinand – 7,84 - Dan David

Când a murit „Nana Maria din Deal” s-a adunat lume multă la casa ei mică. Unii s-o plângă, mai ales bărbații, cărora bătrâna le căutase de „belșug”, dar și femeile, mai ales s-o bârfească. Trei zile, cât a stat corpul nanei Maria în coșciug în tinda scundă, cu podeaua din pământ „lipită” cu lut galben maroniu, am fost nelipsit din preajma sa. Îmi plăcea și mirosul de rășină al scândurilor din brad bătute în cuie mari ruginite, de Gligorul Floarei, vecinul îndemânatic.
Am fost prieten bun cu Nana Maria din Deal. Dintre copii, eu eram cel care intra în casa ei fără teamă; din contra, cu o bucurie ascunsă, cu o încântare instinctuală parcă. Așteptam întâlnirea cu ea cu mai mare nerăbdare decât intrarea în biserică duminica, alături de părinți. Era ca o mistică inconștientă în sufletul copilului de nici unsprezece ani care eram.
Icoana Sfintei Fecioare pe care nana o avea la căpătâiul patului, luminată continu de candela cu ulei galben de rapiță, așternea liniște în mintea de „copil nonconformist, cu probleme”, cum o auzisem pe doamna Frâncu, învățătoarea de la a patra, declarându-i mamei cu glas jos îngrijorat, oarecum disperat.
„Măi copile, văd în ochii tăi o fântână adâncă și pe fundul ei, prin apa limpede, văd clar nisipul. Parcă ar fi aici în fața ochilor mei. Ești un vrăjitor măi; porți sufletul ca pe o cămașă, în umbra pleoapelor. Se vede printre gene, iese ca un izvor și se revarsă în jur. Dacă ar fi o astfel de școală, te-aș trimite la școala vrăjitorilor, să înveți să-ți folosești darul pentru binele oamenilor, pentru binele tău.”
Eu o botezasem „Nana Maria din Deal”! Nu o chema Maria. În actul de împroprietărire întocmit în 1945 când a primit și ea două jugăre de pământ pe Alom, înrămat și agățat pe perete sub icoană alături de o altă ramă mare în care stăteau lipite pe un carton îngălbenit de ani și pătat de muște fotografii mai vechi, de pe la începutul secolului, era numită Rozalia Fătu, domiciliată la numărul 102 pe Ulița din Vale.
Dar nici pe deal nu stătea! Căsuța ei vopsită în albastru închis, cu o dungă albă sub acoperișul gros din paie, era în vale, aproape de Valea Zalăului.
Am numit-o „Maria” după numele Fecioarei din icoană, cu care semăna izbitor, și i-am zis „ din Deal” pentru că nu se temea de inundații, de furia apelor Văii Zalăului.
„La mine Valea n-a intrat niciodată. M-a înconjurat mereu. Se teme de mine. Eu stau aici ferită, parcă aș fi în vârful dealului meu.”
Casa noastră era pe deal, într-adevăr. De la noi ulița principală cobora continu, cu câteva ocolișuri doar, prin fața bisericii, prin fața cooperativei, până la podețul șubred din lemne înnegrite de vreme din fața porții nanei Maria. Dacă alergam mai îndemnat, în zece minute ajungeam la ea.
Stăteam multe ore împreună, mai ales vara și toamna cât dura vacanța, în cămăruța din față luminată printr-un geam mic plin de ghivece cu garoafe cărămizii. Îmi citea din cărțile ei „sfinte”. Nu erau cărți de rugăciuni, nici chiar religioase. Scria acolo despre suflete, despre puterea nevăzută din ele, despre lucrurile ascunse „ochilor orbi pe dinăuntru”, cum îi descria nana Maria pe ai oamenilor de rând.
Era, așa cum îmi voi da seama mult mai târziu, un psihiatru înnăscut. Știa să citească în sufletele oamenilor și adesea reușea să le vindece sau doar să le liniștească puțin pe cele tulburate de „valurile vieții”.
Nu avea leacuri, nu avea unsori sau ierburi miraculoase. Din când în când recomanda oamenilor care o vizitau, ceaiul de tei. Nu tuturor. Dar îi asculta cu atenție, îi privea în ochi cu lumina aceea grea parcă, puțin violet-albăstruie, care aluneca plină de liniște ca o apă tihnită, din ochii ei negri.
Pisoiul Ferdinand era singura ființă din preajma nanei. Mare cât un miel, pisoiul avea blana cenușie, lucioasă, și ochii verzi-gălbui. La început când abia intrasem într-a treia m-a cam speriat, dar la scurtă vreme m-am obișnuit cu el și îmi făcea plăcere să-l țin în poală, să-l simt cum moțăie, în timp ce nana Maria îmi citea din poveștile ei sau doar îmi vorbea.
„Când voi muri, te rog să-l iei tu pe Ferdinand, să ai grijă de el. Și el o să aibă grijă de tine. E încă tânăr, ca tine, și în ochii lui liniștiți are o putere nesfârșită. Tu nu o poți vedea încă. Eu o văd, știu că este acolo. Când o vei putea vedea și tu, sau să o simți măcar, Ferdinand va fi al tău.”
De ce mă linișteam și mă simțeam mai puternic, mai sigur de mine în timp ce îi mângâiam blana moale, cenușie, ținându-l în brațe și ascultându-i nanei Maria poveștile fascinante?
Au înmormântat-o pe Nana Maria din Deal în locul cel mai îndepărtat din cimitir, între trei pruni sălbatici. A plâns-o multă lume. Și eu. Ferdinand părea nepăsător dar eu simțeam tristețea din ochii lui verzi-gălbui.
În primăvara celuilalt an neamurile le-au vândut vecinilor căsuța și curtea nanei Maria.
Toată vara și toamna după înmormântare, când mai treceam pe la mormântul nanei să-i duc flori proaspete, l-am întâlnit pe Ferdinand prin cimitir. Aș fi vrut să-l iau cu mine dar nu se dădea prins. Îl chemam cu glas moale îmbiindu-l cu bucățele de pâine din porția mea din ghiozdan. Privindu-mă, se retrăgea încet pe măsură ce încercam să mă apropiu. Parcă nu m-ar mai fi cunoscut, parcă aș fi fost un străin, un dușman chiar. Din ochii lui verzui mă izbeau cuie, sulițe dușmănoase. Să fi crezut oare motanul ca eram de vină pentru faptul că nana nu mai este? Nu pot spune. Liniștea și puterea pe care odată mi le transmiteau ochii lui, nu mai erau. Simțeam o ură parcă, o respingere, o neliniște dușmănoasă.
Crucea de la căpătâiul mormântului era zgâriată. Pe stâlpul firav care intra în pământ, și care se va frânge peste câțiva ani, și nu știu dacă va mai fi cineva prin preajmă să pună o cruce nouă, se vedeau proaspete zgârieturile pe care eram sigur că Ferdinand le făcea în momentele sale de tristețe, de dor după buna lui stăpână.
Dar, oricât am zgâria în carapacea timpului, acesta nu se deschide, nu se întoarce.
Sau poate doar în anumite momente ale sale, în care nodurile timpului și ale spațiului se suprapun? Cine știe?
Mâine e seara Crăciunului. În ajun, mă întorc gânditor de la magazinul de cartier împingând căruciorul plin cu de toate. Puțin obosit, Dorothy Street urcă în pantă lină pe vre-o trei sute de metri de la Bundy Avenue, îmi șterg fruntea de transpirație și îmi trag sufletul câteva clipe în holul blocului. În dreapta ascensorului, motanul doamnei Sarachek, vecina de la etajul doi, stă întins pe banca din fața oglinzii largi cât întreg peretele din spate. Mare, lucios, gri, cu ochi verzi-gălbui. Mă privește blând, moțăind leneș. Îl privesc și eu selectând în minte imagini vechi, aproape uitate.
„E bătrân, vecine, nici nu știu câți ani are. Mi l-a lăsat mama când a murit, cu doisprezece ani în urmă; cam în timpul în care v-ați mutat și voi în acest bloc.
Am vândut la scurt timp după aceea apartamentul nostru din Long Beach și ne-am instalat aici, în apartamentul mamei. E aerul mai bun, e mai răcoare vara în Brentwood.”
Mi-o aminteam desigur pe vecina Sendersky, mama doamnei Sarachek. Era o femeie căruntă, mărunțică; avea la vremea aceea peste optzeci de ani. Își târâia un picior rămas imobil în urma unui atac cerebral întâmplat cu mulți ani în urmă.
Într-o discuție întâmplătoare, dusă prin toamna lui 1997 în același hol al micului bloc de apartamente, pereții încă nu îi erau căptușiți cu oglinzi, micuța doamnă mi-a mărturisit că este originară din Viena și că a scăpat ca prin minune de pogromurile la care au fost supuși evreii în anii 1940, pe timpul regimului fascist din Germania.
Prinseseră ultimul tren spre Franța, în grabă, și nu luaseră aproape nimic din casă. Doar un pisoi cenușiu, născut cu o săptămână în urmă. Îl ascunsese în buzunarul de la piept al paltonului, să nu înghețe.
Motanul mă privea cu ochi umezi de om bătrân. Așa cred că îi apăream și eu, lui.
„Hai Ferdinand, că e timpul să-i facem baie micuțului David. Acum se întunecă și el adoarme devreme seara, puiul mamei.” Au urcat împreună în ascensor.
Am mai rămas câteva minute gândindu-mă la îndepărtata copilărie.
Dinspre Apus soarele își trimitea ultimele raze ale zilei prin geamurile de la stradă ale holului căptușit cu oglinzi. Din oglinda de pe peretele din spatele băncii continuau să mă privească, în lipsa lui, ochii fantomatici ai motanului, înroșiți acum de razele înserării.





8. Homer a fost femeie – 7,78 - Gheorghe Recheșan


Nu știu cum mi s-a înșurubat în cap ideea asta, dar dacă Homer a existat cu adevărat, iar operele sale nu-s rodul imaginației unui grup de aezi care hălăduiau prin Asia minor, sau o compilație tîrzie a unor călugări bizantini, atunci sigur a fost femeie!Dacă nu mă credeți, n-aveți decît să-i recitiți cu atenție opera și veți vedea că nimic din ceea ce a scris nu ar putea fi creația unui grec bătrîn, orb și misogin.
Să o luăm de pildă pe celebra Elena. După ce fuge de acasă cu un playboy frigian, autorul îi găsește scuze, cică ar fi fost vrăjită nu numai de farmecul acestuia, dar și de parșiva Afrodita, codoașă șefă în Olimp și pe lîngă faptul că-i iartă dezlănțuirea unui război catastrofal în vremea aceea, tot în postură de victimă nevinovată o înfățișează! Ce a urmat se știe din carte: Paris o mierlește din cauza unei săgeți otrăvite, proaspăta văduvioară se mărită de urgență cu un cumnat, vezi-doamne din rațiuni politice, iar după ce aheii îl căsăpesc și pe Deifob, e pețită de următorul fraier de pe listă.Dacă asediul ar mai fi durat încă vreo zece ani, cred că nu i-ar fi scăpat nici un burlac din cetate, asta în ciuda evidenței că era bigamă, fiindcă se pare că divorțul de Menelaos nu s-a pronunțat niciodată. După ce Troia e făcută scrum, pipița asta antică și fatală se reîntoarce nevătămată la primul bărbat, care o primește bine-mersi, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic!
Nici Penelopa nu e mai brează! În vreme ce bărbatu-său e dat dispărut, dama cochetează fără jenă vreme de un deceniu, nu cu unul, ci cu o liotă de pețitori deodată și-n vreme ce aceștia se țin de chiolhanuri în locuința celui încorporat cu de-a sila, dînsa se distrează tot țesînd și deșirînd un soi de carpetă sau de goblen.
De ce are Homer o atitudine atît de îngăduitoare față de eroinele sale? Matriarhatul nu mai era la modă de cîteva secole, feminismul își va arăta colții doar peste alte două milenii, așa că este evident că Iliada și Odiseea nu pot fi scrise decît de o femeie . De realitatea acesta m-am convins cu prisosință pe propria-mi piele, vizitînd locurile în care și-a plasat autoarea acțiunea.
La Troia nu era prea mare lucru de văzut, doar o droaie de bolovani copți de soare pe dealul Isarlîc și reproducerea hollywoodiană, la scară, a mîrțoagei de lemn, peste care umbra lui Schliemann care se lăfăie atotlămuritoare. Genial de vizionar tipul, deși se pare că și peste umărul său se ițea drăgălașul cap al nevesti-si Sophia, o grecoaică isteață și nurlie.Prezența miticului aed orb e mai degrabă un brand turistic, Ilionul fiind structurat gospodărește pe felii, ca și straturile de cremă și blat dintr-un tort al istoriei. Singura imagine homerică care mi-a atras privirea a fost cea a unei turcoaice trupeșe, cu părul bălai, oxigenat și ochii azurii ca Egeea.Vindea baklava și plăcinte cu urdă de pe o tarabă acoperită cu o copertină zebrată-n culorile coca-cola și zîmbea superb și criptic turiștilor, exact ca și Elena în clipa în care îi fusese prezentată lui socru-su, Priam.
Chestia asta cu sexul lui Homer îmi fermenta de ceva vreme în minte ca drojdiile unor struguri tămîioși și în cele din urmă am ajuns în Corfu, antica Kerkyra, penultima stație a lui Ulise înainte de a descinde la domiciliul conjugal.
Așa cum e descrisă cu feminină simțire și atenția unei gospodine harnice care-și inventariază borcanele cu dulcețuri și compoturi din cămară, în Cîntul VII al Odiseei:
” În ea-nflorea tot felul
De pomi frumoși și mari, ba peri ba rodii,
Ba dulci smochini și meri cu mere mîndre
Ba verzi măslini. Iar pomii toți și vara
Și iarna în tot anul nu-și pierd rodul
Și lipsă nu-i de el, ci la suflarea
Zefirului sporește și se coace.”
insula e fermecătoare, dar n-am găsit prin ea urma sandalelor lui Homer. În umbra măslinilor seculari, în locul hamadriadelor dansînd, vedeam doar adolescente scandinave cu pielea jupuită de soare care jucau gălăgioase badmington, feacii erau toți ghizi poligloți sau jupîni ospitalieri în taverne, Alcinou ajunsese patronul unei prospere agenții turistice , iar eu mă-mpăcasem cu gîndul unui sejur banal, asta pînă cînd am dat de Nausicaa.
Prima dată am întîlnit-o într-un autobus climatizat care făcea ruta Kavos-Corfutown și retur. Purta o rochie neagră Dior, mulată pe șoldurile și pe coapsele ei zvelte de atletă, ochelari de soare fumurii, sandale ecru și poșetă asortată. Pielea ei aurie care respingea lumina, cocul ionian din care scăpau șuvițe roșcate, ondulate ca și cîrceii de viță, tenul de piersică pîrguită, profilul desăvîrșit i-ar fi tăiat și lui Praxiteles suflarea dacă ar fi văzut-o!
Am coborît la aceeași stație și, după cîțiva pași, am întrebat-o unde e rîul în care și-a spălat Ulise barba de sarea naufragiului. M-a servit cu chewing-gum, aromă sintetică de cireșe, și mi-a răspuns într-o engleză cu accent cîntat, rotunjind vocalele:
“ Near Moritsa-beach, it’s Messonghi river…good luck!”
Miticul rîu e o gîrlă verde, șerpuind mocirloasă spre mare, plină de iahturi și ambarcațiuni de pescari care plimbă turiștii, iar eu mi-am înjurat timiditatea înnăscută pentru că n-am găsit năvodul vreunei replici mai inspirate pentru iluziile mele.
Seara am regăsit-o într-o tavernă primitoare , cu mesele întinse pe iarbă, printre palmieri, leandri, și făclii. Dintr-o mică fîntînă antică, șuvoaie răcoroase susurau liniștite, prelingîndu-se argintate din gîturi de amfore încremenite-n ciment.Avea părul brun de data asta, despletit noptatic pe umeri, pielea de culoarea argilei arse, iar privirile ei, întunecate ca marea în amurg, m-au amețit mai dihai decît păhărelele de uzo, pe care mi le-a servit surîzînd enigmatică.Ca să-mi fac curaj am comandat o carafă de vin sîngeriu, licoros și înșelător, cu aromă de stafide, iar vedeniile mele au prins pojghiță și contur. Stăteam cu aheii, feacii și eroii antici la masă, Hebe ne turna ambrozie în pahare și Olimpul mi se părea tangibil ca o destinație de vacanță. Lumea e pretutideni la fel și-acum și-n urmă cu două milenii!
Am băut tot vinul, noaptea cobora hlamidă întunecată tivită cu stele spre mare și cînd am vrut să las un bacșiș generos pe masă, zeița mea mi l-a înapoiat cu același zîmbet fermecător. Atunci prostit de-a binelea, am scris pe un șervețel de hîrtie cîteva versuri stîngace pe care le compusesem cu două zile înainte și i le-am înmînat:
“ Sprîncenele tale-s aripile lăstunilor
Ce săgetează serile culcate pe unde
Obrazul , al Aurorei sîn cînd răsare goală din mare
Buzele ca rodiile coapte în septembrie
Gemenii iezi de ciută ascunși sub tunică
O fac geloasă pe însăși Arthemis
Răsuflarea ți-este ca vinul proaspăt stors
Nu e amforă ieșită din lut mai desăvîrșită ca tine…”
Nu a înțeles bineînțeles nici o iotă, dar a scos floarea roșie de leandru ce-i împodobea cosițele, a sărutat-o ușor, mi-a aruncat-o în piept și-a fugit sfioasă spre bucătărie.
A doua zi dormitam pe-un șezlong, întins leneș la soare. Dinspre capul Benitses, culmile dealurilor împădurite cu măslini și chiparoși se ridicau din chitonul diafan al ceții.Trupul mi-era greu, dar mintea limpede, mai clară decît unda din grota Amfitriei. Nausicaa mi-a adus o Corona rece, brobonită, cu o feliuță de lămîie în loc de dop. Berea era dulce, buzele ei dulci ca sucul care se prelinge din smochinele cărnoase, răscoapte, aerul ca mierea tremura cald, Kerkyra toată era un sirop, iar eu mă îmbătam instantaneu de la aroma ei! Deodată întreaga epoca de aur mi se deslușea generoasă, miturile intrau în cotidian, nu-mi păsa de ziua de mîine și călcam pe urmele laertidului , suportînd fără ifose săgeata din ventriculul stîng cu care mă cadorisise vicleana odraslă a Afroditei. De ce mi-ar fi păsat? În fiecare seară mă amețea, nu vinul, ci iubirea dulce tescuită din privirele unei nimfe adevărate.
Nu-mi cereți să vă dau alte amănunte, fiindcă sunt un bărbat discret și tipii timizi ca mine nu se împăunează cu aventurile lor.Vreți să știți dacă ne-am scăldat goi în laguna de smarald, lîngă steiul botezat “tridentul lui Poseidon”, sau dacă ne-am sărutat lîngă celebrul “canal d’amour”, varianta corfiotă a balconului Julietei? Nu aveți decît să consultați un ghid turistic sau să cumpărați un bestseller, pe a cărui copertă lucioasă își exhibă profilele contopite un El și-o Ea, desăvîrșit de fotogenici pe fondul egeean-blu.
Nu m-am trezit din beția visului meu mitologic decît înainte de îmbarcare. Feribotul s-a așezat pe valuri ca o balenă de metal, scîrțîind din nituri, zdrăngănind lanțurile ancorelor. Turiștii aruncau în apă diferite obiecte: șepci, eșarfe, tricouri, bandane, cîte-o drahmă ruginită. O superstiție neroadă, care pretindea că dacă azvîrli în valuri un obiect personal, într-o bună zi te vei reîntoarce. Am aruncat și eu cannonul nou-nouț în unda azurie. Ce nevoie mai am de fotografii, pot și fără ajutorul lor să-mi proiectez pe retină imaginea Nausicăi, iar junghiul slab, dar pulsînd viu, dintre a patra și-a cincea coastă stîngă, va persista încă multă vreme. Poate voi reveni în Kerkyra, dar mi-e teamă că peste un deceniu nimfa mea va fi de nerecunoscut, cu doi-trei plozi agățați de poale, plină de celulită, cu șoldurile și burta revărsate peste fuste și buza superioară împodobită cu peri negri.
O voce interioară, familiară, mă întreabă parșivă:” De ce nu ai lua-o cu tine?” Izbucnesc fără să vreau într-un rîs cu lacrimi, homeric fără doar și poate, și toți pasagerii mă privesc mirați de parcă aș fi beat:
“Da’ ce…o nimfă e-o glastră cu leandri, s-o iei în bagaje?”
Răsuflu ușurat fiindcă nausicaa mea nu e pe chei și nu flutură pentru mine nici o năframă. Nu-mi plac despărțirile și nici nu cred în destin, așa că mă întorc discret în ithaca-mi banală și cenușie, unde din fericire nici o penelopă nu-și deșiră nervii de pe goblenul așteptării.
Nu vă grăbiți să mă judecați, în zece zile de concediu nu poți scrie o epopee, dar rămîn la părerea că Homer a fost femeie. Una mioapă și talentată, poate frumoasă în tinerețe, dar sigur o femeie!





9. Þăran cu plugul – 7,74 - Emil Iliescu


Rezemat în furca gândului, Gheorghe aștepta un semn al țarinei. Era la Răpciune și bărbatul strângea plugul de coarne, fierul însuflețindu-se de arsura mâinilor lui. Murmura rugăciunea de binecuvântare a plugului, așa cum o învățase de la ăl bătrân. Acum îmbătrânise și Gheorghe. Odată cu țarina sa. Dar nu voia să arate asta pământului. Căci pământul știe să citească pe chipul omului ca într-o carte deschisă. Și acolo unde găsește pagini rupte, cuvinte amorțite de vreme, uitate, abia caligrafiate de penița soartei, pământul știe că locul omului acela nu mai este sub soare. Și-l trage la el, amestecându-l cu greierii ascunși prin ierburile pitice. Cu uitarea ce manâncă lacom amintirile, lăsând un loc gol pe crucea purtată de om în spate preț de o viață.
Mâinile lui Gheorghe, crăpate de caustica pogorâre peste ele a anilor, vorbeau blând cu plugul. Și din fântâna înțelepciunii sale țâșneau cuvintele spre cumpăna vorbirii: plugul, placenta, ploaia, plecarea, plămădi, plumburii, plesnea.
Sub cerul îmbrăcat în cămașa zemoasă a toamnei Gheorghe porni lama plugului pe țarină. Și își aminti de imaginea care vară de vară îi sfâșiase inima în două. Atunci când Leontina lui lepăda placenta în praful paielor secerate, amestecate cu vipia ce cobora din ceruri. Șapte toamne la rând brăzdase cu plugul său de aur țarina. Și tot de șapte ori, la întoarcerea de la câmp, la venirea serii, frământase trupul dospit al Leontinei, știind că peste nouă luni, la seceră, îi va aduce prunc nou sub soare. Placenta aia spongioasă, stoarsă din vintre, cu aburul de sânge cărămiziu, ca olanele de pe casa lui Suditu, îl făcea mereu să plângă. Lacrimile lui udau ca o ploaie mănoasă țarina și mirosul de prunc suia în tării, amestecându-se cu fumul batozelor din deal, cu chiotele flăcăilor și fetelor ce plecau la pământ cu secera lor ca o lună știrbă paiele orfane.
Azi, om și animal vor plămădi recolta viitoare. De aceea, Gheorghe privea pământul cu duioșia tatălui ce așteaptă să-și vadă pruncul mergând în picioare, dus la școală și apoi îmbrăcat în cămașă sfântă de mire. Porni să răstoarne valurile moi ale țarinei ca pe niște evantaie de lumină. Negrul solar al măruntaielor ei se amesteca cu viermii gălbui, ce dospeau sub iarba cu miros de bălegar. Transpirația pământului urca spre rămurișul soarelui, razele atârnând ca niște stalactite. Gheorghe ara cu picioarele goale. Firicele de humă păstoasă ca tălpicile saniei de peste iarnă se ascundeau printre degetele lui cocârjate, cu pielea umectată de efort, desangvinizate, plumburii. Boul trăgea la plug, îndeplinind ritualul nescris al comuniunii cu omul și pământul. Pielea animalului era tăbăcită, oasele bazinului suiau și coborau ca niște lame ce amenințau să-i străpungă epiderma grunjoasă. Pentru el, Gheorghe nu avusese nevoie niciodată de biciușcă. Þuguia buzele și un țâțâit prelung, dulceag-amenințător, i se răsucea printre buzele aspre, arse de tutunul prost, atunci când animalul dădea în hăis. Docil, acesta plesnea aerul vioriu cu coada șfichiuită de ciulinii răzleți ai câmpului, semn de înțelepciune și înțelegere.
Se înălțase soarele spre Prânzul mare și Gheorghe știa că sosise vremea odihnei. Om și animal s-au oprit ca la un semn magic din torsul țarinei. Și iar zumzăiră prin lada de zestre a înțelepciunii sale de veacuri alte cuvinte ca niște muște bete de zăpușeala zilei: brânză, brâu, braniște, brici. La umbra trupului căruței sale, Gheorghe întinse ștergarul cu mușcate aprinse, boldite de acul harnic al Leontinei pe vremea când pruncii și roboata casei nu o lipiseră de truda adâncă. Pe el odihneau ceapa cu fuste roșiatice, a cărui iuțeală îi îmboldea irisul, pâinea neagră, răscoaptă, cu cocoloașe de făină înăsprită, scăpate de jarul mistuitor al cuptorului de lut din curte.
Și brânza. Bucata aia de zăpadă sărată, din care nu îndrăznea să muște până ce nu însemna semnul sfintei cruci cu cuțitul pe pământul răstignit la umbra roților bătrâne. Cuțitul tăie apoi un brâu șerpuitor prin pâinea cea de toate zilele, iar dinții lui mestecară lacom ca pietrele morii lui Mirică, cocoloșul de pâine dispărând între ghizdurile întunecate ale gurii sale primitive. Ascultă îndelung cum dinspre braniștea de peste deal herghelia lui Roșculeț chema iepele, amușinând aerul stătut al zării.
O săgeată aurie coborî din soare și-l străfulgeră adânc între ochi. Duse instinctiv mâna pe pometele stâng, acolo unde briciul îl arsese, dând cale sângelui duminica trecută, când își lustruise obrazul pentru a merge la botezul pruncului lui Dumitru.
Săgeata aurie, slobozită din arcul soarelui, era semnul că trebuia să se ridice din popasul odihnei. Părea așa, scăldat în lumină, un uriaș cu fruntea în viscolul de praf stârnit din senin. Strânse iar aprig coarnele plugului și porniră spre culme. Om și animal.
După-amiaza sfâșiase demult cămașa zilei în două. Pe culmea dealului plugul și boul istovit de puteri stăteau în lumină ca un grup statuar. Era timpul când semințele de viață, presărate de Gheorghe pe țarină, urmau să se amestece cu brazdele crude. Þăranul mergea pe urma lăsată de plug și odată cu semințele aurii ca niște gărgărițe fără aripi intrau sub platoșa pământului și grijile ce iar îl năpădeau: poiata neterminată, acoperișul spart al grajdului, leasa de lemne ce trebuia umplută cu trunchiuri pentru viscolul ce se va răsti pe la porți, la Undrea, hăinuțe noi pentru cele șapte suflete de copil de acasă, catrința promisă Leontinei de Sân’ Nicolae.
Se înfășurase broboada cerului pe grumazul palid al înserării când țarina strălucea ca un pat de rouă. Cârmișuri, valuri line sau mai învolburate rămăseseră în urma plugului de aur. Și semințele, adormind în culcușul ruginiu al pământului, amestecate cu ecoul cuvintelor lui născute sub bolta gurii uscată de trudă: clopot, clop, clondir, cleștii, Cloșca cu Pui. Dinspre mânăstirea de maici un clopot împresura văzduhul cu vaierul lui stins. Clopotul ce mereu i se părea lui Gheorghe ca un clop așezat în curtea bisericii pe turla de lemn, ce se sprijinea între doi ulmi rotați. Sau ca un clondir bobâlcat cu apă rece, umplându-i de mărgele de gheață epiglota cutremurată de gustul sălciu-dulceag. Clipa aia i se păruse întotdeauna veșnică. Când amurgul e parcă țintuit între ferestrele cerului, amorțit ca un bondar leneș. Călcă apăsat spre casă, dar cleștii de pământ uscat întărit între degetele boante îi îngreunau pasul. Sus pe crug, Cloșca cu Pui mirosea a mere coapte și gunoi ars pe la porți.
Ajunse în curtea zgribulită sub stele și adăpă boul din ciutura ce veghea înserarea ca un cocostârc stingher. Intră în tindă și șapte perechi de ochi ca niște ciute rătăcite îl priveau cu lumina iubirii de prunc de la masa de lemn îngenuncheată. Îi sărută pe rând pe creștet și simți că niciunul nu miroase ca celălalt. Și cum s-ar fi putut dacă atunci, când îi plămădise între pulpele rotunde ale Leontinei, încrâncenarea lui era de fiecare dată mai vie, mai aprigă, mai drăgăstoasă? Pruncii culeg din mojarul mamei și din pistilul incandescent al tatălui mirosuri, culori, gesturi care îi fac unici, indivizibili. Gheorghe o privi pe Leontina aplecată peste pirostriile largi ale sobei zidite. Parcă era luna plină ce cade miraculos în fântâni. O prinse de mijloc și îi șopti: „Culcă copiii, Leontină!”.
Acolo, pe prichiciul sobei bătrâne, Gheorghe porni din nou plugul. Arătura lui fu blândă, nu încrâncenată ca cea de pe țarină. Aluatul cărnii Leontinei părea coborât din prea-plinul pământului său drag. Mâna bărbatului mângâie cu cele cinci degete tainice, rând pe rând, pâlcul pufului de păpădie al vulvei, înfiorând carnea în așteptare. Apoi sfârcurile sânilor, îmbrobonate de atingerea aspră a bărbatului, ce se răzvrătiră ca moțul curcanului. Și plugul său scormoni, incizând adânc, medular, văile îndepărtate ale femeii.
Când Gheorghe ieși pe prispă, noaptea năștea cu un oftat ecoul depărtărilor. Înfășură într-o hârtie săracă grunjii de tutun uscat, și odată cu ei întunericul. Spre tării suiră rotogoale albăstrii, inserțiile plămânilor săi cotropiți de aerul rece, binefăcător. Apoi închise ochii și adormi. Și în visul lui apucă din nou plugul străbun și întoarse brazda de stele. Căci ăsta era blestemul lui și al pământului. Să-l are și dincolo de porțile somnului. În noaptea asta simțea că în spatele lui se mai afla cineva. Întoarse capul și Gheorghe, țăranul cu plugul, îl văzu pe Bunul Dumnezeu care împrăștia pe crugul cerului semințe de viață, spornice, fosforescente. Din care peste nouă luni, la Sân' Petru, vor răsări pâine si prunc.










10. Răzbunarea tatălui – 7,72 – Mihai Traistă

(Text prescurtat)

Se lăsase noaptea. O noapte senină și liniștită ca sufletul unui copil. Satul dormea în îmbrățișarea dealurilor ce-l înconjurau. Peste tot era liniște. Până și apa adormise în pârâul care șerpuind, îl împărțea în două. Stelele se scăldau vesele în apa limpede sub peretele stâncos al Dealului Alb care se înălța impunător deasupra satului, iar luna se prefăcu în punte de argint, necălcată de picior de om, peste pârâu.
La poalele Dealului Alb, în locul unde pârâul se despărțea de stâncile sale, evreii își construiseră o sinagogă, pe care pravoslavnicii din sat au denumit-o ”Galilee evreiască”. Tocmai de la această ”Galilee” pornea o potecă abruptă care urca până în vârful dealului.
Târziu, după miezul nopții pe această potecă urcau două umbre. Una mergea în față și o trăgea cu sila spre vârf, pe cea de-a doua care se opintea din răsputeri. Atunci prima umbră o luă în spate și urcă astfel până în vârf.
Privind de jos, aceasta semăna cu umbra Mântuitorului urcând cu crucea în spate, Dealul Golgotei. Dar în afară de bătrânul Ștefan, care ieșise să vadă dacă nu cumva i-a fătat vaca, nu văzuse nimeni această scenă. Bătrânul, obișnuit să vadă tot felul de arătări necurate, nu se minună prea tare și făcându-și semnul crucii intră în casă. Dar nu apucă să adoarmă, când liniștea nopții fu sfâșiată de o împușcătură.

* * *

A doua zi, înainte de prânz, aproape toți oamenii din sat urcau poteca îngustă spre vârful Dealului Alb. În față mergeau jandarmii împreună cu niște civili ce veniseră din oraș și Rahela, nevasta cârciumarului Iankel, care nu se mai oprea din bocit. Cineva îl împușcase pe Iankel. Îl găsiră copiii ce au ieșit cu vitele la păscut.
Iankel zăcea pe spate, cu ochii deschiși, uitându-se spre cer printre frunzișul bătrânului stejar. Pe frunte avea o pată de sânge închegat.
– L-au împușcat drept între ochii, șopti cineva din mulțime.
– Oare cine a făcut-o? întrebă altcineva.
Oamenii priveau înspăimântați spre cadavrul cârciumarului și fiecare găsea ceva de spus, fiecare avea câte-o întrebare: cine, pentru ce, și de ce tocmai aici, sub stejarul din Vârful Dealului Alb l-au împușcat pe Iankel.
– Oameni buni! Păi tocmai sub acest stejar, cu douăzeci de ani în urmă s-a spânzurat Andrei Cornet! spuse speriat bătrânul Ștefan, făcându-și semnul crucii.

* * *

Andrei Cornet, deși trudise din greu întreaga-i viață, nicicum nu putea să intre în rândul gospodarilor, ceea ce și-a dorit încă din tinerețe. Lucra ca un rob, din zorii zilei până noaptea târziu, dar tot nu reușea să scape din sărăcia în care se împotmolise. Trei copii mici și nevasta răpusă de o boală grea, îl băgau din datorii în datorii, deoarece banii câștigați nu-i ajungeau pentru a-și hrăni familia și a cumpăra medicamente, foarte scumpe, fără de care nu putea trăi biata nevastă-sa.
– Sunt o pacoste pe capul vostru, nu mai strica banii pe leacuri, că eu bine n-o să mă mai fac, spunea sărmana femeie.
– Nu vorbi prostii Catrino, medicul Kermeșy mi-a spus că o să te faci bine, o mințea Andrei.
Catrina zâmbea trist străduindu-se să pară veselă, deși în sufletul său simțea că moartea îi dă târcoale, dar de ce să-l necăjească și pe el cu lacrimile sale, că și așa e destul de necăjit.
– Ar mai fi o scăpare pentru muierea dumitale, îi spuse medicul lui Andrei. S-o duci la băile calde, că eu nu mai am cum s-o ajut.
Catrina nici nu vroia să audă de băi. Îl implorase cu lacrimi în ochi să n-o ducă, că nu au bani. Dar Andrei se duse la cârciumarul Iankel să se împrumute.
Cârciumarul, până Andrei nu i-a garantat în scris, cu casa și pământul pe care-l avea, nu a vrut să-l împrumute.
Întorcându-se de la băi, Catrina prinse puteri. Începu să lucreze pe lângă gospodărie, ba chiar mai ieșea și la câmp. Andrei nu-și mai găsea locul de fericire. «Acum, gândea bietul om, sigur voi intra în rândul gospodarilor. Numai să scap de datorie...» Dar scurtă i-a fost bucuria, ca o rază de soare între două furtuni, deoarece la trei săptămâni, Catrina trecu în lumea celor drepți.
Pentru Andrei Cornet veniră zile amar de grele. Banii pe care îi strânsese i-a cheltuit cu înmormântarea Catrinei, iar pe urmă un lemn îi zdrobise piciorul și nu a mai putut ieși la lucru. De necaz și supărare îi albise părul, iar fața i se umpluse de riduri adânci. Arăta cu cel puțin zece ani mai bătrân.
Pe micuțul Andrei îl luă Petrea Codrul.
– Luați-l unchiule, o să vă pască mieii, că-i copil harnic și cuminte! – se rugă de el Cornet.
Iar pe Paul, de trei ani și pe Mărioara de numai doi ani îi luă la ea Anuța, sora Catrinei. Deși avea cinci copii ai săi, dar – «Unde mănâncă cinci or mai mânca doi...» Dar, bieții orfani, nu au mâncat mult timp la masa Anuței. La scurt timp, Dumnezeu i-a luat în împărăția Sa, să fie împreună cu mama lor.

Trecuseră doi ani de când Andrei împrumutase bani de la cârciumarul Iankel. Deja i se vindecase piciorul și începuse să lucreze, dar Iankel nu mai vroia să-l aștepte.
– Fie-vă milă domnule Iankel. Casa și pământul e tot ce mi-a mai rămas. O să câștig și o să vă restitui datoria cu tot cu dobândă, până la ultimul bănuț, vă jur!
– Nu pot Andrei! Nu pot și gata, te-am așteptat doi ani. Eu nu te-am chemat la mine și nici nu ți-am vârât banii cu forța. Contractul e contract!

Trei zile și trei nopți nu ieși Andrei Cornet din casă. Trei zile și trei nopți nu a pus nimic în gură, nici măcar nu s-a culcat în pat, ci stătea la masă cu privirea pierdută, gândindu-se poate la soarta sa, sau la cum va fi soarta copilului său rămas fără pământ, sau poate nici nu se gândea la nimic.
În a patra zi, se duse cu iapa la cârciumar.
– Domnule Iankil, dați-mi pe iapă cât vreți.
– Ce să fac eu cu gloaba ta? râse cârciumarul.
– Luați-o domnule Iankel, o s-o vindeți cuiva. E încă tânără și în putere! N-o să mă tocmesc cu dumneavoastă, îmi dați cât vreți pe ea.
Iankel îi dădu lui Andrei câteva bancnote și duse iapa în grajd.
Până noaptea târziu a stat Andrei la cârciumă. Băuse cât trei, dar băutura în loc să-l amețească, parcă îi făcea capul din ce în ce mai limpede. Îi cinstise pe toți care intaru în cârciumă.
La miezul nopții, puse ultimii bani pe tejgheaua lui Iankel și lovind cu pumnul în masă spuse:
– Dați oamenilor de băut, că omul sărac e fericit numai când e beat... Futu-i mama ei de viață! după care ieși afară.

Micuțul Andrei a stat la Petrea Codrul până la moartea acestuia, după care părăsi satul pentru totdeauna.
O singură dată îl mai văzuseră oamenii prin sat. Într-o seară târzie, intrase în cârciuma lui Iankel. Iar a doua zi cârciumarul a fost găsit împușcat sub stejarul de pe Dealul Alb. Sub același stejar, de care se spânzurase tatăl lui.




11. Cum am ajuns “popă” – 7,68 – Ion Ruse

8 februarie 1968, Comisariatul Militar al raionului Băneasa, Regiunea Dobrogea.
-Ursu!... se aude o voce ca de tunet la capătul holului unde eram înghesuiți și tremuram, cam vreo optzeci de tineri, fremătând de nerăbdare să aflăm unitatea militară la care vom fi repartizați.
- Aici!... răspund prompt.
- Prezent se zice, măi răcane! Se stropșeste la mine o namilă de sergent(am aflat ce grad avea mai târziu).
- Mișcă-ți fundu’ la comisie! În graba cea mai mare m-am deplasat și am intrat în sala indicată, amenajată ca pentru examen. La o masă, trei ofițeri și un civil în halat alb(chirurgul de la spital) mă priveau cu aceeași mină ca a bunicului când a cumpărat măgărușul de la târg. Într-un colț, la o masă minusculă, un caporal(avea "dovlecei" înfloriți pe umăr) scria de zor, într-un registru uriaș. Lângă fereastră, păzind cântarul cu riglă gradată pentru măsurarea înălțimii, își etala formele asistenta minijupistă de care eram îndrăgostiți toți liceenii.
- Dezechiparea! sună sec glasul unuia din comisie. Mă conformez.
- Hai, dă jos tot! Rămâi în costumul lui Adam. Fac ochii cât cepele și simt cum îmi țâșnește sângele din vârful urechilor. Asistenta mă privea ca pe gângania prinsă cu boldul în insectar (cu reproș, dar parcă și cu o urmă de curiozitate. După unele spuse, nu arătam chiar rău la 1,80m și 79 Kg.
- Ha, ha, ha!... izbucniră în râs sfincșii de la masă.
- Uite cum s-a rușinat mimoza asta cât malul.
- Jos textila recrut și nu te mai uita la domnișoara, că a văzut multe râme la viața ei.
- Gata! mi-am zis. Ajunge cu batjocura... și hotârât dau jos și ultima fărâma de vestimentație. Nu știu nici acum de ce s-a făcut liniște! Asistenta mă privea cu uimire, dar și cu admirație, iar șeful comisiei a decretat scurt:
- E bun la infanterie!
Am făcut ochii mari și în toată splendoarea goliciunii mele m-am proțăpit în fața comisiei:
- Dar eu nu vreau la infanterie! Nu mai sunt locuri la marină sau artilerie?
- Ascultă, soldat! Aici nu suntem la târgul de duminică. În primul rând, mergi acolo unde țara are nevoie de tine și, în al doilea rând, pune, dracului, un țol pe tine și nu veni în fața comisiei ca la curve.
Abia atunci mi-am dat seama că sunt încă în costumul lui Adam și instinctiv am dus mâinile în față, ca fotbaliștii la loviturile libere.
În doi timpi și trei mișcări m-am îmbrăcat dârdâind(am uitat să vă spun că în sală era un frig crâncen).
La ieșirea pe holul imens, cei care așteptau la rând,au sărit cu întrebările:
- Unde te-au repartizat? Mai sunt locuri la marină? Dar la aviație sau la tancuri?...
- La pifani, unde să mă repartizeze! am răspuns eu în doi peri. La celelalte arme nu știu dacă mai sunt locuri.
- Lasă, măi Nae, că acum infanteria e motorizată și nu mai merge leatul pe jos – mă consolează Ghiță, fostul meu coleg de bancă de la liceu.
Abia așteptam să ies în curte, să aprind o țigară și să trag un fum care să meargă până în călcâie.
Cu pachetul de "Carpați" în mână, deschid ușa de la ieșire și... înlemnesc! La nici cinci pași de mine, în mijlocul mulțimii de părinți veniți cu odraslele, văd o namilă de om, cu opinci noi, obiele albe de lână țesute în casă, legate artistic cu târsâne din păr de capră de culoare neagră, pantaloni negri din postav bătut la piua lui nea Andronescu, dolman din postav maroniu-roșcat, vopsit cu coji de ceapă și de nucă, având un splendid guler de astrahan negru, pe cap cu o căciulă tot de astrahan, etajată precum cea a lui Avram Iancu. Între guler și căciulă, o mustață sură cât vrabia. Era nea Manică - tata. Impozant ca un husar(se ținea zdravăn moșu' la cei șaptezeci de ani ai lui) și, probabil, mândru tare că feciorul lui e chemat la oaste. M-a reperat. Instinctiv am ascuns țigările în buzunar.
- Nicule...aici! Strigă de parcă aș fi fost în capul satului. Toate capetele s-au întors spre uriașul care înainta spre mine cu brațele deschise, de parcă nu mă văzuse de ani de zile, cu toate că ne despărțisem de dimineață, când eu am plecat la Comisariat.
- Ce faci, bre, aici? Nu ai zis că nu vii? Mă descurc și singur, nu e nevoie să fiu însoțit sau dădăcit! îl întâmpin eu.
- Stai! Ia-o ușurel! Nu am venit să te țin de mână, știu că ești băiat mare și descurcăreț. În ochi i se citea bunătatea și mândria.
- M-a trimis părintele Cazacu. A zis că mai are trei-patru ani până la pensie și ar fi bucuros să îl înlocuiască un preot tânăr, provenit din sat. A vorbit cu un văr de-al lui, care e mai marele Seminarului Teologic de la Sibiu și te-ar putea ajuta să intri acolo. Cum ai talent la muzică și cânți și la acordeon, te vei descurca de minune. Știi că asta este și dorința mea cea mai mare: să te văd într-o bună zi preot.
- Știi ceva, nu ar fi mai bine să lăsăm discuția asta până după ce termin armata?
- Ai dreptate! Ia pachetul ăsta cu bunătăți de la măta și să vii sergent din armată. M-a stâns în brațele lui puternice, terminate cu două palme uriașe cu degete noduroase și crăpate de muncă.
Două camioane cu prelată ne-au dus până la gara Medgidia iar, de acolo, cu un tren personal obosit, am ajuns la București, unde se afla celebrul regiment din care urma să fac parte. Tuns zero, DDT, duș, echipat cu o ținută kaki roasă la manșete, dintr-un postav aspru, precum pătura pentru cai. Repartizat la plutonul "mitraliere" al companiei. A urmat o lună de "instrucția individului", cu: Soldat... DREPÞI!, Soldat salu... TÃ!, Soldat la stân...GA!, unde noi comandam, noi executam, fiind mai mult răgușit decât obosit la finele zilei. Într-o zi, a venit comandantul batalionului la adunarea pentru raportul de la prânz cu o listă.
- Cei care își aud numele, cinci pași în fața formației!
Ursu Nicolae, Ocheșel Ion, Tararache Drosu, Kovacs Ștefan,... Voi, fiind absolvenți de liceu, cu diplomă de bacalaureat, ați fost selecționați pentru cursul de comandanți de plutoane. Veți face un curs de șase luni la divizie, iar în urma unui examen, veți fi avansați sergenți cu diagonală și veți lua comanda plutoanelor fără ofițeri încadrați pe funcție. La terminarea stagiului militar, primiți gradul de sublocotenent în rezervă.
Iată-mă ajuns la Centrul de Pregătire al Diviziei X Mecanizate "Tudor Vladimirescu", unde,nu mai eram soldat Ursu, ci elev Ursu.
O deosebită bucurie m-a cuprins, când m-am întâlnit cu Gheorghiță Vasile, bunul meu amic din liceu, care a venit de la o unitate din Oltenia. El nu a nimerit la pifani, ci la autotunuri. Altă viață!
Nici nu știu când a trecut vremea și s-a făcut vară, iar noi am fost avansați la gradul de elev-caporal. Când ne deplasam în formație, semănam cu un lan de floarea soarelui în mișcare. Instrucție, marșuri interminabile, trageri, deplasare rapidă 3-5 Km cu ranița de treizeci kilograme în spate și arma în bandulieră, masa de trei ori pe zi, curățirea sectoarelor și opt ore de somn. Așa se desfășura activitatea zilnică. Intr-o zi, Gheorghiță m-a văzut cu o carte în mână și m-a întrebat ce carte este.
- Botanica, i-am răspuns eu. Vreau să dau admitere la silvicultură la Brașov după ce termin armata.
- Și cu școala de popi la care vroia să te trimită babacu’ ce faci?
- Hai, mă, fii serios! Mă vezi tu pe mine popă?
- În nici un caz! Bătrânul știe ce vrei să faci?
- Încă nu. I-am scris că ne-au avansat la gradul de caporal și mi-a răspuns că e mândru de mine, dar mai am până ajung sergent. M-a și recompensat cu o sută de lei pentru asta. A trimis banii în plic.
- Cum merge cu instrucția, Nae? m-a întrebat Ghiță, pentru că eu m-am plictisit cu „teoria” la umbra autotunului și cu lustruitul țevii tunului și a șenilelor.
- Ha, ha, ha!... am izbucnit în râs. Mai știi ce ziceai la comisariat despre motorizarea infanteriei și mersul pe jos? Cred că am peste o mie de kilometri parcurși în marșuri și nu am văzut nici urmă de mijloc mecanizat. Tu ce ai de gând să faci, Ghiță, după ce termini cătănia? l-am întrebat curios.
- Nae, cred că voi rămâne în armată. Comandantul meu de divizion mi-a zis că mă ajută să obțin gradul de sublocotenent și să mă încadrez comandant de pluton.
- Îți doresc noroc și sunt convins că ai calități pentru a urma o carieră militară. Eu sunt cu verdeața, cu pădurea, cu hoinăritul în natură, de aceea m-am orientat spre silvicultură.
Iată că a venit și luna lui gustar, cu temperaturi insuportabile. În noaptea de 20/21, am fost numit planton schimbul trei. Ca să treacă timpul mai ușor, am dat drumul micuțului aparat radio Electronica, pe care îl cumpărasem cu banii economisiți, într-o vacanță, când muncisem la orezării în balta Brăilei. Am înlemnit!
Credeam că am prins Europa Liberă și mă toarnă vreunul, care nu are somn și a auzit ce se spune la radio ofițerului de contrainformații.
„ Trupe ale Tratatului de la Varșovia, conduse de Uniunea Sovietică, au invadat Cehoslovacia...”.
Știam încă din primăvară că, în Cehoslovacia, se încearcă o oarece reformă, care nu era pe placul lui Leonid Brejnev.
L-am trezit pe sergentul Pătru, care s-a convins că sunt pe postul România 1. Ca la comandă, s-a trezit toată compania. Ascultam siderați comunicatul care încrimina invazia. Dimineața, la sosirea cadrelor, comandantul batalionului ne-a confirmat evenimentul.
Au urmat câteva săptămâni infernale, în care am degresat mii de arme, folosite în al Doilea Război Mondial, pentru a înarma Gărzile Patriotice nou inființate.
Pe la mijlocul lui octombrie,am fost adunați toți absolvenții de liceu cu examenul de bacalaureat luat din regiment și întrebați dacă vrem să urmăm cursurile unei școli militare de ofițeri activi. După câteva ore de gândire, m-am înscris pentru ofițeri auto. Examen la Făgăraș, reușit, ajuns la Pitești, unde era școala. Gradul de caporal obținut la „trupă” și-a pierdut valabilitatea. Eram din nou elev Ursu. Am cumpărat un plic și i-am scris bătrânului. Nu a trecut nici o săptămână și m-am trezit cu el la Pitești. Părea supărat(după felul cum mișca țigara, dintr-un colț în altul al gurii, fără s-o atingă cu mâna).
- Ce prostie ai făcut băiete, de te-au degradat ăștia și te-au mutat la Pitești?
- Nu am făcut nici o prostie! Dimpotrivă. Sunt student la o școală militară de prestigiu, iar după trei ani, voi fi avansat locotenent.
Ești sigur că e bine? Știi că eu voiam să devii preot.
- Știu, dar nu mi se potrivește. Nu mă văd în altar sau împărtășind babe.
- Până la urmă, popă ori ofițer, tot un drac!... a decretat bătrânul. Toată viața în „patrafir”. Mai ia aici o sută de lei. „Ofițerul” trebuie să aibă mereu un ban în buzunar! zise el zâmbind pe sub mustață.
Am înțeles atunci că i-a trecut supărarea. Mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a cerut o țigară. Am făcut ochii mari.
- Știu de mult că fumezi, dar nu erai suficient de bărbat, să-ți permit ca s-o faci în fața mea.
Așa am fumat pipa păcii cu bătrânul, după care el a plecat la gară, iar eu la sala de studiu, pentru a-mi câștiga anteriul de popă.





12. Judecata de Hapoi – 7,64 – Liviu-Florian Jianu


Cronică dramatică la spectacolul cu piesa “Cumnata lui Pantagruel”
Regia: Silviu Purcărete


La început a fost un kil de carne. Și-n Flandra cred că tot s-a întâmplat. Dar n-aș băga în asta un cârnat. La început a fost un kil de carne. Și milioane după, au urmat.
Și-n Flandra, când Lumina m-a adus, containere cu morții vii, de carne, stăteau frumos la rând, la înviat. Aveau geamlâc cu ochiul colorat. Și își mâncau din spirit, din stomac. Dar asta e. Ești mort, nu mai ai carne. Mănânci ce-ai pus în maț, la bancomat. Ba, câte unul, mai împachetat, ce-ar mai fi lins și mort, o țâr’ de sânge. Însă Regia nu a aprobat. E austeră moara de tocat. Cu picăturile, și tot nu se ajunge. În Flandra. Mulți de pe pământ or să înjure. Nu înjurați, că este un păcat.
Na, aragazul mi se stinse. Poate, îmi este și cafeaua plină de păcate.
Orice-nviere a trebuit să aibă un început. Un mort de dezgropat. Un floricică mică, răsărit duios, dintr-un mormânt. Acolo-n, Flandra! Ce înviat frumos ! Și tânăr! E dezgropat de o armata de gropari care-l ridică. Nu e mai economicos? Minunea costă ! Și i se vede și un colț firav de sculă mică ! Le coq! Vai, cât e de frumos ! exclamă-o doamnă, și încruntata-i față se înseninează, râde, chiar. Păcat. Pentru o clipă.
Deci, corolar: nu e-nviere fără un gropar, măcar.
Dar. O-nviere este cu putință, fără, măcar, o ramură? De știință? Poate o sculă, minusculă, să apară din țărână, fără să fie cercetată rațional? De medicină? Operată chiar? În sculă? Fără să-i fie cercetată tăietura-n… gură ? Să fie… bună…?
Si ce putea să iasă dintr-un înviat? Un kil de carne. Bună. Și apoi… Cârnați. Un lung pomelnic de cârnați robuști. Delicatesă. Chiar, nu guști? Și la final de tot, un… saxofon. Stranietate. Înviatul e afon. Cine-o să cânte? Chiar dacă nimeni n-a știut vreodată, în Flandra tot găsești. Câte-o cumnată. Care încearcă. Și sotul ei, de jos, e fermecat. Mai cântă, candidat la înviat! Dar fermecata melodie a-ncetat, el plânge, plânge, urlă. Neîncetat. Și cum, necum, cântă cum nato la cum nat.
Acum, un pui. Ieși și el tot din stomacul înviat. Și piuie atât de delicat, încât groparii, travestiți în sfinți, căci au ieșit și haine de părinți, tot din stomacul înviat, îl caută lin. Piu, piu! O, inviat sublim, ce cântec ai! Dacă știam, de la un kil de carne, te mâncam. Dar apropos: cât ai? Cât îți atârnă piuitul la cântar? Și Hap. Hapoi. Scuzați! Te lepăd înapoi. Te înghițisem, căci… așa e obiceiul pe la noi.
Operă rock. Urmează doi. Și ei, la înviat. Familie… sau… comuniune sfântă-ntre bărbați. Atunci, pe legea mea, împărtășania să se dea (se ia) la… ouă. Și-n linguriță, femeia-preot ouale atent să le preia… de lângă puță. Căci, revenim. Făra de ea, pe care lume înviem? Și-n ce…Lumină? Și dacă ouăle se sparg, nu e o crimă? Din cine preotesele se trag? Din Oul Sfânt? Sau din găină?
Noroc tot cu cumnata. Că înghite tot. Ou după ou. Idiot după idiot. Noroc că se mai trag, tot pe cerceafuri. Și ouă, și vestale, și anafuri. Noroc că este cineva care ne bagă Duh în burtă. Că altfel viața este scurtă. Căci costă foarte mult un kil de carne. E spectacol mut. Și două violoncele parcă-l… ut. Frumosul, e… cere și el: un kil de carne.
Décor. Crupe de cai. Și oameni vechi și noi. Război. Istoria e un cașcaval de soi. Și ei vor învia? Să vezi urgie! Dar în câmpiile din Flandra a venit la înviat, o păuniță. Așa de pintenă ea scurmă cu piciorul. Păunii toți, cei sfinți, îi dau onorul. Un bob aici. Un bob mai lângă vintre. O-nvie toți, în toate cele sfinte. Și fulgii-i sar, și piuie. E vie! Și pentru că la toți acum le știe, sfințenia ce le poate, ea învie: este Statuia Învierii! Vie! Și poate să se culce, chiar. Cu sine.
Suntem în Flandra, deci. Și se recită: pomelnicul cu viii de elită. Dar de ce tac? Și muzica, doar, sună? De ce un kil de carne n-au? Pe strună? De ce-am văzut aici, în Înviere, doar o suliță de bărbat și nici-o sulă de muiere ? Mă rog, iertare. Mi-e teamă c-am vorbit și-așa prea tare. Vezi 4 scânduri și o scândurică ? Vezi cum se trag femeile? Pe sticlă? Simți cum îți crește-n piept un kil de carne, când Învierea va turna, din prima puță de bărbat, șampanie? Vezi cum se-nvârte într-o limbă spuma elitei de a fi o Înviere? Și o turmă? Vezi LIDER-ul, cosmetizat cu castraveți? Îmbălsămat pe soclul lui de inviații hrăpăreți? Care îl lasă… și merg, cu kilul lor de carne-n piept, acasă…
Și-n toată Flandra va rămâne… Cine?Un gol dând ordine la forme. La ruine. Un gol dând ordine legumelor de piață. O loază. O tâmpenie. O paiață. Și formele, ca melcii, se tot plimbă. Primesc o borâtură-n loc de limbă. Și-abia târziu, lumina îi despoaie: sunt oameni! Oameni! Oameni! Vai ! Sunt oameni!
Și-atunci, din cer, coboară pe pământ și Domnul Taur. Domnul Nostru Sfânt. E-adevarat. E mort. De Înviere. E-adevărat. Înjunghiat oleacă. E-adevărat. Și limba-I este seacă. Un pic în sânge. Roșie de fiere. Dar avem Hrană! Avem Hrană! Avem Hrană!

Uitai de cocă. Ca toată lumea să învie, era creștin ca primul înviat să fie îngropat. În cocă. Industria pâinii să-l îngrașe. Ca pe-o focă. Și în aceeași înviată puță, să îl încerce cu o furculiță. Dacă e dospit. Să ni-l aducă copt și rumenit. Mafia pâinii să-i îmbuce capul. Și frimiturile să le arunce la cei morți. Dar vii. Să li se ierte tuturora. Hapul.
La doua zile de la Înviere, mersei și io la templu. La Bășica. Să aplaud. Minune! Numai două babe-n negru-n galerie. Portrete vechi de fotbaliști. Gazon, sub ele. Arbitru, nu-i! Nici jucători. Să fie Învierea, Cupa nimănui ? Chibrituri, nu-s! Nici candele aprinse. Lumânare, ioc. Nici vânzătoare de noroc. Ba, ce-i lăsai, veni un misionar mai tânăr, Doamne, iartă-l, dacă nu-I, și luă. Și-n Rai, tot eu furai. Pesemne-s toți la popi. În Piața Mare. La pilit. Căci doare pâinea între dinți, ceva cumplit. Doar taci, asculți, repeți, frămânți din dinți și-nghiți la sfinți. Curată Înviere de Partid. Ba chiar pe Feștănescu l-am pupat. De drag. Dar nu l-am înghițit. Mi-a dat o slujbă din lumina lui. Se duce-ncet, ca un fitil. Și alții vin. În Piața Mare. La-nviat. Tot mai puțin. Căci învierea s-a cam terminat. Trăiască Domnul Nostru Îngropat! Să mai mâncăm ceva, și noi, orșcât…Că de băut, ne-am săturat…


Când am plecat
Se terminaseră cu toții de-nviat.
Dormeau precum copiii-n viață.
Și visau.
Sătui.
O foarte lungă dimineață.




13. Nașterea – 7,56 – Cristian Vasiliu


De abia când toată perspectiva descurajantă a tavanului pătat ca fundul unei cești de cafea se îngustează până la anulare sub lumina puternică a lămpilor din sala de operație, își îngăduie primele gânduri de spaimă. Până atunci nu a trăit decât un timp inert, o promisiune a unor bucurii nebănuite dincolo de saltul peste o prăpastie de durere, un timp în care dorințele ei au domnit peste o lume a iubirii. Aproape un vis. Acum, în fața acestui salt, nu o mai ajută gândul la tot ce va începe după, a uitat întrebarea la care nu a căutat răspunsul dintr-o simplă superstiție de familie la niciuna din ecografiile din ultimele luni și toate grijile dulci ale alăptării, hăinuțelor și numelui au dispărut. În locul tuturor acestor lucruri simte răceala ramelor de metal pe care își sprijină picioarele cum îi urcă dintre tălpi spre miezul ființei. Și o ușoară amorțeală deasupra genunchilor flexați, acolo unde sunt strânse chingile. Zace imobilizată într-o postură dezonorantă prin senzualitatea ei în fața doctorului și a moașelor, dar frigul, amorțeala și spaima sunt mai puternice decât pudoarea. Halatul nu îi mai acoperă vintrele. Dacă ar ști că totul depinde doar de cei prezenți în sală, de aparatele sofisticate ce o înconjoară cu lumini și sunete ciudate, ar fi liniștită, în ciuda durerii acute ce îi taie din când în când respirația. E însă singură aici, întinsă pe patul alb fără cute și tot Universul își face loc prin pântecele ei. Toți se așteaptă ca ea să ducă greul, să își coordoneze respirația, mișcările bazinului și ale abdomenului, să împingă la momentul potrivit, dar ea nu se poate concentra. A uitat tot. Atâtea lecturi despre etapele teribile ale travaliului scrise de mamoși pricepuți, unele serioase, academice, alte pe jumătate glumețe, atâtea lecturi care să o liniștească, degeaba. Își zice că nimic nu te poate pregăti pentru acest moment și într-adevăr nimeni nu o întreabă dacă este pregătită înainte să înceapă. Ei știu mai bine. Ar vrea să spună ceva ca să-i oprească sau să-i întârzie, însă o contracție neanunțată, ce îi încordează mușchii spatelui și o aruncă într-o parte, îi transformă protestele într-un geamăt înfundat și gâlgâit.
Una dintre moașe îi comunică doctorului gradul de dilatație, iar cealaltă îi tamponează fruntea, șoptindu-i fără nicio urmă de compasiune: „Respiră!”. Se simte obosită și descurajată dincolo de marginile oboselii și ale descurajării. Unde este el? Ar fi trebuit să fie aici, să o țină de mâna, să îi dea din calmul lui, din puterea lui, iar ea, la rândul ei, să îi transmită prin această conexiune toată durerea pe care o resimte. Astfel arată în imaginația ei încălzită de hormoni scena nașterii: cu el prezent la capul ei, cu doctori blânzi și asistente subțiri si drăguțe, cu un pat moale, cu multe flori și daruri. Dar el a dezertat – așteptă afară plimbându-și lașitatea prin zăpadă –, moașa care îi face toaleta este masivă și are mustață, miroase pătrunzător a spirt și a clor, iar ea strânge în palme barele de la marginea patului. Aude iar „Respiră!” și ea respiră docil până când crampele se estompează iar timpul se dilată și el lângă tâmplele ei. De la înălțimea staturii sale impozante doctorul o privește curios în timp ce își îndeasă pe falangele lui groase ca niște trunchiuri de copaci, mănușile de cauciuc. Pentru el este o formalitate: prea puțină emoție și prea mult automatism. E pregătit să înceapă. Se apleacă cu toții asupra ei.
Până nu demult, moartea cu tot misterul său laic și bisericesc, ce afecta definitiv nu numai o singură viața ci toate viețile din jurul locului în care se cuibărea, i se părea cel mai înspăimâtător lucru. Nu își închipuise niciodată că tocmai începutul vieții poate fi mai traumatizant decât sfârșitul ei, că mirosurile ei dulci-acrișoare pot fi mai grețoase decât mirosurile îmbălsămării și că sfâșierea ei continuă nu cu liniște, ci cu suferință. Acum își amintește de înmormântarea tatălui ei în urmă cu câțiva ani buni și de tot mănunchiul de trăiri contradictorii ce îi răscoliseră sufletul și i-l pregătiseră pentru maturitate. Aceasta este adevărata maturitate. În această sală prea puțin încălzită, în această noapte lugubră de februarie cu un amurg prematur, lângă acești străini pe care îi simte atât de îndepărtați. Se chinuie să împingă de minute bune cu ochii închiși, călcând din ce în ce mai des pe cuiele durerilor. La fiecare crampă cerul ei interior se umple de o ploaie de stele în toate culorile pământului. Þipetele pe care le aruncă în sus cu buzele țuguiate sunt ele însele câte un copil al durerilor care se revendică din ea. Copilul celălalt însă se încăpățânează să nu treacă prin poarta ei de carne deși s-a poziționat corect și își caută și el ieșirea, înotând prin resturile lichidului din placentă. Mâinile doctorului ce umblă în voie prin interiorul ei vlăguit îl caută și îl îndrumă cu blândețe, dar ceva se pune împotriva voinței tuturora. Și ea la rândul ei îl încurajează. Îl simte cum se rupe de ea, cum se transformă dintr-o umbră într-o ființă umană, cum alunecă la vale lăsând-o înaintea unui hău întunecat. „Încă un pic dragul meu! Încă un pic!”. O altă sforțare inutilă, un alt urlet supraomenesc, o altă prăbușire și un alt oftat din partea moașelor nerăbdătoare. Pentru prima dată de la începutul travaliului își deschide ochii pentru a-și împrospăta speranța; printr-o perdea de ceață vede chipul asudat și schimonosit de încordare al doctorului. Se privesc. El o întreabă fără cuvinte cât mai poate îndura, iar ea îi răspunde în aceleași fel că se află în vârful unui munte, într-un loc în care nu mai poate rămâne. De aici, de sus, vede limpede până dincolo de orizont șirul nesfârșit de mame ce își încredințează copii acestei lumii cu un preț pe care niciodată stirpea bărbătească nu o îl va înțelege. Regretă pentru prima dată că nu a optat pentru cezariană, regretă ca nu a eludat durerea, deși tocmai această durere parcă o leagă și mai mult de obiectul umed și cald ce i se zbate între picioare și îi alungă dorința de fugă prin leșin sau prin moarte. Nu moartea a rămas cel mai înspăimântător lucru; viața este o pedeapsa mult mai mare. Pentru câteva clipe o tăcere sinistră se revarsă în încăpere: doctorul și moașele tac, ea se reculege, instrumentele nu se mai izbesc cu clinchete în tăvițe, iar aparatele și-au suspendat activitatea.
Simte și ea momentul de cumpănă. Tonul steril al conversației ce a ocolit-o până acum i-a dat un sentiment fragil de siguranță și echilibru. Oricât de singură este cu monștrii ei, oricât de mult i-a pătruns frigul în oase, oricât de tare a amorțit, ceilalți își joacă rolul fără greșeală. Doar pentru ea este o premieră. Când însă doctorul cere scalpelul, anestezicul local și injecția cu adrenalină, se cutremură până în punctul din care izvorăște energia ei vitală. Chiar și pruncul i se trage un pic înapoi. Se eliberează de mâinile moașei ce îi presează umerii de pat și încearcă să se ridice pe coate. „Liniștiți-vă, doamnă!” Cum să se poată liniști când i se vorbește pe un ton atât de impersonal și de nefiresc? Ființa ei și ființa din interiorul ei sunt nedreptățite. Sau poate chiar în pericol. Se alimentează din presentimentul unui dezastru. Își închipuie că doctorul nu le poate salva pe amândouă și că este pus în fața unei alegeri cumplite; că ea trebuie să moară pentru a elibera o altă viață. Dragostea de mamă o înnobilează, îi învăluie pruncul ca o armură și îi mărește pupilele. Își înfige privirea în tavan, acolo unde ar vrea să-și citească viitorul interzis și se pregătește pentru acea moarte care i se pare acum de râvnit. Nu-și va vedea copilul mergând pentru prima dată la școală, nu își va vedea copilul căsătorindu-se sau având copii la rândul său. Nu a plâns până acum de durere; plânge acum cuprinsă de o înduioșare fără margini, iar lacrimile îi udă obrazul și urechile. Este prea amețită pentru a înțelege că doctorul va face doar o mica incizie pentru a lărgi orificiul prin care osul tare al craniului nu poate trece. Nu înțelege nici după ce i se explică întreaga procedura de câteva ori.
Contactul cu lama scalpelului – mai mult o gâdilătură în zona pelviană – o găsește într-o lume fermecată și strălucitoare, în care suferința nu poate pătrunde, plină de arome si de flori, creată anume pentru sfinți. Se leagănă în brațele beatitudinii induse de anestezie, până când o trezește chipul rotund ca o lună al moașei. „Împingeți acum! Încă un pic!”. Împinge. Împinge iar gândurile ei se dezbară de spaime și zboară lin cu aripi de fericire spre tatăl copilului pe care și-l închipuie om-de-zăpadă în fața spitalului, spre mama ei ce vine cu trenul spre București tocmai de la Iași, spre tatăl ei ce o privește de pe un tron de nori, spre mustața moașei ce i se pare acum atât de drăgălașă, spre doctorul pe care îi vine să-l îmbrățișeze și nu în ultimul rând spre copilul ei pe care îl simte ieșind din ea și intrând într-o lume încă imperfectă, cu o viață pe care tocmai prin suferința cu care a fost plătită merită să fie trăită până la ultima ei cotitură. Îi este atât de cald încât amorțeala din membre devine de plumb. Oftează adânc fiindcă tot golul rămas înăuntrul ei se umple de dragoste; o dragoste atât de perfectă încât înlocuiește ombilicul tăiat de mâna sigură a doctorului cu alte funii de zeci de ori mai trainice și mai lungi, pe care nimeni, niciodată nu le va mai putea tăia. Miracolul întâmplat în seara de Crăciun în urmă cu mai bine de două mii de ani pe care l-a celebrat de atâtea ori până la vârsta adultă, miracol care se repeta și aici cu ei, îi transformă pe amândoi în personaje biblice. Fecioara și Pruncul.
Își dorește să-l vadă; este mai mult o curiozitate fiindcă deja îl simte prezent în aceeași încăpere cu ea. Copilul a încăput însă în mâinile celor două moașe și este gata să dea primul examen al vieții sale. Înainte de a fi șters și împăturit în feși, doctorul îi măsoară frecvența cardiacă, respirația, tonusul, reacțiile și coloritul; îl apucă de picioare și îl lovește cu palma peste fund fără menajamente. Plămada cenușie și murdară însă tace. Se încolăcește ca un mic vierme, se crispează, își deschide gura pentru a sorbi cu nesaț aer, dar tace cu înverșunare. Ca un mucenic, gândește ea fără a împărtăși temerile doctorului care îi mai aplică la fund o a doua palmă; ea sufla asupra pruncului iar el, străbătut de un fior, ca și cum abia atunci s-ar fi trezit, scoate un urlet acut și modulat. Scorul Apgar este opt, dar ei nu-i pasă fiindcă tocmai ascultă cântecul unui înger. Își exprimă încă o dată dorința de a-l vedea. „Doar o secundă, pentru că trebuie să vă coasem!”
Din coconul alcătuit din feși nu îi ies în afară decât brațele și capul. Are o carnație roz, translucidă pe alocuri și atunci când își forțează plămânii cu țipetele lui sănătoase face gropițe în obraji. Se încruntă când mama sa îl cuprinde în brațe și îi sărută ochii întredeschiși, dar nu se liniștește. E dolofan și pielea lui face pliuri când dă din mâini. Degeaba încearcă ea să recunoască pe chipul lui urme ale trăsăturilor ei sau ale soțului. Urechile, buzele, ochii sunt toate la locul lor, dar poartă încă amprenta locului din care coboară; a locului unde toți sunt făcuți după chipul și asemănarea Lui – Raiul. A locului unde și ea a urcat pentru a și-l alege. Deși știe prea bine adevărul, se amăgește totuși că ochii lui moștenesc culoarea albastru-spălăcit de la tatălui ei pentru a dedica această nouă viața iubirii părintești.
Momentul de tandrețe a trecut. Copilul i-a fost aproape smuls din brațe de o moașa autoritară, iar acum din nou lumina tăioasă a lămpilor o forțează să își închidă ochii. Doctorul aplecat asupra ei mânuiește cu îndemânare acul încovoiat prin urechile căruia este trecută ața ortopedică. În ciuda stării de rău în care se cufundă are senzația că a uitat ceva. Își adună fărâmele gândurilor: copilul va fi bine; soțul ei probabil se va dezgheța la cârciumă cu prietenii; mama sa va ajunge peste câteva ore în București; socrii îi vor vizita de dimineață. Zâmbește, deși tocmai atunci doctorul înfige acul în carnea ei: va afla mâine sexul copilului.



14. Trecea un expres – 7,54 – Mihai Victus


Câmpuri verzi, galbene sau cenușii alergau cu viteză prin fața geamului.
Întins pe unul dintre scaunele vagonului cu numărul opt, domnul Simeon se plictisea. Se afla într-una din acele stări, așa cum i se întâmpla înaintea fiecărui caz mai important, când încerca să-și păstreze mintea netulburată, asta însemnând, mai exact, că nu făcea nimic. Din aceeași cauză nu își strecurase nici-o carte printre bagaje și nici nu cumpărase vreun ziar sau o revistă din gară. Despre caz știa, deocamdată, tot ce avea nevoie și prefera să nu se gândească la el până la momentul oportun. Clientul era un tânăr român acuzat de omor de autoritățile franceze. Acesta refuzase avocatul din oficiu și, la îndemnul unui prieten comun, apelase la ajutorul lui. Domnul Simeon studiase cazul timp de două săptămâni și, după ce s-a convins că acuzarea nu se baza pe indicii concrete, și-a anunțat sosirea la Paris. Desigur, ar fi dorit să ajungă mai repede, dar nu-i plăceau avionele.
Așadar, domnul Simeon se plictisea, însă era o plictiseală voită.
O fetiță cu părul blond prins în codițe, cu ochii verzi și pistrui care se plimba pe culoarul dintre scaune sărind într-un picior, se opri în dreptul avocatului. Se uită la părul lui alb, la barba albă, la costumul alb și tenul palid.
- Ești o fantomă? l-a întrebat.
Domnul Simeon o privi amuzat.
- De ce crezi asta? spuse el după aceea, pe un ton serios.
- Arăți ca una. Odată, mi-a zis bunicu’ o poveste cu fantome. Și erau albe și aveau ochii roșii. Tu nu ai ochii roșii... Nu ești o fantomă?
- Aș putea fi...
- Știam eu! exclamă fetița cu ochii verzi. Și când o să le spun lui Cleo, lui Marc, Louise și Maria...
Copila se întristă.
- Nici n-or să mă creadă, spuse cu regret.
Mișcat de tristețea ei, domnul Simeon se gândi câteva clipe. Îi părea rău că dusese conversația în acea direcție și dorea să o împace cumva pe fetiță.
- Poate reușim să facem ceva în privința asta, șopti el cu blândețe.
Apoi căută prin geanta de voiaj de unde scoase un carnețel și un stilou. Notă ceva pe o filă, o rupse și i-o întinse copilei. Această o luă și se uită curioasă la ea. Dar încă nu mergea la școală și nu știa să citească.
- Să le spui lui Maria, lui Cleo și celorlalți prieteni că o ai de la mine, îi explică domnul Simeon. În felul ăsta or să te creadă.
- Ce zice aicea? întrebă ea.
- Este un autograf.
Chipul copilei se lumină. Împături cu grijă hârtia și o așeză în buzunar. Atunci, o femeie în vârstă, corpolentă și mică de statură, se apropie de ea, punându-i mâna pe umăr.
- Îmi pare rău dacă v-a deranjat, îi spuse avocatului.
- Nu m-a deranjat deloc, o asigură domnul Simeon.
- El e o fantomă, îi explică, entuziasmată, fetița.
- Vorbești prostii, Clara.
- Ba nu. Mi-a dat un otograf, să le arăt lui Maria, Cleo, Marc și Louise.
Femeia se uită la domnul Simeon, iar zâmbetul lui o îndemnă să nu contrazică fetița. Aceasta îi lăsă singuri și începu să sară de pe un picior pe altul printre scaune.
- Ai grijă să nu deranjezi pe nimeni, Clara, îi ceru femeia, apoi se adresă domnului Simeon: E nepoata mea.
- Un copil adorabil.
- Ei, știți cum sunt copiii. Adorabili ca niște îngerași și năzdrăvani ca niște drăcușori.
Domnul Simeon zâmbi cu subînțeles. Dar el nu știa, fiindcă nu avea copii. Că ar fi vrut să aibă și-a dat seama abia la multă vreme după ce divorțase de soția lui. Trecuseră o groază de ani de-atunci și nici nu-și mai amintea cum arăta ea. Știa însă că se recăsătorise și avea trei copii.
- Sunteți sigur că nu v-a deranjat? îl întrebă femeia, remarcând brusca lui schimbare de atitudine.
- Oh, mă scuzați, spuse el, mă gândeam la ceva. Nu m-a deranjat deloc. Dimpotrivă, a mai alungat din plictiseala asta.
- Pot să iau loc lângă dumneavoastră?
Domnul Simeon încuviință și-i făcu loc, trăgându-se mai aproape de geam.
- Veniți din București? întrebă femeia.
- Da. Dumneavoastră?
- O, nu. Noi suntem din Sibiu. Eu și cu soțul meu, adică. Uitați-vă, e acolo.
Îi arătă bărbatul masiv care dormea pe unul dintre scaune, cu pălăria trasă peste chip.
- Întotdeauna face la fel, explică ea. Spune că drumurile astea lungi îl obosesc. O să doarmă până ce vom ajunge la Stugard. Dumneavoastră până unde mergeți?
- Paris.
- Am auzit că-i frumos acolo. Mi-a zis cineva că seamănă cu Bucureștiul. Dar mie nu-mi place Bucureștiul. E prea aglomerat. Sunteți în concediu, sau voiaj de plăcere?
- Nu, spuse domnul Simeon. Merg din cauza serviciului. Sunt avocat.
- E o meserie grea. Fiu’meu, Marian, e contabil în Stugard și soția lui tot la fel. Nu au timp nici să treacă pe-acasă de sărbători. De aceea mergem noi la ei, și avem grijă de Clara. Sărmanul copil! Ne spune mamă și tată, mie și lui bărbatu’meu.
- Sunt sacrificii pe care trebuie să le facem în viață.
- Aveți dreptate, admise femeiea. Dar când eram noi copii lucrurile stăteau altfel. Părinții se descurcau cum puteau, dar nu ne-ar fi părăsit niciodată. Poate că mâncam pâine cu zahăr, dar eram fericiți. Nu credeți?
Domnul Simeon nu avea de unde să știe. Pe tatăl lui nu și-l amintea foarte bine. Divorțase de maică’sa când el avea numai șapte ani și mai venea uneori să-l vadă, apoi vizitele s-au împuținat până ce n-au mai fost deloc. De fapt, nici amintiri cu mama lui din timpul copilăriei nu prea avea. Ea deținea un cabinet de avocatură și dacă nu-și epuiza multă parte din timp acolo, atunci și-l petrecea prin tribunale. Oricum, domnul Simeon nu mâncase niciodată pâine cu zahăr.
Copila cu ochii verzi se plimba dintr-un capăt în celălalt al vagonului, sărind într-un picior și făcând piruete. Când trecu pe lângă un cuplu de tineri, fata îi atrase atenția partenerului, spunându-i în engleză:
- Uită-te la ea. E atât de drăguță!
- Da, este, admise băiatul cu indiferență și o sărută pe lobul urechii.
Ea fremătă de plăcere și se strânse la pieptul lui. Cu o lună în urmă erau doar Colin și Jill. Acum însă erau domnul și doamna Fulton. Se aflau în luna de miere pe care fuseseră de acord să o petreacă vizitând o parte din țările Europei. Le plăceau oamenii de aici, mai ales că erau prietenoși, iar peisajele, atât de diferite dar frumoase, și muzeele de istorie, orașele ori satele cu aspectul lor pitoresc... Așa ceva nu vedeau în State.
- N-am vorbit niciodată despre copii, spuse fata.
- Avem timp. E încă devreme.
- Cum adică, e încă devreme?
Colin se strâmbă.
- E prea devreme să ne gândim la copii.
Ea tăcu și continuă să stea în brațele lui, uitându-se pe geam.
Fetița cu ochii verzi ajunse în capătul vagonului și se întoarse, făcând o piruetă. Trecu pe lângă soții Fulton, apoi se opri lângă bunicul ei care dormea.
- Eu vreau, spuse Jill.
- Ce vrei?
- Să vorbim despre copii. Înainte nu am făcut-o, dar acum suntem căsătoriți, și trebuie.
- Vom avea timp mai târziu. Nu vreau să ne gândim la asta acuma.
O sărută din nou, dar ea se desprinse din brațele lui.
Colin avea prieteni care se însuraseră înaintea lui și au făcut copii imediat după căsătorie. La fel și sora lui, Nicoleta, apoi au urmat alți copii. Și în timpul ăla, ea și soțul ei parcă se înstrăinaseră. Își amintea de perioada din timpul logodnei, când erau atât de fericiți. Desigur, nu putea spune că acum erau nefericiți, dar se vedea deosebirea. El și Jill erau prea tineri să-și facă griji din cauza asta. Împlinea douăzeci și doi de ani la toamnă, iar ea avea nouăsprezece.
- Să știi că eu vreau copii, insistă Jill.
- Și eu, a spus el, dar nu voia să se gândească și o strânse în brațe, apoi o sărută și îi vorbi despre unele date istorice ale orașului Strasbourg pe care le citise într-un almanah vechi.
Mai erau doi băieți în vagonul acela, care aveau între douăzeci și douăzeci și trei de ani. Unul dormea și nu se gândea la nimic, iar celălalt citea un roman de aventuri dar mintea îi era în altă parte. Copilăriseră împreună acolo, în Străulești, și au frecventat cursurile liceului Mihai Bravu. Și tot împreună au renunțat la școală, pentru a se angaja la o tipografie unde au câștigat primii lor bani. Ieșeau cu fetele în parcuri sau la cofetării, și nu își făceau griji pentru viitor. Dar vremurile s-au schimbat, iar locurile de muncă deveniseră tot mai greu de găsit, și când încercau să se angajeze undeva li se cereau diplomele de studii. Odată se angajaseră pe un șantier de construcții, ei și încă un băiat, Codruț, dar ăsta a căzut de pe o schelă, de la etajul șapte, și a murit acolo, iar ei au plecat în aceeași zi și nu s-au mai întors. Încercaseră să-și continue studiile, dar pentru asta aveau nevoie de bani pe care nici ei și nici părinții lor nu-i aveau. Astfel că, atunci când li s-a oferit ocazia să meargă la München și să lucreze ca ospătari, au crezut că, în sfârșit, puteau să îndrepte greșeala pe care o făcuseră în trecut. Deoarece, cu banii câștigați acolo își puteau permite să se întoarcă în țară și să continue studiile la un liceu cu frecvență redusă. După aceea aveau să meargă la facultate și lucrurile ar fi stat altfel.

Expresul înainta spre Budapesta când s-a făcut noapte. A sărit în aer lângă Kakucs, când cele două butoaie umplute cu explozibil au fost detonate, trezind locuitorii din sat. În ziare s-a scris că era vorba de un atac terorist, iar alții spuneau că de vină erau nemții, sau vreun fost angajat de la căile ferate, fiindcă în anul acela se făcuseră reduceri de personal, din pricina crizei financiare, și mulți s-au trezit pe drumuri, cu familii pe care nu mai aveau cum să le întrețină.
Nu au fost supraviețuitori în vagonul opt.




15. Breakbeat – 7,28 – Dmitri Miticov

În mașină e frig, deși am pornit de vreo zece minute. Nu avem de mers prea mult – pînă la hale să tot facem cu totul o jumătate de oră. Pasăm țigările de la unul la altul și fumul se lipește de geamurile aburite. Nici n-am timp să mă încălzesc pînă ajungem, mă gîndesc. Nici n-am timp să mă amețesc cît de cît.
Player-ul mașinii își vede de treabă, intrăm în atmosferă cu un breakbeat bine legat. Toți dau din cap, eu intru greu în ritm. Șoferul, un prieten de-al lui R., pe care, dacă am înțeles bine, îl cheamă Gjurka, este fan Ludmilla și pare cel mai prins, aproape că mă tem pentru siguranța noastră la cum dansează în scaun. Eu recunosc în piesa mixată ceva Beastie Boys și Chrystal Method, mai departe nu știu. Stau ghemuit în spate, am șters geamul și privesc în noapte. Am ieșit din oraș, tot ce văd acum e cîmpul. Ninge mărunt, pot să-mi închipui că afară e și mai frig. Un strat vag de zăpadă se întinde peste cîmp și peste el Ludmilla din mașina noastră în trecere. Gjurka schimbă pe fază lungă și în depărtare zărim halele.
Pentru cine n-a fost niciodată aici, adică eu, zona pare complet părăsită. Trei hale în cîmp, legate între ele prin niște coridoare scurte. Dacă am reținut bine, aici a fost o fabrică de vopseluri sau ceva de genul, dar zona a fost părăsită un timp. Pînă cînd o gașcă de forumiști Drum and Bass au reușit să închirieze spațiul pentru niște party-uri cu Dj, Vj și Mc.
Parcăm în zona cimentată, destul de largă, din jurul halelor, printre celelalte mașini. Halele au scheletul metalic și acoperișul din tablă. Caloriferele nu fac față. Spațiul e imens, lumea stă răsfirată. Prin geamurile murdare nu vezi nimic afară. Din loc în loc cîte un geam e spart și spărtura e acoperită cu hîrtie. În fiecare hală e cîte un Dj care mixează, iar lumea trece prin coridoare dintr-o hală în alta. Nu exista scene, Dj-ii își pun aparatura pe mese. În mijlocul fiecărei hale organizatorii au delimitat o zonă în care se aruncă gunoiul. Băutura se cumpără din ultima hală, unde e și cel mai cald. Cînd intrăm, mă izbesc neoanele mov și laserele verzi. Proiectoarele aruncă imagini la întîmplare, boxele bubuie. N-am nici o șansă să mă încălzesc cît de cît, îmi trece prin cap.
În prima hală e zona chill-out cu o mulțime de visuals pe pereți, un fel de Psybient unde niște pastilați interpretează sunetele, dau din mîini, se învîrt unii pe lîngă alții, se împrăștie. Fiecare e în lumea lui, complet izolat. Aici e cel mai frig, deci și cei mai puțini oameni.
Trecem în hala a doua, zona breakbeat. Visuals-urile de aici n-au nici un farmec, sunt mai comerciale și date pe repeat la nesfîrșit, înnebunitor. În schimb muzica e antrenantă, lumea se înghesuie, se entuziasmează. Auzim că în ultima hală e un Drum and Bass futuristic unde se bagă în draci The Pendulum. Ne hotărîm să rămînem aici. Dă-mi țigara aia, mă pomenesc că spun. Ia-mi și mie ceva de băut. Nu mă simt prea bine. Mi-e frig.

Există apoi o perioadă de vreo trei ore în care nu îmi amintesc nimic. După asta sunt în prima hală, cu pastilații. Nu mai am geaca pe mine, stau pe jos cu un pahar de plastic în mînă și beau ceva – habar n-am ce, nu recunosc gustul. Îl văd pe Gjurka la perete, cu R. A ridicat-o în brațe, acum fața lui e la nivelul sînilor ei. I-a băgat mîna sub fustă, o împinge în perete. Mă ridic și mă apropii de ei, mă bag în seamă, unde mi-e geaca. Gjurka îmi spune că la garderobă, unde ai lăsat-o. R. se întoarce doar o clipă și rîde, ce față ai, apoi se întoarce la mozoale. Întorc capul și prind un visual care mă acaparează: un disc de vinil cu mîini și piciorușe se apropie de patefon, se apleacă. Deasupra lui acul i se înfige în spate și țipetele discului ies ca niște șerpișori și se strecoară prin difuzor. Difuzorul se face un animal sălbatic, pielea lui se înnegrește ca a discului. Se năpustește peste niște oameni stilizați și îi învelește în coconi albi (între timp difuzorul este un păianjen foarte mare). Membrana coconului se sparge și din interior ies discuri la fel ca primul, doar că mult mai mici. Și fiecare disc aleargă către patefonul lui și așa mai departe.
Am rămas cu paharul în mînă, în picioare, și mă holbez la visual. Vine R. și mă întreabă dacă am pățit ceva, eu îi spun că aș vrea să mergem acasă. În urma ei vine Gjurka cu două beri, îmi zice ține, prietene, apoi R. se apropie de urechea mea și-mi șoptește: să știi că aseară m-am trezit și nu mă puteam mișca și am văzut femeia cu corp de capră, doar că părul de pe corpul ei era negru, ca părul de cal, și urca pe pereți apoi pe tavan uite așa tropăia și cînd a coborît lîngă mine a zis acum o să te învăț un joc nou și mi-a băgat limba în ureche. Eu mă trag în spate, mă uit la R., dar ea zîmbește spre mine. Mă întorc și văd pe peretele opus un grafitti cu Rage pe care se rotesc luminițele verzi ale laserelor.
Îmi aduc aminte că în hala următoare e mai cald și pornesc. Aproape de coridorul scurt făcut din țevi de aluminiu unite între ele prin plăci ondulate de tablă, aud din spate zarva. Pastilații și tot publicul din zona chill aleargă spre coridor. În hala 2 a început să mixeze Ludmilla. Coridorul e strîmt, mulțimea aleargă să prindă startul. O pastilată tunsă foarte scurt nu reușește să mă ocolească, mă lovește în plin. Cădem amîndoi, pe ea n-o mai văd. Rămîn cu fața în sus și tot ce văd e tabla coridorului. Cineva mă calcă pe mînă, mă trag repede. Dincolo Ludmilla mixează, publicul sare și urlă. Dacă dau capul pe spate observ picioarele lor cum saltă. O cutie de bere turtită pe jos, cînd cade bocancul pe ea țîșnește și nu mai e.
Și atunci, pe tabla coridorului, un visual ca un film real, aproape ca o amintire. Stăm la o coadă, într-o hală, eu cu R., cu E. și cu Gjurka. E și A. acolo, T., M., A.. Este și U. E o hală industrială și noi stăm aliniați și ne așteptăm rîndul. În dreptul coridorului, un soldat ne așteaptă cu un ciocan în mînă. Cum se apropie următorul din rînd, poc! un ciocan în frunte și omul se prăbușește. Din hala următoare cineva întinde mîinile și apucă leșul, îl trage dincolo. Pe coridor se amestecă dîre de sînge. Apoi vine următorul și soldatul poc! una în frunte. Aburii noștri fierbinți se topesc în aer și încălzesc încăperile abatorului.




16. Peisaj sculptat în memorie – 7,26 – George Mocanu


Miroase a ars, ca și aseară, mi-am spus. Mama prăjea cartofi și mirosul din bucătărie invadase toată casa. Mamă, nu ți se pare că miroase a ars, am spus. Mi se pare firesc, prăjesc cartofi. Nu, mamă, este altceva. Ce să fie? Nu-mi dau seama, mamă, însă simt că plutește ceva straniu în aer. Presimt un incendiu, am încheiat și m-am retras în camera mea. Simțeam în tot trupul o schimbare fiziologică bruscă, mă dureau tâmplele, îmi simțeam nasul înfundat, mă sufocam, o durere ascuțită îmi sfredelea urechile. Am luat o carte din bibliotecă, am răsfoit-o îndelung, însă n-am înțeles nimic. Am reținut o singură frază: Șuhov știe că n-o să mai rămână nici un capăt de țigară. O mulțime de gânduri mă năpădiră, nu înțelegeam absolut nimic. O ușă se deschidea și se închidea sâcâitor, undeva. Priveam pe fereastră. Deasupra casei vecinului din fața curții noastre se desfășura în toate detaliile renunțării un cer dubios, plin de nori și păsări roșii. Se întâmplă, totuși, ceva, mi-am spus. O clipă privirea mi-a rămas suspendată între crengile nucului din fața casei, apoi se mută fascinată către antena TV a vecinului pe care se legănau doi porumbei galbeni. Sunt ultimii, mi-am zis. Atunci m-am pomenit în cameră cu Costy. Te cheamă mama, îmi zise. L-am urmat cu un sentiment acut de vinovăție. Mama mă aștepta în bucătărie. Avea o privire sticloasă, rea. Du-te la vie și vezi ce face tatăl tău, spune-i să vină la masă. De obicei, protestam: Da’ Costy de ce nu se duce sau Nicu ce treaba are, de ce nu-l trimiți pe el? Acum, însă, n-am mai protestat. Tata nu era la via noastră. L-am găsit pe calea ferată, aduna iarbă într-un sac, iarbă pentru găini. Nici nu m-a băgat în seamă. Părea trist. Pe drum băgasem de seamă că mirosul acela ciudat persistă, ba chiar că devenise din ce în ce mai puternic, mai prezent. Soarele gol dogorea. M-a trimis mama să te chem la masă. Bine. Tu, du-te și ia vaca. Ce vaca, am întrebat perplex. Unde este? Tata nu-mi răspunse, își văzu de treabă mai departe. Tată, am insistat, despre ce vacă vorbești? Ce s-a întâmplat? Unde zici că-i vaca aia? Nu știu, pe-aici prin vie, caut-o și tu, a murmurat foarte trist. Atunci am început să caut printre rândurile de viță-de-vie. Mă simțeam ciudat, inutil, puțin jignit de comportamentul tatălui meu. Îmi spusese să caut vaca, însă nu știam despre ce vacă era vorba, noi nu aveam vacă, ce dracu.Trecuse mai bine de o jumătate de oră și nu găsisem nimic. Începuse să se întunece în acea dimineață de iunie. Atunci am privit spre munți. Groaza cea mare îmi cutremură trupul și sufletul, mă zdruncină din toți rărunchii, îmi smulse rădăcinile, mă trânti cu furie la pământ. Începusem să țip, însă nu mă auzea nimeni. Un muget se auzi pe undeva în apropiere și am văzut cum tatăl meu ducea spre casă o vacă ținând-o de coarne. Sigur că da, țipi și plângi mereu, îmi zise supărat, ce altceva să aștept de la tine. Du-te și ia bicicleta. Eu rămăsesem pe hat, risipit în iarbă. Încercam să mă adun, voiam să mă ridic, însă eram extrem de slăbit. Priveam înspăimântat spre Odobești. Deasupra orașului, în partea de nord, creștea un mamut, un arbore de întuneric, o ciupercă gigantică, în valuri, un monstru care se înălța cumplit, se dezvolta deasupra lumii întregi, își întindea limbile tentaculare de fum peste întreg pământul. Mii de avioane gigantice, elicoptere de dimensiuni continentale, baloane monstruase și zeci de mii de alte mașini zburătoare survolau cerul Odobeștiului și vărsau cantități uriașe de apă peste monstru. Intervenții terestre. Mă întrebam încremenit cum de nu observasem toate acestea mai înainte. Flota aeriană făcea un zgomot asurzitor și însuși monstrul răcnea și urla groaznic sub mânia potopului de apă. Monstrul creștea în valuri. Valuri imense de foc și fum cuprindeau, invadau și acopereau totul. Norii începură să ardă. Curând luă foc și cerul, arzând ca o carte, filă după filă, arzând în negru și roșu, apoi desprinzându-se din cotor cu scrisul persistent și risipindu-se în necunoscut. Monstrul se înălța din ce în ce mai mult, devenea din ce în ce mai gros și mai întunecat, neîncetat se crea și se recrea pe sine, luând forme nemaivăzute, aproape ca o ciupercă nucleară, un atentat nesfârșit. Flota aeriană aruncase Pacificul este fiară, dar fiara devenea din ce în ce mai puternică cu fiecare strop aruncat la rădăcinile ei. Mă întrebam unde se ducea toată apa aia, că în mod normal ar fi trebuit să inunde câmpia. Deodată, mă cuprinse frica. M-am smuls din iarbă și-am început să alerg spre casă. Ochii monstrului ma urmăreau, rânjeau la mine ca niște diavoli. O clipă m-am oprit să răsuflu. Atunci un elicopter trecu la mică înălțime deasupra mea. Mi se păru că este, de fapt, un elicopter de carne și sânge, un elicopter cu pene smulse, o pasăre rănită, un fel de fiară beată de durere. Am luat o piatră și am aruncat în el. Un urlet înspăimântător asurzi o vreme văzuhul, elicopterul începu să plângă peste mine cu lacrimi mari, apoi se clatină și se prăbuși după câteva case. Cred că a căzut în curte la Chirilă, m-am pomenit spunând cu voce tare. Am privit spre monstru și mi se păru că fiarei îi este teamă de mine, că își acoperă fața cu mâinile ca să nu mai fie privită. Am înțeles îndată că nu-mi rămăsese altceva de făcut decât să ajung mai curând acasă. Nu mă mai temeam de nimic. Strada era cu desăvârșire pustie. Casa la fel. I-am descoperit pe ai mei în pivniță, se uitau la televizor înspăimântați. Am încercat să-i liniștesc, însă n-am reușit. La televizor se dădeau imagini terifiante din Australia unde, deși nu plouase de patru ani, se înregistrau cele mai mari inundații din istorie. Un sfert din continent fusese înghițit de apele venite din catacombele planetei. Muriseră milioane de oameni, animale, nu mai era și nu mai exista nimic. Continentul devenise o ruină, o stâncă hidoasă spalată și izbită de mânia Pacificului. Am ieșit afară. Monstrul se dilatase cumplit, acoperise tot universul. În curte m-am întâlnit cu Marcel și nea Anton, însă era foarte ciudat, pentru că nea Anton murise de mai bine de cinci ani. Veniră și părinții și frații mei. Nea Anton spuse. Monstrul nu este altcineva decât Marele Bivol, Journalgyaw, rădăcina răului, pasărea apocalipsei, marele diavol, cu care eu m-am întalnit de curând; la începutul fiecărui ciclu temporal bivolul cere suflete și trupuri de poeți, nu se liniștește absolut deloc până nu i se aruncă în gură un poet. Atunci am înghețat. Eu am renuntat la poezie de multă, multă vreme, am spus, însă, pentru că nu era adevărat, încremenisem de spaimă. Atunci se petrecu un eveniment cu totul neașteptat. Toți își îndreptară atenția spre mine, aveau chipurile descompuse de ură, transpirate de mânie, palide de frică, nu mai ascultau ceea ce spunea Marcel. Am fost la Odobești, zicea Marcel. De pe bicicletă am văzut că monstrul încoltește dintr-un soi de bob de fasole și se dezvoltă cu o putere nemaivăzută, parcă întețit de foc și benzină, iese dintr-o gaură pe drumul spre Jariștea și a înghițit deja treisprezece case de la periferia orașului. Am intrat repede în casă, mi-era foarte frică și plângeam. M-am încuiat în cameră. Am venit în mijlocul camerei. Simțeam că în jurul meu mișcau forme nedefinite într-un fel de dans palpabil. Se auzea un zgomot imprecis de hârtie foșnind. Pereții erau acoperiți cu oglinzi și printr-un efect ciudat camera părea în expansiune, se părea că se multiplică continuu sub ochii mei uimiți. În jurul meu mișunau pisici mute și șobolani cu joben într-o pace indiferentă. Încercam să-mi dau seama unde își avea originea acel zgomot ciudat de hârtie mototolită, zgomot ce căpăta nenumărate nuanțe sonice și atât de firești încât aveam impresia foarte exactă că mă născusem și trăisem până atunci în mijlocul unor astfel de sunete. M-am gândit că ar fi fost bine să cercetez prin cameră și am vrut să fac niște pași, însă mi-am dat seama că nu mă pot mișca întrucât picioarele îmi erau încătușate de serpi ca miște cătușe. Și totuși scriam mai departe. Însă în timp ce notam câteva rânduri în jurnal m-am pomenit smuls deodată de niște mâini ieșite din pereți, luat pe sus de mâinile acelea rele și hidoase, casa se prăbuși sub mine, și tot văzduhul mișuna de glasuri și de prezențe nevăzute, tot aerul prin care eram purtat clocotea de ură sub delirul unei spaime. Curând am zărit înspăimântat gura bivolului, cu buze crăpate, ca niște doage de butoi, plină de bale scărboase, cu buze lascive, pregătite să mă primească în duhoarea lor întunecată. Atunci am leșinat și n-am mai știut nimic.




17. Luminile – 7,14 – Ioan Petru Gârda


Se-ntunecase de-a binelea. Ploua mărunt și des, o ploaie enervantă, căzută pe parbrizul vechii Dacii, ale cărei ștergătoare mai mult sporeau tainele drumului național DN… Farurile erau ca vai de mama lor, cel din dreapta avea geamul spart și fusese cârpit cu o bucată de plexiglas alb, lipit cu Super Glue.
Din fericire, cei șaizeci de kilometri pe care îi avea de parcurs până la marele oraș îi erau cunoscuți pâna în cel mai mic detaliu. Îi parcursese de sute de ori înspre și dinspre satul natal, pe care îl părăsise în tinerețe, în speranța unui trai mai bun. Acum, în casa părintească mai trăia doar tatăl. Îl vizita cel târziu la două săptămâni, să-i ducă una-alta (de atâtea ori își cărase el de acasă bună parte din roadele muncii tatălui și mamei), să vadă ce mai face, să mai repare câte ceva prin curte, să schimbe o vorbă, să mai bea un pahar de țuică sau de vin, să-și aducă aminte a mia oară micile întâmplări hazlii din copilărie, sau marile întâmplări din viața familiei. Mergea întotdeauna cu o floare și cu o lumânare și la mormântul mamei.
De data aceasta venise și pentru a-l ajuta să se pregătească de sărbători. Mâine era Ajunul Crăciunului. Ani de zile venise în această perioadă să-și ia porcul crescut pentru el. Participa la tot ritualul “tăiatului”, mai puțin la momentul “crimei”. Era o sărbătoare. De-acum, bătrânul nu mai putea ține decât câteva gaini... Bine că mai trăia!
Ar fi plecat mai devreme, n-ar fi dorit să-l prindă noaptea pe drum și nici așteptarea la trecere, dar a vrut să se asigure că lasă totul în ordine, destule lemne tăiate și duse lângă sobă, găinile închise, pentru ca tata să nu mai trebuiască să iasă. Cu ploaia asta, dacă se răcea peste noapte, se putea face polei. Oricum nu-l prea mai țineau picioarele de un timp, mereu era cu gândul la el, cădea mereu, anul trecut pe timpul ăsta era să nu-și revină după o cădere pe gheață. Se lovise la cap și stătuse două săptămâni în comă. Își revenise în mod miraculos, în ciuda speranțelor personalului medical de la neuro...
În plus, zăbovise puțin cu împodobirea micului brad pe care i-l adusese. Nu-i mai veneau colindători, ca pe vremuri, dar ce Crăciun era ăla fără un pom împodobit? Copil, megea și fura câteva crengi de brad din pădure. Le lega și le împodobea cu hârtie creponată și cu “argint” din ambalajul bomboanelor. “Bomboane de argint”... Colorate nu se găseau încă. Tot cu “argint” și cu hârtie creponată își împodobea steaua, apoi viflaimul, “capela” de la costumul lui Melchior, unul dintre Cei Trei Crai de la Răsărit… Ce vremuri!
Drumul nu prea era circulat, cu atât mai bine. Ar fi fost orbit de farurile celor care veneau din sens contrar și ar fi trebuit să conducă și mai încet.
Deodată văzu cu coada ochiului o mogâldeață pe dreapta. Frână instinctiv, dar era târziu. Trecuse cu ambele roți peste ea. Ce naiba o fi fost? Încetini, cu gând să verifice, apoi acceleră din nou. Ce putea fi pe vremea asta câinească? Cel mult un câine... Poate că deja mort, călcat de altcineva... Oricum, nu mai avea ce face... Doar dacă... Nu, n-avea cum! Își aminti, de felul în care murise Gurița, un bețiv din sat, călcat cu tractorul de un alt bețiv... Da, dar ăla era tractor. Cel puțin așa se stabilise la anchetă. Tractoristul fusese condamnat la ani grei de pușcărie, dar lumea vorbea că, de fapt, autorul era un mahăr din sat care l-a călcat cu Dacia și care îl plătise cu bani grei ca să se dea drept vinovat. Ar trece Dacia peste...? Dacia.... Cum s-or face și anchetele astea? Doar se spune că rămân urme pe roți, pe mașină. Da, dar dacă mașina nu ajunge să fie verificată... Dacă o fi fost, totuși, un bețiv? Sau, doamne ferește, un bolnav? L-ar mai putea ajuta? Dacă l-a omorât? Se va întoarce, nu e laș. Va face pușcărie, dacă trebuie, deși, la urma urmei, ce căuta cineva pe drum, seara, în locul acela? Poate că ar fi găsit nevinovat. Dar a părăsit locul accidentului... Asta se pedepsește oricum... Doamne și ce mulțumit era cu doar câteva minute înainte?
Îl aranjase pe tata, vorbise cu Mariana la teleofon... Mariana... Ce va zice Mariana? De atâtea ori îl chinuise că e neatent, că e visător, că e poet... Rar îl lăsa să plece la drum mai lung fără să-l însoțească. Mereu în dreapta, mereu atentă, mereu cu observații. Era enervantă, dar utilă, în fond. De multe ori i-a fost de ajutor. Nu-l va ierta niciodată... Nu, trebuie să văd ce a fost. Trase pe dreapta, își puse mâinile la tâmple. Îi zvrâcneau... Nu putea merge mai departe. Să meargă și să aștepte, ce? Vreun anunț la radio sau la televizor că în apropirea localității... a avut loc un acident cu părăsirea… poliția face cercetări... Să ascundă mașina? Era pregătit să o dea în programul rabla, strânsese cu greu niște bani și ofertele la rabla erau din ce în ce mai bune... Ce s-ar mai bucura Dănuț de un Logan nou! Făcuse școala de șoferi în a douăsprezecea. Acum era student la Calculatoare. Dănuț... La țară, pe drumuri necirculate, îl lăsase de când avea patru ani să poarte volanul din brațe de la el. Când avea doisprezece ani, conducea singur. Și-a luat carnetul în ziua în care a împlinit 18 ani. După o lună s-a răsturnat de două ori într-o curbă periculoasă. Scosese o colegă la plimbare, probabil făcuse pe grozavul, deși nu era genul... L-ar fi putut pierde. Bine că aveau centurile puse. Mereu se întreba dacă a făcut bine învățându-l să conducă înainte de a fi venit vremea... Oricum, n-a fost găsit vinovat. Un tirist, accelerase când era depășit (câți or fi nenorocit unii dintre ăștia și nu i-a știut nimeni...). Da, dar fusese tare supărat pe el. Eu conduc de douăzeci și cinci de ani și n-am avut un accident, iar tu...
Acum... Nu, trebuie să se întoarcă! Se asigură și întoarse mașina. Mersese vreo zece kilometri. După ce se întoarse vreo doi, fu depășit de o salvare cu girofarul în funcțiune. I se înmuiaseră picioarele... Doamne, nu e posibil! Așa de repede? Acceleră din ce în ce mai tare. Când se apropie la câteva zeci de metri, încetini din nou... Locul nu era luminat. Salvarea nu părea a fi acolo și nici n-o întâlnise în drum. Își mai reveni. Trase pe dreapta, în dreptul mogâldeței. Era acolo, inertă. Luă lanterna din bord. O ținea pentru momentele în care mașina îi făcea figuri. Mai umbla la bornele bateriei, mai regla carburatorul... Coborî și se apropie hotărât. Fie ce-o fi! Se uită în față și în spate. Nu veneau mașini. Aprinse lanterna... Ceeeeee? Plimbă lumina în lungul mamâiei. Un sac cu ceapă! Un sac cu ceapă, căzut din vreo căruță sau din vreo camionetă! Ha! Ha, ha, ha! Doamne, ce ușurare! Ceaaapăăăăă! Ce frumoasă poate fi uneori viața! Exiști, Doaaamneeeee! Fericirea exiiiistăăăăăă!. Se lăsă pe vine și răsturnă încoace și încolo sacul de ceapă, apoi îl împinse în șanț. Se întoarse în mașină, dar nu era încă în stare să meargă mai departe. Se uită la ceasul mobilului. Deja ar fi trebuit să fie acasă. O sună pe Mariana. Draga mea, ajung mai târziu... nu prea e vizibilitate, știi tu… decât să se întâmple ceva… nu îmi tremură glasul... cum să beau, am condus eu vreodată băut? Pa, pa. Sigur. Da. Pa.
Se întoarse "la locul faptei", ridică sacul și-l duse în portbagajul mașinii.
Ura, am ceapă pentru un an! Oricum, cu seceta din vară, nu se făcuse anul acesta în grădina de la țară...
Fericirea... Ce-i fericirea? E clar că nu știi că ești fericit atunci când ești fericit. Ba știi! Eu nu știu acum?
Porni din nou motorul și demară. Doaaaameeeee! Luni mă duc la Catedrală și aprin zece lumânări. O sută aprind! Apoi mă duc și și mă înscriu cu rabla! Bătrânico, ți-ai trăit traiul. Să nu te superi, ne-ai fost de folos, dar nu prea mai poți, recunoaște!
Merităm atâta și eu și Dănuț și Mariana! Nu va mai risca vreodată să calce pe cineva cu mașina. N-o voi mai supăra vreodată pe... Doamne ce dragă mi-e! Mă necăjește cu cicălelile ei, dar întotdeauna cu cele mai bune intenții! N-o mai supăr în veci! Ce se întâmpla dacă... Poate mergeam la închisoare. Ar fi rezistat Mariana unui asemenea șoc? Dănuț... I-aș fi putut face una ca asta?
Abia acum realiză că ploaia încetase. Dintre norii tot mai rari se ivise o jumătate de lună care mângâia discret dealurile din drepta și din stânga Văii Broaștei. Avea lacrimi în ochi. O fi și de la ceapă, glumi în gând. De fapt, la cât era de izolat portbagajul și la câte cepe erau strivite de roți.... Era beat de fericire. Mâine e Crăciunul. Va fi cel mai fericit Crăciun de când nu mai sunt copil. Ca atunci, nu va fi…
Porni CD Player-ul pe care Dănuț îl instalase recent. O afacere de-a lui. Era înăuntru un CD cu Phoenix. Ce bine că are gusturi băiatul. Mă rog, gusturile ți le formează și familia… Știa că sunt studenți care ascultă manele. Ce oroare!
“Cine trece-n Valea seacă…”. Urla: Cine trece Valea Broaștei și-are ceapă-n dosu hoaștei? N-am găsit altă rimă… Bătea ritmul cu podul palmei în bord.
Peste linia dealului din față se ghiceau luminile marelui oraș... Intra deja în satul care în curând va deveni cartier. De o parte și de alta a drumului era plin de lumini multicolore, erau și ornamente cu globuri mai mari și mai mici care traversau strada, pomi de Crăciun împodobiți în curțile unor magazine și în ogrăzile unor cetățeni înstăriți (și snobi, își zise). Unul mare, pus probabil de către Primărie, trona în mijlocul noului sens giratoriu din intersecția cu drumul spre.... Ce modă e acum cu sensurile astea giratorii, cum e o mică intersecție, cum... Totul era feeric. Pretutindeni pâlpâiri, amplificate de lacrimile de bucurie din ochi. Undeva, în dreapta pâlpâia alternativ un glob mare roșu...
Trecu de el și simți gâlmele terasamentului. Realiză. Bunul simț, care îi ceru să-și repare greșeala, o luă înaintea rațiunii, care i-ar fi cerut să accelereze... Frână și se strădui cu disperare să bage în marșarier. Marșarierul Daciei 1300...
Nu simți nimic. Doar plutirea într-o lumină orbitoare, ca într-un film derulat cu încetinitorul. Plutirea în lumină, către lumina veșnică sau către întunericul nesfâr...



18. Lacrima din piatră – 7,02 – Ilie-Viorel Stănica


Se așezase acolo, între cei ca el. Sau cel puțin așa credea. Erau toți niște „frânturi de spirite” ,după cum li se adresase Acela, atunci când ei rătăceau prin Sferă : „Voi, frânturi de spirite, ieșiți din Sferă și așteptați pe Cale!” Și așteptarea era în timpul acesta, iar timpul era el însuși așteptare. Nimic din ceea ce se întâmpla nu era obositor sau presant. Totul era o senzație de certitudine, de încredere... Așteptau.

Avea de mers...Conducea de mai bine de patru ore pe un drum înghițit de o ceață groasă. Oboseala o simțea ca pe o apăsare în umeri și în tâmple. Gândurile îi fugeau de la una la alta.
„Ar fi trebuit să acceptăm oferta, nu știm dacă altceva mai bun ni se va oferi... sau oricum, timpul ne presează” spusese Carol.
A fost o ședință lungă și grea- își spunea în timp ce drumul rupea pădurea șerpuind, în timp ce radioul de la bord amețea noaptea .
„Nu trebuie să uitam oferta celor de la Diatem, ei au ofertat și apoi au tăcut...Poate că au intenții bune...” intervenise chiar el.
Își amintea cum toți au tăcut luați prin surprindere. Toți știau ca Diatem acționează în forță și mascat. Oricând te poți aștepta la o capcană din partea lor.
„Așa e- interveni Gelu, nu trebuie să omitem oferta lor. E un risc să intrăm în negocieri cu ei, dar proiectul nostru oricum riscă să rămână nefinalizat și nu știu dacă în această situație finanțatorii ne vor ierta.”
„Bine,dar cine va relua discuția cu ei? I-am ignorat pur și simplu, nu e ușor acum”
„Eu!”
Oare de ce m-am implicat atât de mult? se întreba acum...Nu sunt decât un pion nesemnificativ în tot proiectul. M-am oferit într-un mod total necugetat!
Acum, când oboseala acumulată dupa o zi grea îl apăsa tot mai mult, regretul intervenției sale era și mai mare. Și drumul acesta nesfârșit...
„Tu!?”- îl întrebă Carol, la ce te gândești?”
„Voi pleca la ei chiar azi. Fără să-i anunțăm. Voi inventa ceva. Le voi spune că eram în zonă și că m-am gândit să trec să vad ce ne oferă și ce condiții solicită. Voi vedea apoi, o să improvizez.”
„Nu e o idee rea... Hai să vedem ce iese. Înainte să intri la ei sună-mă, până atunci mai este ceva timp, cine știe, poate apare ceva nou. Apoi... atunci când ești în situația să decizi ceva găsește o scuză... Retrage-te și sună-mă, analizăm situația și decidem... OK?”
„Așa să fie...”
Și acum el sta la volan... pe un drum negru. Exact... așa i se părea totul: o noapte neagră, o ceață neagră... o pădure neagră... Doar bordul luminat verde-roșu-albastru găsea o cale să se înfrunte cu negrul de pretutindeni. Până și oboseala devenea neagră. Și muzica ce răzbea din difuzoarele împrăștiate prin toată mașina părea neagră.
Mai am cel mult doua ore- își zise. Doua ore și o să fac un duș fierbinte. Dimineața...
Atunci s-a întâmplat... Drumul se terminase ... brusc, după o șerpuire interminabilă. Pădurea se transformase într-o negură, iar ceața parcă s-a înfipt în pupilele sale... A simțit doar că roțile nu mai ating asfaltul. Centura îl apasa pe piept, îl sufoca. Un zgomot de fiare torsionate, crud și forțat i s-a înfipt în timpane. Apoi... liniștea. O liniște placută prin care se strecura din când în când vorbele unora ce parcă sosiseră de nicăeri ...
„ Are puls... Atenție la cap!! Imobilizați-i gâtul...”
Negrul din jur devenea un alb sclipitor. Era ca atunci când privea cerul nopților de vară: mereu simțea că stelele se împreunează și devin o mantie care îl acopera lăsându-l fără respirație.
„Ușor... ușor!! Îl putem salva... aveți grijă! E păcat să ratăm tocmai acum!”
Probabil e radioul, își spuse în timp ce se lăsa cuprins de spuma aceea de alb lin și cald ce se așeza peste el, prin el. Apoi negrul se transformă în alb... și albul în strălucire.

Avea o senzație de rătăcire. Era surprins de căldura ce îl pătrundea și parcă ar fi vrut să se teamă, însă rațiunea devenise parcă o virtute atrofiată. Nu putea să se teama și nici măcar nu simțea nevoia să vadă, ori să atingă...Totul se spunea fără să se spună, totul era în el fără să-i aparțină și totul era nesemnificativ. El era aici... ori acolo.Parcă era într-o sferă a fericirii, o sferă a locului fără de loc. Da... era o sferă!! Îi aparținea... fără întrebări, fără conștiință, fără amagire. Pur și simplu era acolo într-un fel absolut real, logic, așteptat. Atâta siguranță de sine, atâta liniște, atâta împlinire nu simțise niciodată. Și gândurile parcă veneau și ieșeau din el în același timp.
„Voi, frânturi de spirite, ieșiți din Sferă și așteptați pe Cale!”
O poruncă care îl dezămăgea. N-ar fi vrut să părăsească acele locuri. O poruncă care îl dezamăgea, dar căreia i se supuse fără nici o împotrivire.
Acum era Aici. Alături de această mulțime nesfârșită. Toți la fel ca și el. Într-o așteptare, într-un timp în care timpul însăși era așteptare.
„Tu!” fără zgomot, fără obligație, dar ca o poruncă față de care nu ai altă cale, decât să te supui. „Tu!” și fără să vadă, fără să afle știa că despre el este vorba. „Te vei coborî pe Cale către Aflare! Vei căuta să Afli ceea ce ai pierdut. Vei fi Întreg, ori te vei întoarce să-ți termini drumul. Acum!!”
Era de neînțeles și în același timp atât de explicit. Calea s-a transformat într-o spirală care l-a învăluit, l-a smuls din locul în care se simțea atât de întreg... L-a trecut prin orizonturi, l-a spălat prin sori, l-a înghețat prin vorbe nedeslușite... L-a coborât spre Aflare. El înțelegea fără să întrebe, chiar dacă nu deslușea nici un rost. Aflarea spre a fi Întreg, ori continuarea Drumului...

Piatra aceea pe care se așezase era rece și îi provoca un disconfort aproape insuportabil. Era un loc strâmt, incomod... Dar îl accepta... Acela era locul său: un zid de piatră în spate, un zid care se înălța către o cupolă... O ușa sub el și în jur o stradă, un parc, niște clădiri. Era lipit de zidul unei biserici. Ca un prizonier, dar liber, ca un pedepsit, dar fără de vină. Avea cum să cugete... și avea voie să cugete. Era prins într-o încercare a felului de a înțelege și de a Afla.
Oare ce trebuie să aflu!? Și de ce așa!? Sunt lipit de această piatră rece, deasupra unei uși de biserică...
„Doamne ajută!”... Îl surprinse și îi întrerupse gândurile. Sub el, ieșind din biserică, o femeie se îndepărta. O privi cum pășește pe trotuarul învechit, călcând apăsat și împrăștiind cu fiecare pas frunzele căzute, ruginii... O privi surprins ca și când ar fi căzut într-o hipnoză. Simțea o legătură cu tot ceea ce era în jurul său... O legătură care se risipea în tot ceea ce îl înconjura făcându-l să simtă că aparține frunzelor căzute, copacilor ce se desfrunzeau, pietrelor reci pe care se sprijinea... „Doamne ajută!” îi revenea în minte glasul femeii ca și când acest glas i-ar fi aparținut, ca și când pașii acelei femei îi cunoștea, cu apăsarea lor, cu greutatea lor...

Se trezise cu greu. Era patru dimineața și telefonul care suna neîncetat prevestea prin insistența lui ceva groaznic. Așa și era... La capătul firului vocea aceea gravă, dar nesigură, i se repeta și acum în minte: „ ...ne pare rău, dar a avut loc un accident...soțul dumneavoastră este acum la spitalul...”
Din momentul acela coșmarul devenea o realitate continuă, ca un vis nesfârșit. Uneori își închipuia că doarme și visează. Nu avea nimic de câștigat, nu avea nimic de pierdut în această viață, doar pe el. Iar el acum se afla în acel spital, ținut în viață de niște aparate a căror funcționalitate nu o întelegea,dar fată de care purta o adevarata recunoștință: îl țineau în viață!
„Ce fel de viață! Tăcerea lui, ochii lui în acel somn al fără de vieții, gura lui fără de vorbe...” Îi venea să urle. Stătuse în primele săptămâni alături de el, zi de zi, noapte de noapte. Părea un trup cioplit în ceară așezat într-un pat de spital.
„Am făcut tot ce am putut... Acum totul depinde de el. Are un trup viguros, însă viața e mai mult decât trup.Dacă va dori să trăiască...de el depinde.” Vorbele doctorului îi reveneau în minte. Părea o scenă dintr-un film dramatic...Sau poate ea înca visa, poate că se va trezi...
Acum devenise o obișnuință. Disperarea de la început s-a transformat în speranță și credință. Zi de zi, înainte să meargă la serviciu trecea pe la biserică. În fața acelor icoane își spunea rugile, își rătăcea gândurile și își plângea plânsurile. Apoi, într-un fel în care orice călător pasește la drum...de câte ori ieșea din biserică, spunea făcându-și cruce : „Doamne ajută!”. Ca și când ciclul unei rugi ar trebui să se închidă acolo, în fața bisericii, între lume și rugă.
Așa a făcut și azi...A pașit dincolo de pragul bisericii trăgând aer în piept și a spus : „Doamne ajută!”.
În acel moment un fior i-a străbătut tot corpul făcând să-și aducă aminte că dincolo de rugă, dincolo de credință este ea, ea și speranța ei... Sub acest sentiment care îi dădea încredere a pașit mai departe. Frunzele uscate aruncate de vânt pe trotuarul învechit se jucau înveselite, aruncate prin aer de pașii săi apăsați.
Inima îi zvâcnea în piept , tâmplele încinse, mintea alerga...Se urcă într-un taxi ca visând...dorind...
„ La spital, va rog!”

Locul acesta o îngrozea mereu. Forfota, mirosul, chipurile ...toate ofereau o senzație de repulsie.Și albul acela...mereu părea atât de murdar...Mizeria morții și a disperării.
Intră în camera aceea în care viața sa părea legată de viața lui. Era mai mult decât o dorință, era nevoia sa de a fi.
Îl privi. Trupul său o înfiora la fel. Buzele sale o ademeneau, iar mâinile acelea inerte o înlănțuiau în amintirile sale...Atingerea lui era acolo, în toată camera și în ea...
Se apropie de el și îi prinse mâna în mâinile sale. Îl sărută pe degete amintindu-și clipele în care ei râdeau. O lacrimă i se strecură pe obraz și se prelinse pe mâna lui pe care o ținea de lipită de obraz.

Atunci s-a întâmplat ...Mâna lui a tresărit...a zvâcnit...Ea se ridică și îl privi...Știa că este acolo...știa că el se luptă. Nu s-a speriat,dar inima îi bătea atât de tare încât bătăile sale păreau a se auzi dincolo de ea, până în pereții aceeia ce-i țineau prizonieri, până dincolo de fereastra prin care razele soarelui răzbeau timide.

Piatra aceea rece de care se lipise începuse să se încălzească. Vântul încetase să mai împraștie frunzele căzute. Sus, clopotele băteau numărând clipele. Și piatra aceea se încalzea tot mai tare, mai tare, până a devenit fierbinte, arzânu-l, într-atât,încât simți că totul e un chin. Se desprinse și... ca și când locurile acelea ar fi fost ale lui de când timpul... începu să umble. Intră în biserică privind chipurile sfinților pictați pe pereții ce se înălțau ca într-o înlănțuire a spațiului. Privirea sa urmărea jocul acelor chipuri ce i se strecurau în minte, venind parcă dintr-un trecut nedeslușit. Mirosul lumânărilor aprinse îi pătrundeau în trupul inexistent, ca o zi trecută, ca o clipă ce va să vină. Un vârtej se isca învârtind amețitor icoanele și chipurile sfinților, cupola și crucile ce pazeau în fiece loc credință...El se înălța fără împotrivire, se lăsă dus către tot, între lumina și piatra ce căpăta chipuri, căldură și lumină.

„Ești ceea ce ești – locul din care vii și înspre care te îndrepți! Vei fi ceea ce trebuie să fii atunci când călătoria ta se va termina...” Și-atunci vorbele Aceluia s-au pierdut în Sfera ce se deschidea într-o lumină orbitoare. Ar fi vrut să rămână acolo...în veșnicia aceea caldă și primitoare. Dar totul începuse a se îndepărta atât de repede, atât de mult, încât împotrivirea sa părea inutilă.

Când a deschis ochii a vazut-o pe ea,lipită cu obrazul de mâna lui. Ochii ei umezi i s-au părut pentru o clipa veșnicia pe care ar fi iubit-o mereu. O privi în timp ce ea, șoptit, îi spuse :” Bine ai revenit iubitule! Sunt aici... te aștept.”
Îi zâmbi. În trup simțea iubirea și durerea de-o-potrivă.

Se țineau de mână mergând tacuți. Pașii lor împrăștiau frunzele căzute. Când au ajuns în fața bisericii ea spuse : „Hai să intrăm o clipă. Icoanele sunt acolo și așteaptă ruga noastră.”
El a urmat-o încrezător, simțind că gestul acela îi va sfârși Așteptarea.
Înainte să intre în biserică își aruncă privirea deasupra ușii...Un firicel de apă se prelingea ca o lacrimă izvorâtă din piatra rece.




19. Emma – 6,96 – Mihaela-Roxana Boboc

Primele zile în Strasbourg au fost de tatonare pentru Emma. Începea ziua târziu, așa cum începeau toate diminețile ei de câțiva ani încoace. Lua masa la restaurantul motelului, niciodată frugal, micul dejun uitat, în timp fiind transformat într-un prânz copios.
Părăsea apoi motelul în pas vioi, purtând aparatul foto la gât, mereu în căutarea acelei imagini- cumul de senzații în tonuri de pictură- ce avea mai apoi să fie transformată pe pânză într-un tablou inedit, în liniștea atelierului său de pictură.
Emma colinda străzile din Strasbourg în căutarea emoției, căutându-se pe sine și acel ceva ce avea să-i redea un strop de bine.
Deseori se oprea pe pod deasupra Rhinului, oglindindu-și profilul în unduirea apei, purtându-și părul negru desfăcut, mângâindu-i obrajii.
*
Ziua aceea începuse altfel. Somnul fugise de pe chipul Emmei mai devreme decât de obicei, alungat de un vis ce păruse mult prea real. Răvășită, Emma se îmbrăcă repede, dar întârzie mai mult la make-up, trasând conturul ochilor și genelor și aplicând două tonuri de fard. Chipul ei nu mai păstra nimic din încărcătura emoțională de mai devreme când părăsi camera. Nu înainte de a-și lua șevaletul, culorile și-o pânză mică, pătrată, păstrată anume pentru acel ceva...
Primăvara sosise devreme în acel an. Copacii înfloriți explodau în tonuri de alb și roz, iar uneori pete roșietice și galbene întregeau peisajul. Emma înflorea și ea sub tușele de culoare aplicate pe pânză, redând în manieră personală emoția.
Două ore mai târziu pânza era de nerecunoscut. Primăvara se coborâse în toată frumusețea ei, iar Emma avea expresia unui copil satisfăcut.
- Ia te uită, o pată de culoare printre atâtea griuri, se auzi o voce din spatele ei.
Emma tresări și întorcând capul în direcția sunetului, observă un chip surprinzător de plăcut.
- Mihail, continuă el. Mă bucur să te cunosc.
- Emma, întinse ea mâna. Să înțeleg că-ți place lucrarea mea?
- Da. E plină de viață. A trecut ceva timp de când am pus eu însumi șevaletul în cui. Timpul...
- Păcat. E întotdeauna o pierdere atunci când un artist renunță la arta lui. Sau cel puțin așa îmi place să cred, zâmbi ea.
- Pictezi de mult? întrebă el.
- De când mă știu, răspunse ea rapid.
Discuția continuă în același ton relaxat și amical. O oră mai târziu, Mihail îi ceru permisiunea s-o însoțească într-o plimbare pe străzile Strasbourgului. Ea acceptă fără rezerve.
Subiectele generale fiind epuizate rapid, în curând se așternu tăcerea între cei doi trecători pe străzile încărcate de emoție.
- Iubești, Emma? a spart el tăcerea.
- Nu știu, Mihail, rosti încet aproape ca pentru sine. Am crezut că știu, a fost un timp în care am trăit sub acoperișul dragostei. Când fiecare zi începea cu zorile strecurate sub genele lui și se încheia cu mâna mea odihnindu-se natural pe coapsa lui ca-ntr-un tablou clasic.
- Apoi?
- Apoi...nimic. Liniștea a venit la fel de natural. De atunci diminețile sunt la fel, mereu la fel. S-au strecurat griuri, e ca-ntr-un tablou, viața e o lucrare de artă. Peste tabloul meu plouă, ninge, adie vântul sau suflă cu putere, iar el ține loc de impermeabil, bun doar pentru vreme rea.
- Vremea rea nu ține la infinit. După ploaie tot răsare soarele, mai devreme sau mai târziu, rosti Mihail apăsat.
- Poate, zâmbi ea stingher. Hai să lăsăm filozofiile pentru altădată, Mihail. Mai bine ne plimbăm pe-aceste străzi vechi, azi parcă s-a coborât toată istoria peste Alsacia. O simți cum pulsează sub greutatea pașilor? Pietrele-mi vorbesc...
- Despre ce? întrebă el, intrigat.
- Despre oamenii locurilor, despre iubirile lor, despre speranțele și tainele ascunse-n ziduri...
- Ce taine, Emma? râse el. Deja vorbești ca un vraci.
Ea își ridică ochii negri expresivi și zise, ațintindu-l cu privirea:
- Tu nu știi, Mihail, că oamenii ating obiecte? Cei care au locuit în aceste case, zise ea, arătând cu mâna de-o parte și de alta a străzii pietruite, fiecare dintre ei au atins aceste ziduri cu taine. Secretul inimii lor, iubirea împărtășită sau rămasă doar la stadiul de dorință, frământările de zi cu zi, lacrimile, mai ales lacrimile... nu vezi ce albe sunt aceste ziduri?
Nu era infatuare în vocea ei, rostind aceste cuvinte și el o privi ca și când ar fi văzut-o întâia oară.
- Sunt albe, Emma, mai albe ca aripile unui înger, spuse el într-un final. Apoi tăcere.
*

Soarele scălda cu ultimele raze strada ce căpătase în timp numele de Via Dolorosa sau Drumul Crucii. În fiecare an în vinerea Paștilor se reconstituia drumul lui Iisus purtându-și crucea în spate spre Locul căpățânii. În fiecare an o procesiune cu rol simbolic trezea mulțimea adunată pe trotuare, în fața caselor sau în coloana formată. O trezire bruscă dintr-un somn adâncit de rutina zilelor ce cădeau monotone peste obrajii tinerilor și adulților în continua luptă pentru supraviețuire.
O luptă ce începe în zorii dimineții cu un uzual marș printre claxoane, printre trecători spre serviciu, urmată de o adâncire în hârtii, facturi, polițe, situații culminând spre seară cu același marș printre claxoane, prin piețele multicolore, prin voci de niciunde, spre acel acasă unde...te-așteaptă sau nu cineva, unde copiii strigă din prag sau sar în brațele părinților, unde mama a pus sau nu masa, o nouă cină în același cadru vinovat de lipsa originalității, vinovat de mișcare...

- Obrajii bătrânilor au alte nuanțe, sparse ea liniștea ce devenise apăsătoare.
- Ce vrei să spui? întrebă Mihail surprins de fraza care venea de nicăieri.
- Mă gândeam că zilele cad altfel pe obrajii bătrânilor. Ei mai găsesc încă răgazul să privească înspre sine, spre ceilalți, spre Dumnezeu...
- Crezi în Dumnezeu, Emma?
- Da, cred. Mai mult decât credința e simțirea. Îl simt. E uneori cald pe umărul meu stâng, picurându-mi muzele... Ce e? se întrerupse ea, observându-i râsul molipsitor.
- Scuze, îngână el rușinat. Îmi imaginam scena aproape biblică. Știi că vorbești cam poetic pentru un pictor?
- Deh, artiștii! râse și ea și intrară într-un con de lumini și umbre.

Seara era caldă pentru luna martie. Felinarele trimiteau lumina printre copaci, reflectând-o în trotuarul încărcat de pașii celor doi trecători. Avea ceva familiar modul în care mergeau, vorbind cu vervă și gesticulând printre râsete. Pentru o clipă Emma s-a simțit din nou acasă, așa cum nu mai fusese de mult.
*

- Ți-e foame, întrebă el?
- Să știi că da. Nu știu când a trecut timpul.
- Să intrăm aici, arătă el cu mâna spre un local retras din stânga lui.
Atmosfera intimă sau poate muzica în surdină, primăvara cu aerul ei boem sau poate toate acestea au fost de vină când, după ce o tarte-flambee a fost adusă cu stil la masa lor, ea întrebă:
- Tu iubești, Mihail?
- Am uitat de mult gustul dragostei, spuse el, apăsându-și degetele jucăuș pe paharul de vin roșu.
- Ce gust are dragostea?
- Hmmm, gustul ploii în luna lui martie, combinație irezistibilă de joc-emoție-pasiune. E câte puțin din toate, niciodată la fel, în fiecare zi altfel...Mereu încifrată, apoi descifrată, a doua zi căutându-i iar sensurile, pentru ca la sfârșitul zilei să descoperi că e la fel de tăinuită.
- Cum poate fi ceva ce nu e? Cum poate să persiste mirosul nebun chiar și atunci când în suflet e doar vid?
- Este în mine și eu în ea. Ea nu trăiește fără mine, eu nu exist fără ea, spuse el ca pentru sine.
- De ce toată această nebunie? Ce avem de câștigat până la urmă din toate acestea?
- Clipe, Emma. Clipe frumoase, nebune, pline de savoare pentru anii goi de după. Pentru nopțile prea lungi care vin în urma lor.
- Atunci, Mihail, nu este dragostea o boală?
- Da, Emma, este. Boala celor care simt. Fără remediu, fără cale de întoarcere.
- Atunci mai bine să ne ferim. Să fugim din miezul dulce al gândurilor, din cuibul cu miere, din care rămâne doar ceara. La ce bun să ardem apoi lumânări? De ce să strigăm același nume de o mie de ori noaptea până la epuizare?
- Pentru că așa e scris. Bărbatul se va uni cu femeia și vor fi împreună același trup și același spirit. Nu e taină mai mare decât aceasta. Ții minte când îmi vorbeai de taine? Eu nu te-am întrebat niciodată ce ascunzi sau de ce fugi, doar dacă iubești, pentru că asta e tot ce rămâne în urma atâtor zbateri și frământări. Oamenii aceia de care spuneai, peste care viața curge monoton, nu se gândesc că ceea ce fac e în zadar sau că iubesc azi ceea ce mâine pot pierde. Ei trăiesc clipa, așa cum le e scris s-o facă și nu caută sensul lucrurilor. Tu cauți sensul dragostei și uiți să iubești pentru că ți-e teamă să te lași în voia ei. Pentru că știi că orice lucru frumos are și-un final. Dar tu pierzi esența vieții în timp ce ei, cei la care meditezi, învață zi de zi gustul ei.
- Mihail, îl ai pe Dumnezeu în tine. Eu am doar temeri și pierderi. Eu vreau să uit și mai tare mă adâncesc în lanțul propriilor slăbiciuni. Și caut să-mi colorez viața în pasteluri și-n culori de ulei, și mă caut în paleta de nuanțe iar și iar, până când obosesc să mai caut. Atunci pășesc printre acești oameni, pe aceste străzi pe care-mi depăn grijile în pași sonori.
- Totuși, acum stau cu tine de vorbă ca pentru mine însămi. Tu mă asculți, văd asta în scânteia din ochii tăi, modelându-și flacăra după cuvintele mele. Tu mă înțelegi. Nu mă cerți, nu cauți să descoperi mai mult decât mi te deschid, așa cum dau paginile ca-ntr-un vechi album.
- Emma, șopti el, atingându-i mâna într-un gest tandru.
Privirile li se întâlniră și rămaseră așa vreme de câteva clipe, cu sângele urcându-le spre tâmple și obraji.
- Să mergem, Emma, să continuăm de unde am rămas plimbarea noastră, zise el, luând-o de mână.
- Da, seara e abia la început, continuă ea. E seara noastră.
Drumul se îngustă brusc și la capătul aleii o mică biserică își ascundea turlele printre trunchiuri de copaci. Două vitralii cu trupuri de îngeri proiectau pete de culoare peste trotuarul întunecat.
- Să intrăm, zise el, luminându-se la față.
- Ce frumos e! exclamă Emma. E slujba de seară, cântă orga, observă ea.
- Da, să stăm puțin aici. Se așezară pe băncuța din spate și păreau doi școlari la prima lor comuniune.
- Mihail, șopti ea.
- Emma, o privi el, întrebător.
- Crezi că ne-am întâlnit întâmplător?
- Cred că nimic nu e întâmplător. Suntem predestinați.
- De ce și-ar bate soarta capul cu noi? medită ea.
- Pentru că merităm, spuse el, râzând.
- Pfff, zâmbi ea. La asta nu m-am gândit.
- Să ieșim, cred că am meditat destul pentru seara asta, o tachină el.

Noaptea își intra ușor-ușor în drepturi. Mihail și Emma stăteau unul în fața celuilalt și puteai simti tensiunea plutind în aer. La fel ca respirația lor grăbită.
- Emma! îi șopti el numele.
- Mihail! răspunse ea pe același ton.
- Ești o femeie frumoasă!
- Mda... Sper să fiu mai mult decât atât, replică ea cu stângăcie.
- Ești, iubire, se auzi vocea lui sacadată în timp ce își apropie capul de tâmplele ei și i le sărută ușor.
- Mihail, nu crezi că... și vocea ei se pierdu încet în timp ce buzele lui îi căutau gura moale și încă întrebătoare. Sărutul se adânci odată cu îmbrățișările pline de emoție și căutări.
- Cred că azi nu mai trebuie să caut, spuse ea peste un timp. Ai avut dreptate, Mihail, e o nebunie. Dar merită.
- Ai găsit ce căutai, Emma?
- M-am găsit pe mine însămi, Mihail. Pentru o clipă sau mai mult...

Pașii încă răsunau pe străzile grăbite chiar după un ceas de la plecarea lor. Trotuarul le acoperea urmele tăcut, însetat de emoție. În urma lor, ploaia spălase patima din îmbrățișarea lor și răcorise obrazul purpuriu, așa cum se odihnea acum la pieptul lui.
- Mâine vom fi...îngână Emma până adormi. Mâine...



20. Pompa – 6,9 – Bogdan Ladaru

1.

În vara anului 1987, pe când Lemnaru Theodor era încă un copil, vecinul său de la catul superior, Ajoiței Bartolomeu, a construit o pompă, chiar în fața blocului. Începerea lucrărilor a stârnit interesul cetățenilor, care s-au adunat în număr mare.
Amplasarea forezei, scormonirea solului cartierului și, implicit, al patriei au produs dorința de implicare în aceste delicate operațiuni geologice. Locatarii în vârstă mai luaseră parte la săparea de fântâni, așadar putea furniza sugestii utile, inginerul de la ape putea prezice calitatea lichidului vital prin simpla înfingere a degetului arătător în găleata cu mâl, doamna Cocor a pregătit cafele pentru cei doi muncitori și le-a servit în cești chinezești, pe ale căror farfuriuțe a plasat și câte două cornulețe cu rahat, rămase de la onomastica sa.
Însuși tovarășul Florescu, președintele Asociației de Locatari Nr. 118, a fost invitat să guste, simbolic, din prima cană cu apă limpede. El a băut-o, însă, până la fund, semn că apa era potabilă sau că îi fusese doar sete.
Dintr-o remorcă fu coborâtă atunci pompa propriu-zisă. Asistența rămase fără grai când, dintre cârpele care-o acopereau, răsări și luci sub razele soarelui de vară instalația confecționată exclusiv din inox. Theodor nu văzuse niciodată ceva mai frumos. Îi venea s-o pipăie, s-o mângâie, tuturor le venea. Cuva era, de asemenea, ieșită din comun. Pentru scurgerea apei nu fusese folosit un simplu ciur, vecinul Bartolomeu scrisese cu găuri, ca să zicem așa, numele său și al soției, precum și anul execuției. Trebuie să menționăm că, deși impresionant din punct de vedere artistic, obiectul atenuă – pentru scurt timp, ce-i drept – emoția generală, întrucât dizolva sentimentul participării plenare a poporului suveran la îndeplinirea unei sarcini, concentrând atenția asupra unei unice familii. Dar tovarășul Ajoiței era într-adevăr artizanul și, cu toate acestea, în timpul lucrărilor nu arătase decât modestie și dăruire, muncise cot la cot cu ajutoarele sale, deși aceștia erau necalificați, iar pompa, pompa pentru cine o construise?!

2.

Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Lemnaru Theodor nu mai e un copil. Timpul și-a pus, nu-i așa, amprenta și asupra pompei, metalul nu mai lucește astăzi sub soare, pentru că a fost vopsit, gărdulețul care-o împrejmuia cochet a dispărut, inexplicabil, într-o noapte. Domnul Ajoiței a sucombat, dar numele său se mai poate citi pe fundul cuvei, iar văduva sa se oprește uneori și-l privește lăcrimând ușor, pentru a se însenina când lângă ea apare un vecin proaspăt mutat și-o întreabă: ,,Doriți să luați apă?”
În tot timpul acesta, însă, pompa și-a împlinit și își împlinește încă menirea de inepuizabil robinet al cartierului, da, ați auzit bine, al cartierului, căci vestea apei reci și bune s-a dus până la capătul străzii, încât cetățenii vin uneori cu mașinile să ia apă în noile tipuri de bidoane de cinci până la zece litri, care-au înlocuit cu timpul gălețile de cinci sau zece litri.
Când, acum vreo doi-trei ani, au apărut oamenii primăriei cu o decizie de înlăturare a instalației – hotărâre luată, pretindeau ei, pe baza analizei apei, dar care ascundea, de fapt, un absurd proiect de urbanizare, vizând extirparea construcțiilor așa-zis inestetice, a straturilor cultivate de locatari pe lângă blocuri și, în unele cazuri, a cotețelor de sub balcoanele de la parter – la pompă s-a declanșat un protest spontan, la care au participat zeci de persoane și care, din fericire, nu s-a soldat cu vicime, deși indignarea stârnită a dus la bruscarea ușoară a muncitorului purtător de flex, fapt care a decis plecarea subită a lucrătorilor. S-a întocmit o listă de semnături prin care locatarii își asumau răspunderea consumului de apă, la care s-a anexat o cerere de anulare a hotărârii primăriei pentru cazul în speță. Reprezentați de președintele Florescu, semnatarii au câștigat în instanță.

3.

Se formează adesea coadă, mai ales vara, dar nimeni nu-și pierde răbdarea, dimpotrivă, vecinii își țin unul altuia bidonul la gura pompei pentru a minimaliza risipa și a mări viteza de umplere. Și în timpul ăsta schimbă amabilități, surâd, conversează, pompa dovedindu-și încă din ziua execuției caracterul de coagulant social. Theodor stă la geam și-i privește, îi privește și fumează, cu orele câteodată. Așa ajunge el să cunoască ce mai e nou în cartier și în lume, așa a ajuns să-și cunoască concetățenii, să le știe preocupările, opiniile și, mai ales, sentimentele, care se revarsă din ei precum apa din robinet. Adesea se gândește el că pompa e o armă împotriva crizei omului modern, despre care Theodor a învățat în ultima clasă de liceu. La pompă, lumea e sinceră, atentă, condescendentă, cucernică. Cel puțin așa i se pare lui Theodor.
I se mai pare lui și că poate vedea, în nopțile cu lună, rusalce apărând și ademenindu-l la pompă, chipurile să-i astâmpere setea, însă Theodor știe ce e o rusalcă, de aceea rămâne în dosul geamului închis, privește și se minunează. Alteori forma armonioasă a pompei îl predispune la contemplație. Într-o asemenea ocazie a înțeles el că orice obiect care declanșează o emoție nu poate fi considerat decât artistic și, astfel, a ajuns să elucideze misterul artei contemporane.

4.

De-atâta privit la pompă, Theodor Lemnaru simte cum privirea i se împăienjenește și pleopele-i devin de plumb. Se adâncește în fotoliu, lăsându-se, conștient, în voia somnului, fiindcă, trebuie să recunoască, dormitul îi face mare plăcere. Visează. E la geam și privește la pompă, dar aceasta pare diformă, ruginită, întrucâtva moale. În jurul ei sunt câțiva copii, care o arată cu degetul și râd. Ar vrea să-i alunge, dar nu se poate mișca, nici vorbi. Apoi copiii încep să se alungească, pe cap le apar căști muncitorești, sunt intr-o topitorie, apucă pompa și o smulg, pompa geme, pierde apă, își îndreaptă mânerul rugător spre Theodor, pentru ca în clipa următoare să dispară în măruntaiele furnalului. Theodor moare în somn.



21. Malaxorul de iluzii – 6,8 – Ioan Jorz

(Spune-mi, îngere, de ce s-au întâmplat toate acestea cu Emanuel?)


În fața colii albe, întotdeauna, te încearcă un sentiment măreț și nedefinit. Senzația aceea, aproape pipăibilă cu mâna, că te afli în preajma virginității divine și că nu trebuie să o pângărești cu gânduri și idei mediocre! Că trebuie să spui ceva memorabil, să depui o mărturie importantă despre trecerea ta, întru devenire, întru ființă. Asta parcă era, vag, din Noica! Tocmai de aceea, nu te poți pleca asupra ei (a colii albe) doar așa, pentru a-ți răspândi sămânța sterilă a minții - într-un onanism intelectual - ci, ca Noe în cort - după „Potop” - pentru a procrea, pentru a-ți împlini dăinuirea și destinul.

Cam acestea erau gândurile ce-i încrețeau scoarța cerebrală și o făceau să tremure ca o piftie, producând, desigur, o excitație a neliniștii, o cutremurare - metafizică - a conturului său ontologic, fragil ca un oval, trasat cu var („Dar capetele noastre, dacă sunt,/ Ovaluri stau, de var, ca o gresală.” - probabil că Ion Barbu) direct pe trotuarul erodat de pași și ploi… Emanuel se simțea ca un vestitor, ca un aducător al cuvintelor ce se vor nunti cu alte cuvinte, într-un cotlon al minții sale,de-a-mpicioarelea, răspândindu-i sămânța gândului în patru zări, în patru orizonturi și puncte cardinale, pentru a rodi și a naște mesajul. Da, asta era! Era sortit să nască Mesajul! Aproape că începuse să aibă o erecție, una dintre acelea, reale, nu intelectuale, când soneria „interfonului” aproape că îi întrerupse plutirea în vis. Spera să nu-l caute nimeni. Să fie doar poștașul, băieții cu pliante publicitare, oamenii de la gaz, de la „Minolta”, Internet... Oricine altcineva, care ar dori să intre!

Era, însă, Monica - poetă și colegă de cenaclu literar. Cu ochii ei de-un albastru boțit, în care ceața părea că plutește permanent. Ceața ca o cataractă. Monica, cu părul său de culoare incertă, pe care petele roșcat-maronii, de cromoplatin, mai degrabă scoteau în evidență cenușiul acela, de oaie stearpă, decât să ascundă ceva. Ea sunase. În preajma sa, senzația aceea, că părul ei este ca o coamă de iapă sură, îi alunga orice gând necuvincios. E drept că, între timp, mai apăruse la cenaclu și Patricia, o tânără „emo” - fardată la modul funebru. Cu buze vinete și încercănată de culoarea negru, obținută din funingine și uleiuri, amestecate în fabrică - nu cu creionul chimic, ca Monica. De parcă negrul ar fi o culoare! Și atunci când venea la cenaclu, purtând mini-jupă și ciorapi plasă, evident, de culoare neagră, cum să-ți mai pese că citea versuri de felul: „sunt o floare, sunt un crin/ sunt parfumul cel mai fin” – publicabile în „caietul-oracol” al vreunui retardat. Încă n-o ruinaseră anii. Avea și ea vreo treizeci, poate și doi, nu cincizeci, ca Monica. Monica scria mini-poeme. Era sentențioasă – ca orice fată bătrână, dar, pare-se, avea profunzime - cum precizase Piștolea, criticul literar, pentru care Monica era ceva „pipi-flaish” - adică avea vârsta fetei sale! Cred că se cunoșteau de ceva vreme, cam din perioada în care Moni fuse-se ghid O.N.T, pe relația U.R.S.S.

Emanuel amesteca gândurile – în timp ce cobora treptele scării. Monica, Patricia, Monica, Patricia… și femeile se succedau, asemeni treptelor, ca petalele florii de margaretă: Vine, nu vine, vine, nu vine!… Întrebări. Roiuri de întrebări. Monica, în nubilitatea sa întârziată, perpetuă? Patricia, dumnezeaua de-o clipă, cu dorința împletită în plasa ciorapilor „fishnet”? Monica, cu sprâncenele pensate, parcă fără oglindă? Patricia, pacă decupată din serialul tv „Familia Adams”? Mirosea a supă de cartofi, pe casa scărilor. Mirosea a rântaș! Emanuel revăzu, preț de o clipă, chipul plâns al mamei, sărând cu lacrimi rântașul. Era Monica cea care să-i trezească, să-i stârnească sentimentul matern? Patricia era Ifigenia? Le încurca, oarecum. Nu mai știa cum să-și răspundă. În fața colii albe se simțise, pe rând, demiurgul, Noe - după „Potop” - acordeonistul ce cânta, la grădina restaurantului „Pomul verde” - cântecul acela, mai trist ca un bocet: „Te-am iubit, Paraschivo!”.

În fața colii albe te simți, în general, ca un idiot. Paralizezi. Te copleșește miza textului. Conștientizezi retardul și senzația de neputință intelectuală - indusă de asumarea stării că ești trecător. Între alura cu care disperarea pare a se prinde în vals cu noi și alura cu care ne îndreptăm spre disperare, doar sprâncenele Monicăi, pensate în exces și refăcute cu creionul chimic, stăruind ca un semn de întrebare. Din ce în ce mai acută, mai pregnantă, senzația aceea că Monica se farda fără oglindă, cu fața la perete. Plus internările, din ce în ce mai dese, în „Þarinei” (la „Casa Albă” - cum i se mai spunea secției de psihiatrie) un fel de balamuc local.

Dacă se va urca pe el, fără scară și chiloți, cum se mai întâmplase, la o vizită ce i-o făcuse, într-un moment de rătăcire, pe care-l regreta. Fusese lacom după trupul ei, nedeformat de nașteri și exces sexual, care, chiar dacă îmbătrânit, nu arăta nimic din fleșcăiala unei femei de aceiași vârstă, ce-a rodit. Dacă mă-sa se va uita la el, cu venerația aceea, de bătrănă bigotă care se uită la moaștele sfintei Paraschieva? Nu credea că ar mai putea rezista unui astfel de moment. Era prea mult! Acea intimitate de fată bătrână și stătută, cu miros de levănțică!

Patricia? Era prea mult și Patricia - cu ciorapii ei, din plasă pescărească, predestinați, parcă, pentru capturarea burlacilor... Și apoi, cum să spună că-i plac poemele acelea, de scris în „jurnalul-oracol” al unei fete de gimnaziu, cu fața ulcerată de coșuri?! Între mini-jupă și plasa ciorapilor, neagră, acele două degete de piele albă, vascularizată puternic, vinișoarele acelea etaerice, nepământene, păreau a înclina balanța.

Nepâmântene ca și acele „piercing-uri” - în sprânceana ce-i încarcerea ochii, naufragiați, parcă, în acel amestec de negru-de-fum, sufocat într-o emulsie vâscoasă, industrială. Cenușii, ca două perle.

Pe treptele scării, pete de umezeală - semn că femeia de serviciu trecuse pe-acolo, și mirosul persistent, de rântaș, înconjurându-l ca o aură. Amintindu-i de o copilărie nefericită, în care mama (icoana ei, parcă zugrăvită în făina cozonacilor) săra cu lacrimi rântașul. Și supa de cartofi, în care pluteau bucăți de morcovi, roșu-oranj, ca niște coji de portocală... Dar nu, mirosul venea de la doi, din apartamentul țățicii Lica, femeia cu barbă - „Regina Panopticului” - cum o poreclise el, deși toți vecinii (refuzând să constate și să recunoască mirosul de after-shave) i se adresau cu apelativul „madam Lica”.

Scria poezie adevărată, Emanuel - în timp ce cobora scăriele. Și surtucul larg, ca un lințoliu, i se agăța în clanțe, în ghidonul bicicletei, fixate (cu patru lanțuri și-o cătușă) de balustrada scării, la etajul unu. Monica, Patricia, Monica, Patricia?… Se rostogoleau, în mintea sa, ca a șaptea față a zarului, fața, întotdeauna, întoarsă în sus, cu ziua de repaus… Zi în care ar fi trebuit să se odihnească, epuizat de efortul de a rescrie lumea, de a rescrie Geneza! Exodul spre starea de inutilitate! Mirosul, aproape material, de rântaș îi inunda nările. Cum să i se mai umfle pieptul, eroic, la această formă de agresiune olfactivo-culinară?! Tuturor Monicilor, Patriciilor de pe mapamond și de aiurea, li se va încreți pielea nasului, la mirusul de rântaș și supă de cartofi.

Emanuel cobora treptele scării, cutremurat de toatre neliniștile metafizice posibile. Pentru Monica-ONT, pentru Patriciile de pretutindeni, pentru vecinii băgăreți, pentru neliniștea sa patologică și pură - ca fecioara întârziată Monica, va afișa textul: „Nu deranjați poetul! S-ar putea să se trezească!” Și coala albă, parcă desprinsă din somnul de moarte, agitată de tremurul mâinii sale, flutura ca batista tuturor despărțirilor ce se consumă pe peroanele reci ale gărilor. Ca o aripă de înger flutura... Și gestul său plutea, tremurat și neterminat, în aerul impregnat cu mirosul rântașului. Și soneria „interfonului” suna... Suna prelung, ca un corn, vestind vânătoarea. Sub surtucul larg și negru, ca un lințoliu, aripile albe, roase de mătreață, visau zborul!




22. Comunicare – 6,8 – Monica Manolachi


Holaaa!
Am ajuns cu bine la băbuță. E cam departe de facultate, tre să schimb de 3 ori și fac aproape 1h de la mine, din Julio Palacios, până-n campus. Încă n-am net acasă. Îți scriu din bibliotecă. Am și un colocatar, Rodrigo, tare simpatic. După el, spaniola mea e... mierda. De jenă, nici n-am apucat să mă uit la el când mi-a trântit-o. Transportul e scump rău, chiar și la redus. Caut să fac niște parai p-aici, k la ce ne dau ai noștri, ar trebui să mănânc doar miercurea și vinerea. Am găsit un site cu joburi ocazionale. Am fost deja la un test organizat de un tip de la electronică: 5 euro pt 15 min. Mă mai duc la altul joi. Tu ce-ai mai făcut? Te pup, Simo

*

Hola, chica!
Sunt fericită că te-ai aranjat cât de cât și că ai cu cine să mai schimbi o palabra. Poate luase și el vreo cerveza la bord. Fruntea sus, nu te lăsa intimidată! Cât despre mine, încă nu pot să cred ce mi se întâmplă. Cum îți spuneam înainte să pleci, s-a dus la petrecerea aia singur. A zis că nu stă mai mult de două-trei ore, dar seara n-a mai venit. A doua zi, ne-am certat la telefon. Și când mă gândesc că eu am fost cea care l-a îndemnat să se ducă la nenorocirea aia de party. Că de ce n-am venit și eu? Cu musafiri pe cap și casa vraiște, unde să mă duc? El nici nu voia, deși era vorba de Cristi, prietenul lui cel mai bun. I-am zis du-te, vă cunoașteți de-atâta vreme. O să se supere. Mă gândeam că și-o fi găsit pe una pe-acolo. Dar nu. Cică a stat la masă singur, ca prostu’, ceea ce nu pot să cred. Pe urmă, după ce i-am respins vreo douăzeci de apeluri, i-am răspuns ieri. Vrea să ne vedem mâine. Am nervii brici. Abia aștept vacanța să ne mai liniștim și noi. Tu dă-i bice dacă zici că ies lovele. Ai grijă să nu intri în vreo brambureală. Laura

*

Salut!
Ce să zic, înțelege-l și tu, poate trece printr-o eclipsă și-l ronțăie vreun vârcolac! Hai să-ți scriu cum a fost la test, k altfel explodez. M-am trezit io mai de dimineață, chiar dak trebuia să ajung la 11:10. A fost chiar în campus, la psihologie. Biologia e pe Darwin, iar ei sunt pe Pavlov. De fapt, străzile aici au numai nume din astea, de zici: o tai pe Marie Curie, urci un pic pe Freud, cobori pe Kant etc. Toată pățania a avut loc într-o cămăruță de 2/3. Eu la o masă cu computer; Sole, cercetătoarea, la o masă cu hârtii. Am semnat acordul, am completat rapid vreo 10 chestionare. Cât de fericită sau deprimată sunt, cum îmi văd viitorul, ce imagini din trecut mi-au venit în minte în ultima săptămână, ce sentimente am avut în ultimele 2 săptămâni, dak am trecut prin evenimente violente și tot așa. După asta, am jucat tetris vreo 2 min și am notat iar într-un chestionar cum mă simt. Eram ok. Pe urmă au fost niște clipuri de nu vrei să știi. M-a lăsat singură cu lumina stinsă. Mă așteptam la orice. În primul: o fetiță în agonie sprijinită de un copac. Din urechea stângă îi picură sânge. Imaginea se derulează înapoi, sângele îi urcă în ureche și corpul ei ajunge în mijlocul străzii la locul accidentului. Brrr! mi-am zis. (Între timp, mă gândeam la Boți. Abia acum înțeleg de ce se simte așa de vinovat că a pierdut-o pe Suzana.) Au urmat câteva clipuri din astea și, la un moment dat, a fost unul care m-a dat gata. Un tip se rade în fața oglinzii. De fiecare dată când își trece lama pe obraz îi apar șiroaie de sânge. Totul pe un jazz interbelic. Pa-ra-ra-ram... Madre mia!... Încercam să contracarez efectul asupra mea, strângând marginile scaunului cu mâinile. E trucaj, protestam în sinea mea. Ketch-up! Ritmul foarte lent în care se rădea, k și cum n-ar fi vrut să se rănească, m-a deșirat complet. După cam 2 min, mi s-a făcut o greață teribilă și, cât ai zice pește, am ațipit. M-am dezmeticit apoi, bâjbâind tastatura. Mi-am dat seama de poziție și de nevoia acută de a voma. Am dat să mă ridic, dar n-am reușit decât să mă prăbușesc spre ușă. Atunci a intrat Sole și m-a văzut în starea aia. Eram lac de apă dintr-odată și-mi venea să vomit, așa k m-am postat deasupra coșului. Mi se făcuse și sete subit. A chemat-o imediat pe coordonatoare și mi-a adus un ceai. Pe măsură ce-mi veneam în fire, le detaliam senzațiile. Am semnat un text scris pe loc, prin care eram acord să oprim. Rămasă cu Sole, am început să-mi frec plecatele. I-am explicat k mă ajută să-mi revin, că m-a întrebat de ce. I-am mai spus despre mine câte ceva, k sunt la master etc. Am aflat k și ea este tot de o lună în Madrid, k nu prea avea habar unde-i România, încât m-a rugat să-i spun cu cine se învecinează, și k știe pe un cipriot care uită greaca maică-sii pe fondul acumulării de spaniolă. Trecuse mai bine de-o oră. Am luat-o clătinându-mă spre bibliotecă, unde sunt și acum și-ți scriu. E ora 6 și încă mi-e rău. Cred k totuși cineva acolo sus mă iubește dak n-am înghițit toate cele 15 min. Cine știe ce mai urma pt un impact maxim? Nu știu dak o să mă mai duc la din astea. În fine, 10 euro impactul și încă 10 dac-aș fi rezistat și la a doua fază. S.

*

Mamă, Simo, ce mult mi-ai scris! Nu zic că nu-i ok. Mă bucur că-i de-a fir a păr, însă dacă-mi mai scrii prostii din astea, să știi că vin să te iau acasă! Nu puteai să închizi și tu ochii când ieșise aia pe-afară?!... Ori poate vrei să-ți trimit niște bani. Ai și tu grijă în ce te bagi, fată, că mă supăr pe tine! Cât despre mine, s-ar părea că eu am nevoie de un psiholog. Îmi vine să-i dau înapoi inelul de logodnă! Știi de ce a vrut să ne întâlnim? Surpriiiiiză! Nu se mai poate, mi-a zis, vrea să trăiască liber. N-am mai fost în nici o vacanță, cum plănuisem, dacă-ți poți imagina. Cică îl controlez prea mult. Așa că, în loc să-ți facem cu mâna din Eiffel, zac și mă perpelesc într-un coșmar aievea, care nu pare să se sfârșească prea curând. Nu sunt la pământ, ci în mormânt... Nu știu cum o să dau ochii cu colegii de serviciu. Am promis să le-arăt poze. Ce poze să le mai arăt? Îmi smulg părul din cap și-aș vrea să uit fericirea berlineză din mai, promisiunile de la Poarta Brandenburg. Pentru ce mi-o mai fi dat inelul? Nu mi-am imaginat niciodată că vom ajunge aici într-un timp atât de scurt. Pe criza asta, chiar nu-i pasă absolut deloc de banii aruncați aiurea pe biletele de avion? Nu mai înțeleg nimic din viața mea. Help! Nu pot să cred că aproape cinci ani se duc sub ochii mei pe apa sâmbetei. Tu ai grijă de ale tale și poate, de sărbători, îmi faci și mie un locșor lângă tine, acolo departe. Poate intri și pe chat într-o seară. Te pup, L

*

Simo, ce se-ntâmplă? De ce nu răspunzi? Doamne, dacă ai pățit ceva?... Dă și tu un semn, să știu că ești bine. Lau

*

Sunt bine, fată. Zilele astea sunt foarte prinsă cu niște laboratoare. N-am încă net acasă și la bibliotecă nu e chat. Ai grijă cu Teo, nu intra în panică. Despre Rodrigo? Sărută excelent. Mierda e acum dezmierda. Îmi poate citi gândurile, parcă știe tot ce simt. Restul mai încolo. Totul sau nimic, mă știi. Nu ți-am spus: e la drept, tot la master. Pupi, S.

*

Simo,
Au trecut deja zece zile! Îți faci de cap, înțeleg. Tot nu ți-ai pus net? Dacă nu-mi scrii tu, îți scriu eu. M-am întors la serviciu, dar mi-am mai luat o săptămână de medical în cele din urmă. Pur și simplu nu mă pot stăpâni. Plâng non-stop când sunt singură. Mi-a fost rușine să le spun. Au văzut și ei că sunt neagră de supărare. Îți scriu ție că tu mă înțelegi cel mai bine. Mă scoate din minți că mă tot sună și este la fel de generos ca înainte. De ce-mi mai trimite portocale și ciocolată cu mentă prin taică-su (de care știe că-mi plac) dacă în același timp îmi spune că pentru el nu-s decât o haină ponosită? Pentru ce mă tot invită să ieșim la plimbare prin parc dacă nici nu trece o jumătate de oră și mă compară cu o pereche de pantofi stâlciți? Nu înțeleg de ce mă trădează în halul ăsta: cu mine și numai cu mine și totuși în altă parte. Nu-i mai suport glasul în urechea mea. Năpârca se tânguiește de tot felul de nimicuri și, dacă mă împotrivesc, cu atât se înverșunează mai tare. Mă uit la obrajii lui, în ochii lui și nu-l mai regăsesc. Un animal cu totul străin. Mă sărută și nu pricep cum e posibil. Ca să fie despărțirea mai ușoară, face. Și uite așa mă torturează, de mă simt în brațele lui mai singură decât dacă aș fi singură. Nici acum nu mi-a spus de ce a anulat vacanța, de ce a aruncat pe fereastră 500 de euro. Se eschivează, de-mi surpă toți pereții, ca într-o deflagrație lentă. Să fi fost oarbă, de mi se pare totul așa de neașteptat? Zi și tu, ai observat ceva nelalocul lui în ultimele luni? Merg prin cartier așa de îngândurată, că nu mai aud când mă cheamă cunoscuții, și am impresia că-mi apare în față el. Parcă am fi într-o mare sală de spital, fiecare medicul celuilalt, într-o relație de vindecare imposibilă. Ca și cum am vrea să ne facem unul altuia doza de iluzii și ne batem care să înțepe mai întâi. Simo, îmi picură lacrimi pe dosul palmelor când îți scriu. Turbez!... Nu mai pot dormi ca lumea. Oare sufăr de vreo boală și nu știu? Mă uit la inel și mă arde sufletul că nu sunt în stare să-l smulg de pe deget. Aș vrea să-mi scot inima din piept ca pe-o radieră și să șterg clipele minunate din trecut. De ce toate astea, că doar n-am omorât pe tata? Cred că voi încuia totul într-o cutie, uite-așa, și-am s-arunc cheia. Uite, o arunc la tine și șterg mesajele, și din sent, și din inbox, că de luni mă întorc la lucru. Cum să apar așa în fața celorlalți? Ai grijă de tine. Lau

*

Lăuraș,
Văd bine că se îngroașă năpârca. Am primit cheița, guma e și ea aici, dar e cam de mestecat, nu de șters. Hai la un chat într-una din serile astea, k de azi am net. Despre mine: am fost până la urmă voluntar la încă un studiu, pt care tocmai am primit în cont 150 de euro. De data asta am fost și mai cobai. A fost cu peripeții, dar să știi k sunt ok. Nu-ți face griji, mă țin tare. Dak la primul test am luat leapșa, a doua oară știam lecția. A fost un interviu inițial de care, dak nu treceam, n-aș mai fi avut cum să intru la muzee, să-mi iau cărți și să ies cu Rodrigo. Nici nu i-am spus încă prin ce-am trecut. Nici nu știu dak o să afle vreodată. Ãștia căutau inși cu moralul pe minus, pleoștiți rău de tot, k să testeze un nou antidepresiv. Nu zici k m-am dat depresivă? Pe intervievator îl cheamă Ivan Sanchez. M-a întrebat când a fost ultima oară când m-am simțit deprimată. Ieri. Păi de ce? Luasem o față din aia cu ochii țintă la un cal verde pe perete, k să văd unde bate. Abia aștepam să mă întrebe de ce. Mă pregătisem de acasă, dar i le ziceam rar. (M-am gândit la Ancuța, colega aia a mea de cămin din anul întâi, și i-am înșirat toate cele 3 tentative de sinucidere, k și cum ar fi fost ale mele, la care am mai pus și de la mine un viol și tentația frecventă de a sări de la balcon.) Mi-a dat de-nțeles că dak e de domeniul trecutului, nu-i relevant. Așa că i-am dat înainte și cu marijuana, și cu alcoolu, și cu starea jalnică a relațiilor mele. (Ãsta-i Zombo.) I-am spus k părinții mei sunt de la țară, despărțiți, c-am crescut printre străini, c-am ajuns de 2 ori la spital în anul 2. (Asta-i Miha, tipa de la call center.) Mi s-a părut că tot nu-i de-ajuns, așa că, tremurând, mi-am înfipt unghiile în încheietura mâinii, k să-i atrag atenția asupra semnelor, să fiu mai convingătoare. De unde să știe k mă tăiasem din greșeală când am fost cu rolele în parc, no? Am crezut k o să-mi treacă dak plec la studii, zic. Spre final, începusem să filozofez un pic. Păi, ce să fac dak mă-ntrebase cât de des mă gândesc la moarte? Qué es la vida? La vida es sueño, una pesadilla, pe care-o poți opri dak vrei neapărat, i-am zis, privindu-l în ochi. Când am văzut k rămăsese cu pixul undeva în aer și se uita prin lentilele ochelarilor ușor transportat, mi-am dat seama k rusnacul era cam de-al meu de-acuma. Până la urmă, la limita dintre milă și nevoia de a avea un cobai pe listă, m-a primit în studiu. Îmi mai trebuia adeverință de la medic, așa că m-a trimis la unul de-al lor să mă consulte. Am avut baftă k și-au dat acordul și acolo. Cât despre medicament, crezi c-am luat 10 zile cât au zis? Am luat la început, fiindcă trebuia să completez periodic niște fișe despre efecte secundare, dar nu simțeam nimic în afară de ce mi se părea mie o ușoară oboseală. Poate aveam placebo, nu știu. A mai fost o etapă, dar nu mai contează. De sărbători vin acasă. Și nu singură, ci cu Rodrigo! Abia aștept să ne vedem. Până atunci, ne auzim pe chat. Pupi, S.





23. Luni, la prima oră – 6,8 – Florentina-Loredana Dănilă

„Ziua bună se cunoaște de dimineață”. Și aia nebună la fel. A mea începe magnific. Nu-i de ajuns că-i luni. Prefer oricare zi de marți și 13 oricărei zile de luni. Lunea ți se bulucesc toate. Ca și astăzi.
Nici n-apuc bine să intru în laborator, să pun halatul pe mine, că bețivanul de Vasile se prăvălește pe scări:
- Doamnă, s-a spart țeava de apă potabilă!
Lasă, nea Vasile, bine că nu s-a spart a cu țuică.
În urma lui, Gicuță:
- Doamnă, am pus-o! A crăpat iar filtrul!
Crăpar-ar! Mai sunteți?
Bineînțeles. La scurtă vreme, se trezește și Ana:
- Aoleu, doamnă! Cred c-am ars spectrofotometrul. L-am băgat în priză, și-au ieșit numai scântei.
Dacă nu-ncetezi cu boceala, ai să vezi scântei toată ziua!
Nu mai apuc să fac ordine prin ogradă, că sună telefonul. Până s-ajung la el, mă-mpiedic de pisică, gata să-mi rup picioarele. Și tot patrupeda naibii s-a ofuscat, pedepsindu-mi ciorapul de la genunchi în jos, până spre gleznă.
- Zââât! Obrăznicătură! Ți-am mai spus că locul tău e la prins șoareci. Dacă nu dispari, rămâi fără coadă.
Pisica mă scuipă, iar diriginta lui fiu-meu se sufocă în telefonul pe care între timp îl deschisesem, fără să mă opresc din suduieli.
- A, mă scuzați, doamna profesoară, nu era vorba de dumneavoastră. Am aici o „angajată” nedisciplinată.
- Păi tot despre indisciplină voiam să vorbim.
Mă anunță precipitată că trebuie să ajung la școală până-n ora 8, că fiu-meu a-njurat în ora de religie și vrea profesorul să-i scadă nota la purtare, după ce că i-a pus și-un 3. Oh! Sublim!
- Trebuie neapărat s-ajungeți înainte să intre la oră. Vineri era foarte hotărât și n-am reușit să-l conving să se răzgândească. Poate reușiți dumneavoastră.
Cu ce? Cu ciorapii ăștia rupți? Cu fața asta smăcuită?
- Fuck! Nu putea să-njure și el în altă oră? Tocmai la religie și-a găsit?
- Adică ce vreți să spuneți, că era mai bine să-njure în ora de matematică?
- Nuuuu, nici vorbă! Matematica-i sfântă.
Și-ți vine numai s-aduci slavă la nenorociții ăia de vectori.
Diriginta lui fiu-meu e profesoară de matematică. Vorbește-n cifre. Și-nțelege tot la fel.
Aruncând ochii pe ceas, constat că mai am la dispoziție doar 20 de minute. Așa că-i rostesc dirigintei numărul magic, pe care, evident, fiind un număr, îl înțelege, și mă bulucesc spre ieșire. Așa cum mă aflam. Cu halatul pe mine, încheiat strâmb la nasturi, cu ciorapii rupți și cu smacurile proaspăt aplicate.
În drum, mai am timp să mă informez telefonic la „inculpatul” de odraslă unică și neprețuită dacă „profu” de religie e preot. Răsuflu ușurată când aflu că nu. Măcar poate-o fi mai tolerant cu aspectul meu „neortodox”.
- Și cum ai înjurat, copile?
- Las’ că afli tu!
Mă rog, nu mai e vreme de investigații. Ajung într-un suflet la liceu și-ntreb un elev mai mărișor:
- Unde mă-sa-i profu’ de religie?
Ãla are chef de glume cu mine:
- Eu sunt, doamnă.
Eu, în schimb, n-am chef de glume cu el:
- Auzi, băi țâcă, pe vremea când eu îmi toceam coatele și neuronii prin liceu, tu te-ncălțai cu fesu’ pe dos. Asta ca să nu zic ce făceai cu puța. Crezi că de glume-mi arde mie?
- Doamnă, eu sunt! Dacă nu mă credeți, întrebați-o pe doamna de matematică, uitați-o că vine.
Și asta are chef de glume proaste:
- Dânsul este domnul profesor. Vă las să discutați situația elevului și-mi spuneți apoi la ce concluzie ați ajuns.
Văleu! Am pus-o, vorba lui Gicuță. Acum să te văd, madammme!
După ce-am trecut prin toate culorile semaforului, încerc să-mi recapăt ritmul normal al respirației, bâiguind scuze palide între două expirații ce par să nu se mai termine.
Țâcă,...ăsta, dom’ profesor pare să nu observe că eu am o problemă anatomo-fiziologico-patologică și ține morțiș să-mi dea amănunte despre incidentul care-a dus, conform diagramei cauză-efect, la întâlnirea noastră de gradul zero:
- Știți, a-njurat.
Spune-mi ceva ce nu știu!
- A zis băga-mi-aș!
- Uh! răsuflu ușurată. Mă speriasem, credeam că l-a pomenit pe necuratul…
- Păi nu, dar, după cum vedeți, a pomenit-o pe necurata.
Mă rog…depinde ce-ai făcut cu ea când erai mic.
- Și m-am enervat și…
- Cum adică v-ați enervat? N-ați ajuns la lecția cu păcatul mâniei?
- Ba da. Dar tot m-am enervat.
Eu nu întrebam dacă le-ai predat-o lor. Ci dacă tu ai învățat-o.
- Și i-am dat un trei.
- Ce-a fost mai întâi, treiul sau înjurătura?
- Păi treiul, că nu-și făcuse tema.
- Atunci se explică.
- Ce să se explice?
- Înjurătura. S-o fi enervat și el. Ierta-ți-l! La lecția asta cred c-ați ajuns. Am înțeles că vreți să-i scădeți nota la purtare…
- Nu, nici vorbă!
- Cum…nu?
- Păi nu!
- Păi bine, măi ț… dom’profesor, eu de ce mi-am rupt picioarele lunea la prima oră pân-aici?
- N-am știut că preferați altă zi. Dacă vreți, putem să mai vorbim și mâine. Mă duc acum la ore. Sărutmâna!
- Să...nătate!
În drumul înapoi, aud un muncitor de la deszăpezire răcnind cât îl țineau bojocii:
„Doamneee, nu mai vreau să fie luuuuuni!” Mie-mi spui?!







24. Trei zile – 6,78 – Laurențiu Babi



Nu-mi place să merg la spital. Nimănui nu-i place, probabil. Dar dacă trebuie, trebuie. Mă sunase Cristi să-mi spună, scurt: “Guvidu a ieșit din comă. Poți să te duci.”
Așa că m-am aruncat în autobuz cu direcția precisă: Spitalul Județean.
Pe drum părul de pe mâini a început să mi se zbârlească și mirosul specific de spital deja îmi gâdila nările. Nu că nu-mi place să merg la spital. Am oroare!
Am avut ocazia să văd spitale “de afară” și mi-e greu să le compar cu cele de aici, chiar și în gând.
Ușa din față era blocată. Dinăuntru, un tataie cu o vestă de camuflaj și miopie minus 16 îmi face semne, disperat. Îi citesc pe buze ceva de genul:”ia-o pe la urgență!”.
De ce mi-era frică n-am scăpat: atmosfera de la urgență.
Întotdeauna mi s-a părut că, la noi, la urgență, pacienții de pe hol sunt luați în cabinet, în ordinea deceselor posibile. Adică “cine e mai mort”, ăla intră primu’. Dacă ții ochii deschiși, clipești și mai ai o urmă de puls, o asistentă îți pune imediat etichetă: „ ești sănătos tun! nu te mai văita că n-ai nici pe dracu, ia-uite la doamna din colț cum horcăie, vezi? Păi și tu te vaiți? O să te ia dom’ doctor când poate!”
Trec prin „urgență” ca rapidu’ prin halta Belciugatele, aproape cu ochii închiși și cu respirația ținută, înșfac un halat de vizitator și mă duc spre rezerva 309. Acolo era Guvidu sau Baloo, un amic mai degrabă, decât prieten. Omul nostru avusese parte de un eveniment cam neplăcut, motiv pentru care se afla acum fix la Neurochirurgie.
Nu-mi făcea plăcere să mă duc la el din câteva motive. Cel mai important e că îl împrumutasem cu 1000 de euro în urmă cu 2 luni și de la termenul convenit pentru rambursare, telefonul lui- brusc- era alergic la apelurile mele. Era o ocazie bună să-i aduc aminte.
Un alt motiv pentru care nu-l aveam la suflet erau ticurile lui verbale care mă călcau efectiv pe nervi. Și nu erau decât două: „să moară Ceacanica!”, o vorbă provenită probabil din penitenciarele României comuniste și care făcea referire la Dumitru Ceacanica un celebru criminalist și „Corect?Corect.”, un tic pe care ți-l servea de fiecare dată când făcea o afirmație și nu dorea să te lase să-l contrazici.

Bat la ușa rezervei 309. Intru fără să mai aștept un răspuns și dau cu ochii de amicul Baloo, căruia i se spunea așa din cauza aspectului său corpolent și a unei firi molcome, cu ușoare urme de inteligență. De ce i se spunea și Guvidu? Habar n –am. Poate pentru că semăna cu un guvide. Și semăna.

Mă vede și se bucură evident. Nu mă salută și simte nevoia să treacă la subiect:
-Frateee, era să mă înec, să moară Ceacanica!
-N-aș vrea să te dezamăgesc da’...te-ai înecat cu simț de răspundere din moment ce ai stat trei zile în comă. Nici n-aș vrea să te sperii dar...erai să mori.
-Pe bune?

Guvidu părea că abia acum înțelege că băutura nu era cea mai bună prietenă a saltului de pe stabilopozi. La el, cel puțin, se terminase cu mare tam-tam: SMURD, sirene, resuscitare, comă. O vară de neuitat. Și oricum nu părea conștient de norocul pe care-l avusese.

-Cât am stat în comă?
-Trei zile.
-Pe plajă?
-Hai că ești dobitoc. Cum să stai trei zile pe plajă. Ai stat aici la spital că te-au adus aștia de la SMURD. Erai cârpă de șters pe jos. Legumă.
-Acuma parcă sunt mai bine...
-Dă-mi voie să-ți spun că ești deosebit de viu. Chiar reușești să mă surprinzi cu acceași lipsă de inteligență pe care o aveai și înainte de coma asta. Deci...ți-ai revenit!

Trebuia neapărat să aduc vorba de datoria de 1000 de euro.

-Și ce s-a mai întâmplat în zilele astea trei cât am dormitat p-aici?
-Guvidule, nu cine știe ce. Sau, s-a întâmplat: crește dobânda la ăia o mie de euro pe care ți i-am dat și pe care uiți să-i înapoiezi, văd.
-Băi Vlade, deci...știu mă, știu. O să-ți dau banii, să moară Ceacanica. Numai că...
-Că ce?
-850 din ei i-am jucat la cazinou’ ăla din Centru, de la Grand. Și...n-am avut așa noroc...
-Normal că n-ai avut, că l-ai păstrat pentru ziua înecului...Strălucești de cretinism! Și eu ce fac?
-Oricum, când ies de aici fac rost și ți-i dau. Corect? Corect.
-De fapt eu sunt ăla prost, că eu te-am împrumutat...deși știam cu cine am de –a face...
-Să moară Ceacanica, dacă nu-ți dau banii poți să-mi faci ce vrei tu. Corect?Corect. Te rezolv, stai liniștit.
-De luni mă duc la muncă și fac rost încet-încet de mălai.
-Nu mai ai muncă. Nea Gigi a închis patiseria. Alaltăieri.
-Ce măă? Și io ce fac?

Guvidu devenea agitat. Situația lui materială devenea incertă. Niciodată nu-i plăcuse munca dar făcuse un curs de patiseri și prinsese drag, cu timpul, de japonezele și trigoanele pe care le meșterea în patiseria lu’ unchisu. Vara, stătea și la vânzare și ieșea binișor cu banii.

-Andreea unde e? Mai e supărată pe mine?

În acel moment am simțit că mi-aș fi dorit din tot sufletul ca Guvidu să-și fi pierdut memoria. Măcar parțial. Andreea, prietena lui cu care se certa non-stop, fusese două zile la munte. Cu mine.

-Andreea e bine. Mă duc să-ți iau ceva de citit, ce zici?

..............................................................................





25. Amaretto – 6,74 – Teodor Lesenciuc

Ajung în Bistrița, ca de obicei, cu un nod în gât. Amintiri și senzații dintr-o copilărie lipsită de umbre îmi încețoșează vederea. Observ cu durere că orașul pe care-l străbăteam în lung și-n lat s-a schimbat mult – cartiere noi, transport în comun, hypermarketuri.
Cobor din autobus și, ca un băiat politicos și bine crescut, îi urez șoferului “Sărbători fericite!”. Îmi răspunde cu un mormăit binevoitor și nici nu cred că pot să mă aștept la mai mult. Omul mai are mult până acasă, până la Iași.
Atmosfera e umedă, plouă ușor, nici vorbă de gerul pe care-l anticipam. Nemulțumit, încep să caut un birt care să-mi ridice nivelul de cofeină și, sper eu, să aibă un efect similar și asupra moralului meu. Străzile sunt aproape goale, câțiva trecători, puține mașini. Acestea din urmă încă nu au depășit aici limitele bunului simț.
După vreo zece minute, de sărituri peste bălți și alergături de la o streașină la alta, renunț. Îmi e rușine că mă văd nevoit să cer ajutor, dar n-am de ales. Formez numărul cu degetele deja amorțite de umezeală și mă rog ca ea să-mi răspundă. După două sunete scurte aud vocea familiară și mă simt ceva mai bine. Aflu că tocmai s-a trezit, că-și pregătește o cafea și că-i e dor de mine. Bestia ce doarme în pieptul meu zvâcnește dar nu zic nimic. Ce aș mai putea spune? Alesesem să plec. Îmi amintesc de ce am sunat-o și ascult cu toată atenția instrucțiunile. Cunoaște bine orașul, e la fel de mult al ei cât e și al meu, poate mai mult. La nici cincizeci de pași, “Amaretto”, un birt care, după vitrinele înalte cu firmă mică și aurită, se dorea a fi o cafenea cu pretenții. Prin geamurile groase, înalte și prea transparente, se poate vedea bine prima încăpere, sunt mese mici, pătrate, înconjurate de scaune construite în același mod. Știu deja că n-o să mă simt prea confortabil într-un asemnea loc dar mi-e frig, nu mai am răbdare, și sângele meu strigă după vigoarea cofeinei. Îi mulțumesc pentru ajutor și îmi las vocea să se stingă, ea nu mai insistă, știe. După ce închid mă simt copleșit de căldura și devotamentul din vorbele ei. Scutur gândurile amare înainte ca să aibă timp să mă întoarcă pe dos și împing ușa de sticlă.
Înăuntru, localizez o masă retrasă și îmi depozitez lângă ea cele două bagaje. În timp ce mă chinui să alunec în scaunul de lemn (capitonat ce-i drept) construit cel mai probabil pentru pitici sau spiriduși, o chelneriță prea tânără și mult prea zâmbitoare mă servește cu un meniu. Zâmbesc involuntar și fata își aranjează părul cu exact gradul de cochetărie necesar; invitație sau nu, nu are nici o importanță. Comand un espresso lung -ce se dovedește imediat a fi cam scurt- și caut din priviri o priză. Nici pomeneală, “mofturi!” vorbele mamei au o claritate de cristal în creierul meu. Forțat astfel să renunț la avantajele internetului îmi scot agenda și scotocesc după un pix. Fac toate astea pentru că mă lupt cu o dorință tot mai acerbă de a mă elibera, de a așterne undeva ce simt, și pentru că sper ca măcar o parte din fantomele care mă bântuie vor rămâne acolo, pe hârtie.
Cafeaua e fierbinte, tare și miroase a dar divin, o sorb recunoscător și las aburii să mi se strecoare în piept.
Masa din dreapta mea, complet pustie cu puțin timp în urmă, se colorează rapid. Clipesc de câteva ori și acolo apare un grup de vreo opt tineri care-și comandă cafelele. Fete și băieți râd zgomotos, își fac planuri pentru sărbătorile ce bat la ușă. Sunt complet izolați, lumea înconjurătoare reprezintă prea puțin pentru ei. Liniștea după care tânjisem se evaporă ca un fum. Nu mă supăr pentru că schimbarea se dovedește binevenită, nu mai sunt singurul care-și bea cafeaua departe de cei dragi în Ajunul Crăciunului. Apoi, diferența mă izbește cu brutalitatea unui mărfar: eu sunt singur.
Mă cutremur și alunec în trecut. Un an. Doi. Zece. Sunt un băiețel de vreo doișpe-treișpe ani acum și trec în goană pe lângă un grup de copii. Cineva strigă și mă opresc pe călcâie. Băieți și fete mă cheamă lângă ei, mă primesc cu zâmbete și chiote de veselie. Toate chipurile unei copilării îndepărtate sunt aici și inima mea uită de dor, se împlinește cu puritatea glasurilor și se vindecă prin leacuri demult uitate. Monstrul din mine rămâne undeva în fundal, pregătit să intervină, să mă aducă înapoi în prezent, în realitatea care îmi stoarce plămânii. Temuta clipă vine mult, mult prea repede și urletul jivinei taie dureros în carne vie.
Am părăsit confortul -și așa precar- al casei mele pentru a petrece prima parte a Sărbătorilor de Iarnă împreună cu familia. În drum spre destinația finală, cuvinte ce aduc periculos de mult a film de groază, trebuie să omor cam trei ore în Bistrița – orașul nașterii și copilăriei mele. Acestea sunt motivele pentru care, într-o dimineață ploioasă de douăzeci și patru Decembrie, sunt în “Amaretto” și mă delectez cu bucuriile, cu tristețile copilăriei de care am încercat să scap în ultimii zece ani. Oricât aș pleca de repede sau de departe, înconjurat de oricine, ghearele morților mă trag înapoi într-un lac de durere. Scriu în speranța deșartă că, oarecum, voi putea înțelege sau măcar găsi o logică dincolo de disperare.
Dar am mai spus asta…
Îmi amintesc de cafea, acum e rece și cam amară. Grupul de lângă mine s-a înjumătățit și… scrâșnetul boabelor de cafea zdrobite undeva în spatele barului mă readuce în prezent, barmanul trebăluiește distrat, și el cu mintea pierdută în timp și spațiu. Un ceas mare, hexagonal, poziționat pe peretele din stânga mea îmi arată inflexibil că s-au scurs aproape două ore de când am intrat. Îmbrățișez trecerea timpului și mirosul de cafea proaspăt măcinată ce alunecă în valuri dinspre bar. Întorc privirea la timp pentru ai vedea pe ultimii membrii ai grupului de mai devreme cum se ridică, își așează fularele, căciulile groase și, după ce se strecoară în hainele de stradă, părăsesc “Amaretto”. În locul lor intră alții care nu ezită să se răspândească în grupuri mici, răzlețe, în toată încăperea. Curând mă văd înconjurat de râsetele cristaline și de parfumurile femeilor, în timp ce tonurile grave ale bărbaților îmi amintesc de un concert văzut cu ani în urmă. Îi privesc cu atenție căutând un chip familiar, nu e nici unul. Memoria îmi joacă renghiuri și încep să văd lucruri care nu există. Poate unii dintre ei mi-au fost prieteni cândva, poate cineva își mai amintește de mine… Înghit în sec și-mi termin cafeaua. Stomacul îmi spune că l-am tratat cu răceală și că ar trebui să-i ofer și altceva în afară de cafea. Posibilitățile comestibile din cafenea sunt reduse, aproape inexistente, cele câteva cornuri de pe bar nu mi se par deloc apetisante. Totuși, nu are rost să ies, nu încă – stomacul meu va trebui să aștepte.
- Nu te-ai săturat să tot scrii? Întrebarea barmanului vine din spate și cred că începuse să citească peste umărul meu. Îl privesc întrebător și renunț la replica acidă care-mi stă pe limbă. Omul e amabil, zâmbetul lui pare sincer și ochii îi trădează uimirea. Probabil nu mulți din clienții lui obișnuiți își petrec ore în șir mâzgălind cu pixul pe hârtie. Îi zâmbesc slab, jenat și neg. Tipul mai mormăie ceva apoi își vede de treabă.
Îmi trece prin minte că ar fi trebuit să vizitez pe cineva, să apar neanunțat la ușa cuiva și să mă scuz pentru nepolitețe dar, eram în trecere prin oraș și… Nu. Nu am timp pentru așa ceva, sau cel puțin așa îmi spun și înăbuș dorința încă din fașă. Sunt mândru de controlul de care dau dovadă.
Privesc prin ușa înaltă și studiez trecătorii, e un defect profesional pe care nici nu mai încerc să-l opresc. Sunt puțini, bine înfofoliți deși timpul nu e chiar așa geros, și nu se grăbesc. Pașii lor sunt reglați de un dispozitiv invizibil și nimeni nu se zorește. În Bistrița, oamenii nu aleargă nicăieri din principiu, oriunde ar avea de mers, distanța mică nu justifică o grabă inerentă într-un oraș mai dezvoltat. Pe lângă ei, timpul aleargă nefiresc de repede, schimbările se succed în valuri modificând orașul din temelii dar oamenii rămân mereu aceiași
Un fluviu de toate vârstele, alungat de ploaia deasă și rece, e primit cu brațele deschise de “Amaretto”. În scurtele răstimpuri în care ușa e larg deschisă am ocazia de a face cunoștință mai bine cu schimbarea de afară. Temperatura a căzut puțin și îmi imaginez că e la granița dintre ploaie și ninsoare, cei câțiva copaci desfrunziți se leagănă morbid în bătaia vântului care, cel mai probabil, e factorul principal al succesului de care se bucură cafeneaua. Curând va trebui să mă lupt cu capriciile naturii așa cum, în zilele ce vor urma, voi avea de înfruntat fantomele celor ce m-au părăsit pentru a nu se mai întoarce niciodată.
Acum, când localul e ticsit, observ micul brăduț împodobit dintr-o vitrină laterală. Nici o reacție. Familia mea -și aici mă refer cu precădere la propria persoană- urăște sărbătorile de iarnă. Sfârșitul de an e prilej de lacrimi, de inimi zdrobite, de doruri ce nu mai pot fi alinate. Pentru un moment, deși nu e nici pe departe locul pentru așa ceva, îmi doresc să pot plânge. Dacă aș reuși să scap de suferință odată cu lacrimile, să alung din vene lipsa care mă intoxică ori de câte ori mă-ntorc acasă, aș percepe viața altfel, în culori mai… Oftez. Partea din mine responsabilă cu această formă de eliberare e epuizată și ea până dincolo de capacitatea de refacere.
E târziu, mă rup de tot și caut forța de a merge mai departe, de a face ceea ce trebuie făcut. Cer nota și apoi plătesc cu simțurile furate de aroma portocalelor de pe bar. Neinspirată alegere…
- Sunteți bine? Vocea fetei ajunge cu greu până la mine.
- Poftim? Ah! Da, mulțumesc.
Dacă aș mai fi avut lacrimi acestea ar fi demonstrat fără greș cât de mult mințeam.
Îmi adun toate puterile rămase și pășesc hotărât înainte. Poate anul acesta va fi diferit, poate voi zâmbi, poate voi crede. Cine știe, poate e adevărat și durerile chiar dispar la un moment dat.
Mă-ntreb…



26. Gust de septembrie – 6,68 – Laurențiu Belizan

Noaptea devenise o apă ce intra pe sub uși iar mesele se legănau ca niște gondole. Se apropia ora închiderii. Discuția lâncezea și Jean propuse să mergem la “Café latin”, un bar non-stop. A trebuit, conform ritualului, să insiste ca maiorul să ne însoțească. Ionel ripostă fără prea multă convingere:
- E târziu, profesore și sunt cam obosit...
- Lasă, o să am grijă să pleci suficient de treaz dimineață, încât să nu-ți asuprești subalternii.
- Ce vorbești, dom’le? Sunt un tătuc pentru ei.
- Precum tătuca Stalin? chicoti Matei, apucându-l de braț.
După îmbâcseala din cârciumă, aerul de toamnă ne primenea hainele. Drumul era scurt: câteva străzi traversate pieziș, o duzină de reclame care năuceau un ochi prea atent și iată-ne instalați într-un colț întunecat al barului. Maiorul îmi făcu semn apoi își îndreptă hulpav privirea spre o cântăreață cu aer lasciv ce-l ademenea din televizor:
- Frumos mai cântă! E și bună pe deasupra. Îl aprobai cu o mișcare ușoară a capului, atenția fiindu-mi îndreptată spre conversația care începuse între Jean și colegul lui de catedră:
- Crede-mă, băiatul ăsta al meu are talent, îl lauda Matei cu ochii strălucind. A început să scrie pe la cincisprezece ani. Avea un caiet mic cu coperți negre, pe care îl ascundea în bibliotecă.
- Și ai atentat la intimitatea lui! îl apostrofă Jean.
- Eeee, am făcut-o cu discreție. Știi, de fapt, poeziile lui aduceau mai mult a proză lirică, dar ici-colo răsărea o metaforă cu prospețimi secrete. Matei rostea de-a valma, cu pathos, cuvinte precum “sensibilitate”, “transcendență”, “gingășie” și ar fi continuat dacă nu l-ar fi întrerupt brutal:
- De ce nu vrei să-l aduci la mine dacă și acum, student fiind, continuă să scrie? observație ce îl descumpăni o secundă.
- Pentru că nu vreau să-l pervertești ! scrâșni deodată, în disonanță cu veselia de până atunci.
Jean începu să râdă pe înfundate:
- Ahaaa, acum înțeleg ! De câte ori vin la tine, în ultimul timp tot mai rar, îl alungi pe Răducu. Întotdeauna găsești un pretext ca să-l trimiți la plimbare. Þi-e teamă că fiul tău, căruia îi refuzi maturizarea, o să descopere că există oameni cel puțin la fel de inteligenți și cultivați ca tine. Ah, ce modest sunt... Știi ce face, Luciane, acest părinte nemernic? mi se adresă pe un ton teatral, c-un zâmbet histrionic. Încearcă să-și ferească odrasla de frumusețea dar și de mizeriile vieții, de mirosurile ei fetide. Când va scoate capul în lume, o să fie atât de șocat încât se va adecva foarte greu acestui univers care mustește de răutate, minciună, meschinărie și nu va avea puterea să recunoască măcar o floare de mucigai...
Vocea marcată de inflexiuni retorice și zâmbetul lui de mască antică încercau să atenueze din gravitatea acuzațiilor, ce îl pleoștiseră rău pe Matei:
- Eh, bătrâne, îngăimă cu ochii-n jos, e ușor să dai sfaturi când nu ai copii!
Până și pe impasibilul Ionel, discuția reușise să-l sustragă apetisantei fete de la televizor. Stătea acum în poziția gânditorului de la Hamangia, privindu-l cu un amestec de blazare și compătimire.
- Să admitem că ai dreptate, nu știu ce înseamnă să crești un copil însă sunt un bun pedagog și psiholog, sau așa îmi inchipui. Dar în primul rând sunt prietenul tău și zău, mă doare paternalismul cu care-l sufoci pe Radu. Crede-mă, simt că nu procedezi bine. L-ai putea trimite la mine cu un manuscris, să vorbim despre poemele lui, să-i sugerez anumite lecturi. Te rog, la naiba! Ce te-ai crispat așa? Știu că tu faci asta, pentru că ai căpătat și o autoritate culturală asupra lui. E foarte bine, are un mentor în tine, dar lasă-l să vadă și alte orizonturi.
- Luciane, ce crezi, mă bântuie iar grandomania? Zâmbii...
- Eu cred că merită să vă asumați riscul, domnul profesor, îi zisei lui Matei. Acesta mă privi brusc cu indignare. Fața i se congestionă și izbucni:
- Cum îți permiți, tinere, să-ți dai cu părerea? El nu are nevoie de avocați. Tu, care nu ai habar de metafizică! Ce faci aici, dai târcoale ideilor, le amușinezi? După ce că te tolerăm, ești și obraznic?
Admonestarea dură, jignitoare, mă uimi peste măsură. Nu știu ce văzuse Jean în ochii mei, dar îmi atinse un picior pe sub masă. Era inutil, ce auzisem întrecea orice închipuire.
- Domnule, cum vă permiteți dumneavoastră să-mi vorbiți astfel?
- Măi băiete!
- Niciun “măi băiete”, vă rog să nu mă întrerupeți! și cu greu mă stăpânii să nu țip și eu.
Cei de la mesele din jur ne priveau nedumeriți.
- În primul rând, eu nu sunt un tolerat aici și asta poate confirma Jean, în al doilea rând mi-am permis să-mi dau cu părerea într-o problemă care nu are legătură cu metafizica, ci a felului în care vă purtați cu fiul dumneavoastră. Dar cine știe, poate relația cu fiul este de natură metafizică și noi nu știm.
În clipa aceea, de fereastră se izbi un porumbel cu ciocul pictat, semănând cu o mască venețiană.
- Uite, bătrâne, se văicări Matei cu glas stins, cum amorsezi conspirații împotriva mea! Uite ce-mi fac discipolii tăi!...
- Lucian nu-mi este discipol, ci prieten. Zău, Luciane, ce te amesteci tu în treburi care nu te privesc? Uite, asta-mi place mie mult la Ionel!
La auzul numelui său, maiorul, care din cauza cantității apreciabile de băutură îngurgitate, căzuse în letargie, tresări și de data aceasta își așeză mâinile pe genunchi, ca un luptător de sumo, lăsând la vedere burta proeminentă.
- Îmi place că nu se amestecă în probleme, care ies din sfera competenței lui. E mare lucru să întâlnești astfel de oameni.
Fața lui Ionel se lumină.
- Nici nu-mi permit la rându-mi să-i spun cum să ancheteze un hoț sau un criminal. Carevasăzică – schimbând accentul grav – să bem pentru competență, domnilor! Și, pentru că nu în ultimul rând o calitate a polițiștilor este rapiditatea, maiorul fu primul care ridică paharul.
Deși disputa fusese elegant tranșată în favoarea lui, Matei, a cărui roșeață mai scăzuse, ca a unui vin îndoit cu apă, era tot supărat. Se ridică brusc și plecă la toaletă. Incidentul îi tăiase cheful lui Jean:
- Băieți, eu zic să gătăm.
În ajun avusese loc o tentativă de asasinat asupra ambasadorului Indiei la București. Maiorul ne dădu câteva detalii, recunoscând că nici el nu știa totuși prea mult, ancheta fiind preluată de serviciile secrete. Minutele treceau și Matei nu mai apărea. Jean, îngrijorat se duse după el întorcându-se destul de repede, zâmbind:
- Ce credeți că face la toaletă?
- Ce?
- Stă cu pantalonii în vine și își numără banii cu voce tare. Izbucnirăm toți în râs.
- Păi cum ai putut să-l vezi?
- Știți că w.c.-ul e la demisol. Am ciocănit la ușă, l-am strigat dar nu mi-a răspuns. Știu că este cardiac și, îngrijorat, am ieșit afară să bat în fereastra aceea mică de la nivelul solului. Fereastra era deschisă, așa am văzut grozăvia.
Nici nu termină bine ultimul cuvânt că Matei apăru clătinându-se ușor.
- E totul în regulă? Noi ne-am hotărât să plecăm. Lucian, o să te rog să plătești tu partea mea. Nu știu cum, mi s-au dus aproape toți banii și mai sunt trei zile până la salariu.

Matei și Ionel, locuind în același cartier, plecară cu un taxi.
- Ferice de tine că stai ultracentral! îi zisei în drum spre apartamentul lui aflat într-un bloc construit în perioada interbelică. Pașii noștri sunau în noapte precum ai trecătorilor întârziați prin piața San Marco.
- Știu ce vrei să-mi spui…
- Ce să mai vorbim, un imbecil și jumătate !
- Mai știu că vrei să mă cerți!
- Să te cert? Nici gând. Am realizat că ai vrut să-i curmi umilința.
- Hai la mine să încheiem cu un pahar de palincă. Am găsit “Jocul” lui Huizinga. Parcă erai interesat de cartea asta, nu?
- Aș fi vrut, crede-mă, dar sunt frânt și mâine e musai să ajung la redacție. Întotdeauna am vrut să te întreb ceva: cât e întâmplare și cât este destin în faptul că locuiești pe strada Mântuleasa?
- Într-o zi vei afla, dar nu de la mine, zise atingându-mi umerii.

Așteptând în stația de troleibuz îmi veni în minte fața schimonosită de furie a lui Matei, apoi mi-l imaginai numărând bancnotele. Nu știu cum îmi apăru în față complet schimbat. Parcă era o hologramă rotindu-se lent în jurul meu. Din patetismul lui rămăsese doar melancolia iar hârtiile deveniseră firimituri. Purta un fel de parpalac precum al lui Humphrey Bogart în Casablanca și porumbelul acela zbura în jurul lui înfometat.
Se învârtea atât de repede încât a trebuit să mă sprijin de un stâlp.




27. Așa voi face! – 6,66 – Tincuța Horonceanu- Benevic

Stăteam amândoi ca două momâi, fiecare într-un capăt al canapelei, fără să ne privim. El avea deschisă pe genunchi Viața Sfântului Vasile cel Mare, eu, o carte scrisă lamentabil, pe care o primisem la o lansare, cu autograf din partea autoarei. Eram conștientă că nici el nu citește.
Am încercat să-i spun ceva, dar mi-am dat seama că, în liniștea camerei noastre, cuvintele înaintau ca bulele de aer prin borcanul cu miere. Greu. Ar fi fost imposibil un dialog. Cartea de pe genunchii mei îmi putea servi la făcut avioane pe care să-i scriu în propoziții lungi, declarații de dragoste. Dar mă hotărâsem târziu să vorbesc, iar el profitase de timp și ridicase Zidul Berlinului în jurul său.
- Chiar ești proastă! De ce ai ajuns aici? îmi repetam, înăbușindu-mi un
oftat.
Umerii mei se lăsau în jos ca spatele unui măgar de povară. I-am privit iarăși profilul plăcut, mâinile fine cu care ținea cartea și cu care mă alintase de atâtea ori. Tăcerea lui se lipise de mine și-mi ardea pielea. O meritam.
În jurul meu se ridicase o cușcă de nori care-mi limitau mișcările. Poate erau gândurile lui Nic. Sau gândurile mele. Pereții camerei păreau stânci abrupte, a căror amenințare îmi asurzea timpanele. Eram singură. Complet singură. Casa se va prăvăli peste mine, din clipă în clipă.

Cu un borcan de compot și o pijama nouă într-o sacoșă, mergeam grăbită spre spital. În dimineața aceea mă simțeam ușoară, aproape eterică. Livia mă rugase disperată, la telefon, să o ajut. Știam că nu are pe nimeni în oraș. M-am milogit atât de frumos de portar, încât m-a lăsat să intru. Doar cinci minute. Furișându-mă pe lângă pereții spitalului, mă simțeam vinovată.
Deși nu era oră de vizită și asistenta m-a rugat să aștept pe hol, medicul mi-a zis că pot să rămân. De ce o fi făcut asta? Cu bunătate, cu un zâmbet senin, cu indiferență aproape. O fracțiune de secundă ne-am întâlnit privirile și el mi-a zâmbit. Mă revedeam fetiță primind o ciocolată. Cu un zâmbet larg pe față și cu ochii strălucitori. Parcă eram făcută din artificii. Un chibrit, și m-aș fi transformat în mii de stele!

Cunoscusem odată un medic care, atunci când venea în vizită, aveai senzația că însăși Măria Sa, Împăratul, coboară să ne vadă. Frica mistuia aerul ca un animal flămând.
Era atâta formalitate în această vizită, că nu m-ar fi mirat dacă ordona să fim îmbrăcate în rochii de seară și, aliniate la perete, noi, bolnavele, să-i spunem cântece și ghicitori.
După vizita lui rămâneam umilite, îmbrățișându-ne fiecare boala, ca pe un prieten drag, căruia poți să-i vorbești despre orice.
El nu accepta conversația, nu accepta nesupunerea. El nu venea să vadă, el venea să fie văzut.

Stăteam lângă patul Liviei și le urmăream dialogul. Cald, prietenesc. Toate operațiile făcute de el se cicatrizau mai repede față de ale altor medici.
Dăruia fiecărei bolnave un zâmbet complice și salonul părea o sufragerie unde s-au adunat cunoștințe vechi să se simtă bine într-o seară de toamnă.
Deși eu nu eram bolnavă, mi-a zâmbit cu drag. I-am întors zâmbetul.
- Să vă luați colega acasă, cât mai repede. E sănătoasă tun! adăugă el.
- Așa voi face! l-am asigurat eu, apoi vocea mi s-a dizolvat într-o rază de lumină
ce umbla nestingherită prin salon. Îi și vedeam rasa portocalie de călugăr tibetan, un Dalai Lama veritabil, hotărât să vindece rănile lumii.

Imaginea lui m-a urmărit pe holurile spitalului, pe stradă, parcă voia să intre în pardesiul meu, să mă strângă în brațe.
- Nu-i loc pentru doi într-o hăinuță strâmtă! aș fi vrut să-i spun.
Era un bărbat frumos? Nu am apucat să-mi dau seama. Eu nu i-am văzut decât zâmbetul. Era un bărbat care știa să zâmbească. Din tot sufletul.

Ne-am revăzut de cinci ori în două săptămâni. Accidental. Poate. Livia era bine. Doream zâmbetul lui. Era hrănitor. Putea substitui aerul, apa, somnul. Și-mi ținea de cald. Sau mă răcorea, după caz. Mă întorceam acasă mai tăcută, mai visătoare, puneam masa cu gândurile împrăștiate.
- De câteva zile ai o problemă! mi-a spus Nic foarte serios.
- Þi se pare, am replicat eu, distrată.
Aș fi vrut să-i spun că am o problemă dar nu-i știu numele. Parcă sunt un norișor ce plutește, și orice adiere de vânt îl poate alunga. Ce nume să-i dau acestei probleme? Cuvintele mele sună a clopoțel de Crăciun și eu nu știu de ce! Este un examen pe care trebuie să-l trec singură. Poate doar asta e problema.

Nu i-am vorbit lui Nic. Îl iubeam. Și la urma urmei, ce puteam să-i spun? Că zâmbetul cuiva mi-a intrat pe sub piele și tot își face loc către inimă, dacă n-o fi ajuns deja?
Că mă hrănesc cu iluzii de atâtea zile?
Că nu am încetat să-l iubesc?
Că e posibil să iubești doi oameni în același timp, dar în moduri diferite?
Că n-am vrut să mi se întâmple mie asemenea lucru, dar s-a întâmplat?
Că victima sunt eu și nicidecum el?
Că mă simt vinovată deși nu am făcut nimic?
Că mă durea întâmplarea ca și cum, ca și cum…


Stăteam fiecare într-un capăt al canapelei, fără să ne privim.
Eu îl iubeam.
Nu îl înșelasem.
A fost doar un schimb de zâmbete. Nevinovat.
Stătea cu cartea pe genunchi. Știam că nu citește. Dinspre el își luau zborul pe geam tot felul de păsări. La început corbi negri, pe urmă rândunele, vrăbii, porumbei. Urmau apoi păsări de hârtie. File întregi din cartea mea părăseau camera cu un fâlfâit de aripi.
Ar trebui să-mi cer iertare, pentru că într-o zi de toamnă, am întâlnit un om care știa să zâmbească, iar eu, neștiutoare, am locuit un timp în zâmbetul lui?



28. Ce zi e azi? – 6,52 – Alice Drogoreanu

Am stat în mașină - cu geamul deschis și zăpada intra peste mine, la fel de lent și de insistent ca o obsesie. Precum gândul ăla pe care l-am aruncat după tine, ca pe un câine de vânătoare care amușină și pufnește prin zăpada moale și-n loc de „ caută, caută” i-am pus la bot spaima că nu te mai găsesc, că te găsesc bucăți. Dincolo de pâlcul ăla răsucit, peste liniile de cale ferată, fâșâiala asta sâcâită sună sadic, pe cât de tăcut. Sună a nenorocire magistrală iremediabilă îngropată fin și metodic în nepăsare - în mersul lumii înainte. Mi s-a uscat gura și-aș urla, conștientă că sunetul ăla se va lovi cu viteză de copaci, va cadea, o să umble în patru labe, se va împiedica de troienele informe, va fi lovit de tren , târât și scârțâit pe șine. Aruncat
înapoi spre mine. Acum mi se pare impudic fumul de țigare, imorală liniștea. Nu văd nimic. Nu simt nimic. E noapte, o noapte de lapte și ceea ce mă îngrozește mai tare e că sunt de lapte, că nu mi-e groază, că n-am imaginație să merg mai departe cu ceea ce se poate întâmpla dacă nu te găsesc.
Cum mi-ar fi să trăiesc fără tine.
Aș vrea să te văd dintr-o dată aici, lângă portieră. Să simt că ești tu, după răsuflare. Să-ți spun un lucru frumos.Și lucrul ăsta să alunece pe mâna mea decăzută pe geam și să-ți mângâie fața ca o fantomă. Ca și cum te-aș iubi. Și-n cele din urmă să te prindă de mâini.
Dar nu-mi vine niciunul în minte , nici frumos nici plăcut, nici al meu nici al altuia făcut mie. Așa cum nu-mi vin niciodată când trebuie, când cineva le așteaptă, după întrebări sau presupuneri. Așa cum nu-mi vin când ar fi o punte. Singura. Gândurile mele miros a țelină proaspăt rasă. A bucătărie cu aburi buni. Gândurile mele spală vase. În apa aia caldă mâna mea inventează minuni. Pe faianță umbra mea are cap și se mișcă odată cu mine, dă din mâini și se-ntinde după una sau alta. Se scurtcircuitează de tot felul de nume, de gesturi fără nume, fără noimă. Și-mi aduc aminte de ce spuneai:” poarta e larg deschisă, nebunii ies”, cum te fascinase pe tine finalul ăsta. Mi-aduc aminte de cum mi-ai palmat tu țigarea la cimitir pentru că-s o agitată și-am uitat de ea și-n dumnezeu s-o odihească ăla trebuie să fie respect și durere. Am pus o mână pe umărul din dreapta mea, tu una pe umărul meu. Și-atunci eu m-am uitat la tine, aveai nasul roșu și nu plângeai. Și am știut că o să speli și tu vase și-n șiroitul apei o să le ai pe toate , o să-i ai pe toți ai tăi. Mânuindu-i sub apa caldă, o să auzi liniștea curgând pe faianță și o să te vezi pe tine în ea. O să mă vezi pe mine spălând vase, când frec tigăile de la ea, cum văd momentul de la cimitir. O să mă vezi gândindu-mă la tine.
Mă uit în pachet, mai am o țigare, se aude un tren. Eins, zwei, drei, vier, fünf, sechs, sieben, acht, neun, aus/ alle warten auf das licht. De undeva de jos îmi sună telefonul: „am găsit-o” „ e întreagă?” „Da”. Lângă roată e un câine; ar mușca – aș mușca prima.
Du-te dracului.
O să fac baie – înainte să scriu. O să-mi spăl părul și o să-l prind în cozi o să-mi aduc aici vinul și scrumiera( e un infern pe măsuță, o să le împing), o să caut rammstein și-am să mă îmbrac într-o rochie. Și cel mai probabil o să mă enervez că fac astea.
Hier kommt die Sonne.





29. Cojile sufletului – 6,44 – Ana-Maria Balaș

Șosetele ude și reci din cizme îmi dădeau senzația că nu sunt singură. Picioarele îmi înghețaseră , deși stăteam la căldură de mai bine de două ore. Încercam să mă concentrez să citesc dintr-o carte pe care abia o începusem pentru examen, însă șosetele reci nu-mi dădeau pace. Semăna cu o ațâțare ce rămânea totuși inertă, nevrând să iasă din ou.
Receptorii prezenți pretutindeni în coaja ce mă acoperea se treziseră, iar atenția se îndrepta spre picioarele reci, tot mai reci. La inceput, a fost bine.
Ieșisem în stradă de dimineață, printre fulgii înghețați de vântul tare care-i transformă în mici pietricele, ce-mi șfichiuiau obrazul. Era o senzație plăcută, dând la o parte umezeala ce o strângeam în mine, ca o sugativă.
Pe munte, vântul îți șuieră și mai adânc prin toate mădularele, și simți pe obrazul înghețat cum se sparg pietricelele de fulgi, amestecate cu cele furate din stâncile-mamă, năpârlite și sfidătoare în singurătățile lor.
Acum, pe străzile orașului, aveam aceeași senzație pe piele și în suflet. Picioarele smulgeau din albul așezat de-a lungul nopții pe alei, aruncându-l înainte și înapoi, pe distanțe nedefinite. În urma mea rămâneau găuri ce dezveleau asfaltul înghețat, găuri pe care ninsoarea le umplea la loc, ca și când nimeni și nimic nu ar fi deranjat procesul acela. Doar că urmele mele, ale tuturor, au rămas desenate în zăpada întărită, peste care fulgi, poate milioane de fulgi au căzut dar nu au reușit să repare urma, în căderea lor.
Dacă îți amintești locul urmei lăsate de cizma ta și începi să sapi, așa cum sapi în suflet după o amintire aproape îngropată, vei găsi urma. O vei distinge doar dacă pe locul urmei tale, nu au lăsat și alții urme adânci, sculptându-o pe a ta.
Picioarele mele sufereau de frig, șosetele mele însetate erau îmbibate cu zăpada topită și acum storceau căldura corpului. Nu mă puteam concentra sub nici un chip să-mi citesc cartea. Începusem să-mi rod unghiile într-un gest aproape inconștient, în cadrul căruia rațiunea nu mai simțea frigul. Aveam ticul acesta de mult timp, mama îmi zicea că e de la lipsă de calciu, Călin îmi spunea că am făcut ulcer de la rosul unghiilor. Defapt, prin acest gest trădam o nevroză refulată, închisă într-o coajă, sub multe alte foi ce mă construiau, la fel ca o rană cu sângele închegat.
``Când ți-e frig, doar un duș cald sau un rom îți poate încălzi corpul; sufletului încă nu i-am gasit leac``, se trezi Livia spunând fără să mă privească, mânată poate și ea de frigul ce-i cuprindea tot corpul.
Am lăsat cartea jos, fiindcă cele câteva zeci de pagini erau oricum citite fără descifrarea înțelesului lor, și mi-am ridicat privirea în sala de bibliotecă în care ședeam amândouă și învățam pentru examen, una lângă alta, la o masă dreptunghiulară din lemn lăcuit în maroniu, ce se prelungea în toată biblioteca. Până atunci nu observasem că se adunaseră mulți studenți în sala pe care o găsisem goală la venire. În ciuda picturii albastre ce ținea în picioare unul din pereții bibliotecii, cu umbre de pești în colțuri și o sirenă în centru, din coada căreia se construiau marginile peretelui, retina nu deosebea decât culoarea gri: griul de pe hainele studenților, cenușiul cărților prăfuite de atâta stat pe rafturi și griul obrajilor ce-adulmecau cu glasuri de sânge căldura măsurată în minute.
Totul ține de timp, mi-am zis în minte și privirea mi s-a întors către albastrul din peretele bibliotecii. Părea că de acolo se năștea lumea, din coada sirenei. De acolo ieșeau mesele cu studenții aplecați peste cursuri, de acolo ieșeau rafturile, de acolo ieșea și prietena mea, Livia.
Brusc, albastrul de mare al peretului mi-a dat senzația că mă aflam cu picioarele în el, simțeam apa izbitor de rece cum se legăna ritmic în cizme, și nu o mai puteam suporta. Apa începea să urce în sus, centimetru cu centimetru mă înghițea în ochii ei, coada sirenei se înfășurase în jurul picioarelor ca un șarpe în jurul gâtului și simțeam cum deveneam albastră de frig. Mi se făcuse pielea ``de găină`` pentru o clipă.
M-am uitat la Livia. Ea deja închisese cartea și toate cursurile; aștepta să plecăm. Am privit-o și m-am mirat că nu e albastră și ea. Și nici gri nu era măcar. Livia avea ochii căprui și părul vopsit negru. În Livia vedeam laolaltă toate culorile, și apa din cizmele mele și căldura corpului meu. Dacă vreau să-mi amintesc ce culoare avea părul ei atunci când am cunoscut-o, îmi apar imaginile cu noi, la început, însă ea este cea de acum, cu părul vopsit. Cu obrazul cald, brăzdaț de câteva riduri în jurul ochilor încărcați de rimel, cu mâinile separate parcă de restul corpului molatec, mâini din carne tare, frumos modelate, cu manichiura veșnic făcută. Ochii erau calzi, ascunzând poate doar sufletul întreg, deschis, fără învelișuri, fără coji.
Ne-am ridicat amândouă de la masă, hotărâte să mergem în cămin să ne încălzim, și să ne uscăm cizmele. Pentru asta, trebuia să trecem iar prin zăpada de afară, dar măcar apa din cizme se încălzea de la mișcările tălpilor obosite și devenea una cu cizma.
Ne-am luat hainele și am pornit spre ieșire, mergând aproape fără vlagă. Îmi doream să ajung cât mai repede în cămin, să mă întind în pat și să dorm …un somn lung și dezbrăcat de vise, un somn liniștit ca o melodie.
Se apropia vacanța de iarnă. Orașul simțea Crăciunul doar în parcuri și în piețele centrale. In Romană, beculețele decorative se înghesuiau unele în altele la fiecare adiere de vânt, trăgând tot mai mult spre țărână cu fiecare fulg căzut în plasa lor, rămânând în fiecare ochi de copil tras de mamă să se uite pe unde merge. Fulgii de zăpadă îmi găureau porii obrazului, adăpându-i. Am prins-o de braț pe Livia și am pornit pe jos, lăsând Academia în spatele nostru.
Tăcerea îți pune tot mai multe coji pe suflet, în încercarea ei naivă ce-adulmecă un cuvânt pe care-l înghițim în noi. Ne înghițim cuvintele înainte să se formeze, ca și cum am mânca un covrig fără să respirăm.
Între mine și Livia se formase o punte de tăcere. Poate că fiecare dintre noi pescuia formele asimetrice colorate ce acopereau ca o blană trupurile îmbătrânite ale caselor, trunchiurile gârbovite de ani ale copacilor. Ochiul se încălzea la vederea instalațiilor ghemuite printre postere mari cât 3 etaje de bloc, de reclame la oferte promoționale din mall-uri, hipermarketuri și magazine de lux.
Livia îmi strângea brațul cu putere, afundându-și mâna în fâșul de la geaca mea. Nu avea mănuși. Aș fi vrut să o întreb dacă are poftă să mâncăm în seara asta mămăliguță cu brânză și smântână, însă numai gândul m-a făcut să înghit cu totul imaginea mesei. Așa cum rumegăm în noi fiecare dorință ce scaldă mintea în vise, cuvintele au ieșit naturale, fără gust, fără miros, iar Livia a fost de acord, după o primă ezitare venită din faptul că trebuia să fierbem apa pe reșou.
Am zâmbit iar apoi am tăcut. În mine a tăcut foamea, au tăcut gândurile și odată cu ele și dorințele. Mai zvâcneau doar cojile sufletului, fiecare foiță în ritmul ei, și totuși- laolaltă, dansau haotic. Mi-era cald. Nu știam când am reușit să mă învelesc cu atâtea foi, ca o ceapă. Nu știam când am reușit să adun atâtea frustrări, complexe, răni, iubiri, certuri , morminte.
Așteptam să moară zilele , una câte una , să vină mai repede Ajunul Crăciunului în care aveam să plec acasă. Trecuseră trei ani de la amintirea aceea, terminasem facultatea, eram înscrisă la masterul de zi și lucram cu normă întreagă.
Trecuseră trei ani de la Crăciunul acela cu apă în cizme și reșouri din cămin. La metrou, auzisem îngânată o melodie populară pe care o asculta tata la radio. Îmi venea să plâng, dar nu de dor, nici de durere, ci de greutatea cojilor de pe suflet. Primul Crăciun fără tata.
Azi, așteptam să mă întorc acasă, încărcată cu anii tatălui meu. Trecuse o veșnicie parcă și totuși, apa din cizme era singura ce-mi dădea senzația că retrăiesc primul an de facultate. Pe străzi zăcea mai multă zăpadă decât acum trei ani, o zăpadă bolnavă de urmele pașilor lor, de umerii grei, obrajii secați și găuriți, cu gurile plesnite, cu ochii întredeschiși – ca la morți. Zăpada murise demult, umerii lor, obrajii, gurile și ochii se topiseră și deveniseră una cu hainele ce se oglideau în urme, iar ochii mei deveniseră ca ai lor, fără priviri. Devenisem ca și ei, imună la viață, la zăpadă, la soare, la moarte. Mă căutam în fiecare umbră pe care-o întâlneam pe stradă, până când oboseam să mă mai văd. Și-atunci, îmi luam în spinare toate umbrele, să fiu sigură că nu o să le mai pot privi, dar nici nu o să le las să cutreiere în neștire străzile, să mă privească alții. Vroiam să mă izolez în propria coajă, ca într-o cămașă de forță.
Continuam să umblu în neștire pe străzi, înghițind la fiecare răsuflare câte-o umbră, fiecare – cu personalitatea ei, în învelișul ei. Începeam să-l înteleg și să le povestesc umbrelor despre tatăl meu. Le purtam în spinare, iar ele mă trăgeau de păr înapoi.
Trebuiau să mă asculte. Abia apoi puteam să le dau hainele mele să se îmbrace și să fugă, iar eu, să râmân goală în stradă și să mă privesc pentru întâia oară. Abia atunci puteau să cadă noi fulgi.
Eram acasă, în sfârșit. Și ningea…iar fulgii se așezau pe sufletul meu dezvelit ca pe apă.




30. Băiețelul – 6,22 – Liviu-Ioan Mureșan


Era un băiețel uscățiv, mic de statură și slăbuț pentru vîrsta sa. Zicea că are șapte ani, dar nu îl credea nimeni. Mereu murdar pe față și pe haine părea mai degrabă desprins dintr-o poveste petrecută secolele trecute. Doar ochii aveau o sclipire ciudată, un fel de inteligență nativă, ce te ducea cu gîndul la un iq specific vremii noastre.
Nimeni nu știa de unde provine, unde locuiește, cine îi sînt părinții sau dacă are părinți. Nici măcar cum se numea nu știa nimeni. Așa că toți îi ziceau "băiețelul". Femeile erau bucuroase să îi ofere cîte o bomboană, o ciocolată, bărbații îi stabileau unele mici sarcini, cum ar fi căratul resturilor menajere, pentru care îl răsplăteau cu cîte un bănuț. Copiii îi ofereau uneori hainele rămase mici, apoi se amuzau cînd îl vedeau îmbrăcat cu ele și remarcau cu voce tare aceasta. Nimănui nu îi păsa însă de rușinea lui, el nici măcar nu și-o manifesta, zîmbind la fiecare ofertă. Oricum, nu se jucau copiii cu el, iar prietenul intim Ii era Dumnezeu. Lui îi spunea în șoaptă toate necazurile și, mai ales, bucuriile. Și tot Lui îi mulțumea pentru ele.
În seara aceea primi un cadou, unul singur. Un pachet de pufuleți de la mama unui copil ce-și făcu plăcerea să îi arunce pe stradă, vădit nemulțumit de gustul prea sărat. Se așeză pe bancă să asculte colindele atît de frumoase, să privescă grupurile de colindători și pîlpîirile minunate ale miilor de beculețe ce împodobeau strada și casele. Și da, era frig, din ce în ce mai frig, așa că se urcă cu picioarele pe bancă și-și cuprinse genunchii. Puse alături cîțiva pufuleți, cu gîndul că va veni poate un porumbel să mănînce alături de el. Adormi. Nimeni nu știe ce a visat în acea noapte, cu siguranță ceva misterios, ceva remarcabil.
Și a fost atît de marcat, încît a doua zi își luă inima în dinți. Trecu pentru prima dată pragul instituției de protecție a copiilor. Înăuntru căldură, muzică, zîmbete. Moșul pe care atît de mult l-a dorit era plin de cadouri. Îl luă în brațe, îl sărută și îi dădu o jucărie. Ceru în schimb o poezie, una frumoasă, să-i placă moșului. Băiețelul începu să plîngă, știa multe poezii, dar niciuna nu i se părea potrivită momentului. Atunci bîțîi din picioare și arătă cu degetul fața moșului.
- Tu nu ești moșul, ești nenea Popoescu din blocul 9.
- E nenea Popescu, începu să strige tot mai tare.
Moșul îi zîmbi și îi făcu un semn complice cu ochiul. Îi întinse mîna și îl însoți pînă în camera ce îi va fi casă o bună bucată de timp. Aici e patul tău, de mîine vei duce zilnic gunoiul, iar răsplata ți-ai primit-o deja. Nimic nu e gratis.
Era un bătrînel uscățiv, se mișca cu oarece greutate, sprijinit în bastonul său, avea însă un zîmbet ce nimeni nu l-ar fi putut șterge de pe chipul său. Vecinii îl salutau cu respect, copiii de asemenea, doar primarul localității îl lua uneori pe propriii genunchi, îl săruta pe frunte și îi zicea cu lacrimi în ochi:
- Nenea Popescu, anul acesta ești cetățeanul meu de onoare.




31. Scurtă autobiografie – 6,16 – Ioan Toderașcu

(cât o proză scurtă!)

Dacă aș începe cu formula „m-am născut”, ar însemna să-mi asum un merit pe care nu-l am. Adevărul gol-goluț este că m-a născut scumpa mea mamă, într-una din primele zile ale uneia dintre ultimele luni din anul cu pricina. Ghinionul meu a fost că m-a adus pe lume noaptea, fiind nevoit să aștept câteva ore bune pentru a vedea ... lumina zilei! O coincidență surprinzătoare, legată de nașterea mea, ar fi că am deschis ochii exact în satul meu natal!
De când mă știu, sunt un tip cu simțul umorului. Cochetez cu umorul încă de la naștere; ce glumă (proastă) le-am făcut atunci părinților mei care își doreau o fată și nicidecum un al treilea băiat. Poate tocmai de aceea mi-au pus numele Carmen... Am avut destule neplăceri, de-a lungul anilor, cu numele meu. De la grădiniță, când (purtând părul lung, așa cum voiau părinții mei) trebuia să le demonstrez (fetițelor, în special) că sunt băiețel, și până în armată, când unii camarazi îmi făceau propuneri indecente. Câtă perversitate!...
E momentul să precizez , aici și acum, că scrisul mă face să mă simt cu adevărat bărbat. De ce? Pentru că am ales să semnez cu un pseudonim care conține un nume bărbătesc „sută la sută”, și anume... Vai de mine! Era să-mi devoalez numele de autor, putând să ratez concursul respectiv, în care mi-am pus atâtea speranțe. Păi, în ce puteam să mi le pun? În noul guvern ... cel vechi! Ia te uită, am sărit din lac în puț! Fără politică!... Fără speranțe... Dar să mă întorc de unde am plecat. Am plecat de la grădiniță, la școală. De fapt, școala a venit la grădiniță, aceasta mutându-se într-o casă părăsită. Acum se vorbește că ar fi fost naționalizată!... Astfel, cei care am intrat în clasa întâi am rămas la grădiniță. Pe atunci, aveau loc mari transformări, chiar sub ochii noștri nevinovați. Nevinovați erau și mulți dintre cei arestați... Doamne, ce-i cu mine? Iar am luat-o razna! Dar, astăzi, nici n-ai încotro s-o iei, pe criza asta...
De scris, m-am apucat la insistențele învățătoarei, care m-a convins că doar în felul acesta voi putea trece clasa! Am debutat destul de timpuriu în ... corul clasei! Ce emoții am avut când am pășit prima oară pe scenă!... „Mă va vedea mama mea din dosul colegilor care cântau în fața mea?” Ei reușiseră să învețe toate versurile, pe când eu doar refrenul. Ce fericit am fost când am primit aplauze, iar colegii mei s-au înclinat către public și am putut fi văzut de spectatorii din sală! Nu voi uita asta toată viața, dovadă fiind rândurile de față, pe care le scriu la o vârstă respectabilă.
Debutul meu publicistic a avut loc în paginile ziarului „Vremuri noi”. Ce vremuri! Acum, numai prețurile sunt noi. Sunteți de acord? Nici eu! Mai vrem și alte înnoiri...
Nu după multă vreme, am devenit colaborator. Nu, nu colaborator al Securității, de ce gândiți negativ? Colaborator al ziarului mai sus pomenit ( sucombat între timp, fie-i rotativa ușoară! ), dar și la alte două-trei publicații, știut fiind că acestea au apărut, după întâmplarea din ’89, ca... partidele politice! Sau invers? Dar nu are prea mare importanță asta. Colaborarea mea a dat rezultate imediate, eu devenind peste noapte (noaptea îmi poartă noroc, vezi și nașterea mea) redactor plin (de sine!) la un cotidian care nu apărea ... în fiecare zi! Mai exact, apărea de trei ori pe săptămână, apoi o singură dată, până când n-a mai apărut defel. Nu am dezarmat, firește, presa fiind în plină expansiune la acea vreme, așa că m-am trezit secretar de redacție la un săptămânal care apărea de două ori pe lună (nu se instaurase încă moda secretarelor)! Nu-i exclus, totuși, ca numele de Carmen să fi contat în numirea mea ca secretar la publicația respectivă. E o simplă supoziție...
Făcând un scurt bilanț al activității mele de jurnalist, pot spune, cu mâna pe inimă, că am avut un aport deosebit în afirmarea presei locale postdecembriste, toate publicațiile cu care am avut de-a face dând faliment!
Privitor la creația literară, am editat un volum în care am inclus toate poeziile de dragoste dedicate viitoarelor mele iubite. Îmi amintesc că ele rămâneau atât de impresionate, încât… plecau(!), devenindu-mi, în scurt timp, doar foste cunoștințe...
În acest moment, mă aflu în faza căutărilor. Caut... să scot un al doilea volum! Proză scurtă... Inițial, am scris un roman cu care visam (acesta e cuvântul cel mai potrivit!) să dau lovitura pe piața cărților din România și, firește, din Uniunea Europeană.. Romanul era împărțit în douăzeci și patru de capitole, numai că, în ceasul al doisprezecelea (câte două capitole de ceas!), am observat că nu aveau nicio legătură între ele. Drept urmare, m-am decis să transform capitolele în schițe, nuvele și alte povestiri, mai ales că au și titlu, fiecare în parte. Mai greu va fi să dau un titlu cărții, întrucât nici romanului preconizat nu-i găsisem. Vreau ceva care să aibă un impact deosebit asupra cititorului.
Titlul și coperta contează, nu?




32. Agonia lui Dragoș – slogan al iubirii – 6,08 – Dragoș Vișan

Într-un oraș de provincie, într-un Tomis uitat la periferia culturii actuale, doi tineri pe nume Liana și Dragoș se văd, se revăd, la niște întâlniri de seară.
Ea, foarte atrăgătoare. El, mai puțin. Dar i-aduce crini. Merg la “Curtea Brâncovenească” cu bucate ecologice – după cum spune Liana. Ce i-o fi unind ? Aparent, nimic. Sunt doi tineri în jur de treizeci și cinci de ani. Destul de maturi. El ori ea, amândoi ori niciunul să creadă totuși în iubire ?! Asta-i întrebarea. Prima regulă a iubirii e să te întâlnești cu persoana, să crezi în ea. Dragoș se simte prost, în costumul de serviciu, cam vechi.
Altă zi. Liana îl întreabă ce i s-a petrecut în viață. Măcar că nu-l cunoaște, îl descoase. Și Dragoș află ceea ce a trăit Liana – așa, trăind câte ceva din filmul care n-are de ce să nu-l intereseze, pentru că-i viața ei. El nu-i decât la a doua întânire cu ea.
A doua regulă a iubirii: nu te întreba, ca să nu fii întrebat; nu te grăbi să te confesezi partenerului, pentru a nu te amesteca printre ceilalți foști parteneri ai săi.
Din întâlnire în întâlnire, Dragoș se înflăcărează. După cum îi fusese dat de la botez. Prenumele Dragoș înseamnă patimă, nu glumă... Apoi, ciudat, îi vine să abdice de lângă Liana. Mulțumit că a cunoscut-o ! Îi scrie literele fatidice : “adio!” în SMS. A presimțit că n-o să poată continua relația? S-a înfricoșat el de pretențiile ei prea mari? Nu știe cauza. A vrut să o doară puțin? Nu știm. Decât că voia să-l doară pe el, ca să n-o mai doară și pe ea niște evenimente prea nefericite, bruște: aflarea a cel puțin trei vești care-i schimbau, în parte, viața, nu numai lui, ci și multor prieteni. Să observi că unii oameni nu mai au niciun Dumnezeu... Să asiști la moartea altora, apropiați. Nu-i de glumă, nu poți sta chiar de-o parte. Dragoș devenise prea înflăcărat. Numai iubirea îl putea potoli. N-a crezut în forța ei. Iubirea vine, trece și pleacă prin oameni – aceasta este cea de-a treia regulă a iubirii, neglijată însă mai mult de Liana decât de Dragoș.
A patra regulă sună la bărbați așa: nu te îmbrăca precum nuntașii la întâlnirea cu noua iubită. Pentru că dacă te îmbraci atâta, ai obligația să acționezi cât mai iute, la vârsta de peste treizeci de ani. Caută să vezi semnalele dacă ea te dorește. Dacă ea pare indiferentă la modul cum arăți, poate însemna că-ți prețuiește aerul simplității, al adevăratei tale naturi masculine.
Tot așa, a patra regulă, însă la femei, sună: nici tu, femeie, nu îți etala toate articolele vestimentare de lux, pentru că-i vei anihila lui, bărbatului, judecata! Pe bune, ia urmăriți voi, femeilor, reacția muncitorilor, când își văd prietenele cu diferite obiecte scumpe, pe care cu greu le-ar cumpăra pentru ele...
Și Ovidius, în “Ars amandi”, sau Vintilă Horia în “Dumnezeu s-a născut în exil” arată cât de fin trebuie cucerită o femeie. Daruri mici. Ea arată prin piele, prin răspunsuri că este dispusă a fi cucerită. Înseamnă că vrea acest lucru. Nu-l desconsideră pe iubit.
Să zicem că ambii, atât Liana cât și Dragoș au posturi de intelectuali. De răspundere. Niciunul dintre ei nu se poate lăuda că nu prețuiește la maximum timpul liber. Dar timpul liber cel mai frumos va fi, întotdeauna, cel petrecut unul lângă celălalt – așa sună cea de-a cincea regulă a iubirii!

- Ce simt, ce cred, ce sper? Eu, unul îți doresc o viață nouă, o viață captivantă. Să te trezești cu bărbatul visurilor tale alături! Tot mereu.
- Dragoș, îți urez, de Crăciun, să ai o viață suportabilă.
- Mulțumesc, îmi place foarte mult urarea ta.
- Ești ca un pasager grăbit. Te sui în autobuz în ultima clipă. Și consideri că dacă ai compostat, nu mai ar fi nimic important. Poți să ațipești, până ajungi în câteva minute aproape de serviciu. Însă viața trece în acest interval pe lângă tine. Și nu ești treaz. Nu ești îndeajuns de vigilent. Poate sunt oameni în vârstă, obosiți încă de la ora șapte dimineața... Iar tu, ca bărbat respectuos, nu le oferi deloc locul tău. A-ți asigura locul nu înseamnă că, în clipa următoare, ai avea dreptul să uiți unde te afli.
- Rareori mi se întâmplă așa: să cad precum un buștean în autobuz. Cred că vrei să mă faci atent că, în iubire mai ales, lucrurile insignifiante contează. Exact cât și cele mari. Iubirea e după tine echilibrarea frământării inimii cu răceala minții. Te-ai gândit, oare, Liana, că și bărbații clachează câteodată? De ce să ne considerați, voi, adoratelor, din fier forjat sau din beton armat?! Eu am făcut aproape totul să nu te dezamăgesc. Însă... Când am simțit că nu mai am nicio putere, pe când tu debordai de atâta energie, m-am retras. Ce-aș mai fi dăruit, dacă mă dojeneai că fac multe greșeli ? Nu puteam să-ți dau ocazia de a îmi urmări greșelile în serie. Mă temeam…
- Cum să te temi ? De ce să te temi ? De cine să te temi ?
- Bănuiești măcar ?
- Mă superi, să știi… Și, în primul rând, vorbește-mi deschis, fără astfel de enigme.
- Ascultă-mă, te rog, mult !... Oricum n-ai nicio vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Ai însă toate meritele. Slavă Domnului că te-am cunoscut. Și m-ai lăsat să țin la tine, cât de cât acolo! Mă temeam de-un singur fapt, care s-ar fi prăvălit ca o ghilotină asupra mea : că în scurtă vreme mă trimiți la plimbare – și asta m-ar fi durut. Mă temeam că nu-s în stare să-ți fiu măcar prieten. Te-am lăsat, dragă Liana, să alegi. Þii minte. Prin acel penultim SMS. N-a fost prea încurajator, în sensul că noi doi am mai fi putut continua. Așa am dedus amândoi, pe urmă, nu?! Așa ai vrut, poate, să-mi dai de înțeles. Iar eu nu mai sunt la vârsta când să fiu mustrat, să primesc observații.
- Ba consider că trebuie să ascultăm și de avertismente. Nu ți le-am dat în ciudă, vrând să mai insiști. Nici nu te-am făcut să bănuiești așa ceva… Tu ai luat-o ca pe reproș. Prea mândru ca să mai judeci, ai pus capăt prieteniei. Dacă se poate numi prietenie ori amiciție ceea ce a fost vreo douăzeci de zile între noi. Nu zece săptămăni, nici zece luni!
- O iubire nu se măsoară în funcție de numărul zilelor. Þi-am dat de înțeles că eram hotărât. M-ai domolit, zicând că nu-i timpul pentru declarații importante, nici pentru a face măcar cunoștință cu părinții... Ritmul de-a iubi diferă, de multe ori, între cei doi parteneri. O sincronizare, cu ajutorul unor compromisuri, nu strică.
- Dragoș, tu nu știi ce-i în sufletul meu. Nici nu bănuiești… Ia-ți acel “adio” ! Înapoi. Poftim, îl șterg acum de pe mobil. Să nu te doară. Șterge și tu urmele lui. Prag decisiv… Nu mai spun altceva. Sfinxul feminin pune întrebări. Oedip răspunde obligat. Și se arde. Nu sunt Sfinxul. Nu ești Oedip! Și Sfinxul poate iubi pe cineva, titanian. Și Oedip își poate evita căderea sau orbirea. Iar tu mai ai și un nume atât de antioedipian. Vrei ca toți să te-nțeleagă. Arta de-a răspunde iubirii, chiar la țanc, este bineînțeles:
Cea de-a șasea regulă a iubirii. Că doar ți-am precizat cândva: “a fi sigur de-o iubire e lucru mare, dar a fi din nou singuri împreună, e o cale lungă și-o binecuvântare!”
- Rostul iubirii e să tacă impecabil. Asta-i a șaptea regulă, de aur a ei, Liana! Doi îndrăgostiți o pot sabota iubind. Nu mai ții taina, ești pierdut! De regulă. Există însă o excepție – despărțirea temporară. Să mă explic. Unul dintre îndrăgostiți a fugit. Apoi i-a părut rău… Își cere iertare. Degeaba. Poate c-avusese motive personale. Suferea. Și plecase. A considerat că iubirea n-are un contract, o parafă...
Ce să facă disperatul?! Voise o clipă a despărțirii. Și a stat, de tot, pe margine. Păguboasă expectativă! Iubirea presupune titulari. Niciodată vreo rezervă. Jocul de tenis la dublu se încheagă de-a binelea în turnee, pe parcurs.
Cum să ieși din teren?! S-o lași singură pe iubită?! Pentru o noapte? Sau mai multe zile? În chin... Ca la patinaj, turneul va fi ratat pentru amândoi. Individual, doare adânc. Perechea ce-o formai perfect cu ea s-a destrămat complet.
Femeia parteneră nu vrea să te ierte ușor. Ea crede că dacă i te-adresezi, o jignești. Vrei să reconstitui perechea, dublul tău! Întreabă-ți spectatorii: “Ce mă-ndemnați să fac?”
O să-ți vină atunci mesaje, comentarii: “Bă, tu semeni cu Tom Hanks în nopțile sale. De la Seattle. Respingi iubirea. Nu și pe femeia ta. Care vine la tine, omul pașnic de la țărmul Pacificului”. Sau: “Aștepți un semn. Un sărut din depărtări. Te-aștepți și pe tine însuți. Să te regăsești în ea. Să fii tot acela care-ai fost, la dublu, cu iubită-ta! Treceați cu bine de-atâtea tururi împreună. Nu te va uita.”

Da, dar nu suntem la Seattle. Asta-i problema. Totul stă prea în coadă de pește pe litorarul Mării Negre. Și bărbații, la treizeci și cinci de ani cu greu mai văd sirenele...
Verificați, iubiților, iubitelor – oameni buni – dacă subiectul iubirii e adevărat!






33. Jurnal nocturn – 5,96 – Ecaterina Bargan

Mă trezesc forțat la 5.45. Simt mirosul nopții. Afară sunt oameni puțini, iar cei care sunt, merg foarte încet.

Devin tot mai obișnuită.

Uneori mă gândesc la Dumnezeu și încep să vorbesc cu el, iar atunci când îl rog ceva și se împlinește imediat încep să cred în minuni, așa cum s-a întîmplat la ultimul examen. După așteptări chinuitoare și zadarnice să iasă profesoara din auditoriu, m-am rugat Lui să mă ajute și în același moment, deschizînd ochii, am văzut cum ușa se închide pe dinafară.

La informatică profesoara se ceartă cu G. despre cum se pronunță în bulgară pâine. Profesoara spune că se zice hleap, iar G. spune că leap. Profa îl sună pe soțul ei. G. îi sună unui prieten. Ambii își susțin varianta fără să cedeze. L. și-a pus haina pe monitor. Profesoara a aruncat-o la gunoi. L. cerșește apă de la profesoară. Vede o sticlă de Dorna și bea cu sete. Află imediat că e spirt și fuge într-o răsuflare la chiuvetă. Profa zice că e pentru a șterge computerele.

În fața mea stă un bărbat într-o scurtă decojită lângă fermoar. E de culoare albastră. Pantalonii lui sunt bej. Are o sacoșă. O ține cu ambele mâini, între picioare, fără a o lăsa să se atingă de pământ. În sacoșă e o scurtă de culoare bej, cum îi sunt și pantalonii. Are încălțăminte rezistentă. Are și căciulă pe cap. M-a văzut cum mă uitam lung la pantoful meu drept. De la el pute.

La lecția asta Svetlana mi-a ocupat locul. Anul trecut îmi era prietenă. Nu vreau să mă gândesc ce a fost anul trecut. Acum își roade suprafața mobilului cu unghia degetului mare de la mâna dreaptă. Probabil că vrea să vadă ceva acolo. Simt că ar forfeca primăvara în fulgi și fulgii i-ar topi pe cerul gurii înacrit.

Mâncând conștientiez că gândesc în proză, că orice idee accidentală devine nucleul următoarei mele poezii. E culmea ridiculozității. Mă gândesc la fostul meu profesor de geografie, domnul Bolocan, la talentul său de a ne adormi la lecție, vorbind din ce în ce mai încet. Mă gândesc că exersa un fel de hipnoză cu noi. Mă gândesc că devin atât de banală încât uitându-mă peste fereastră îmi vine să îmi spun Javră!

O latură, cea de la bază, cea pe care se sprijină masa. Nu. Cea care care este sprijinită de masă nu are nimic scris pe ea, dar se vede îndoitura de la jumătate. Despre calendarul meu zic.

E frumos să ai începuturi. E frumos uneori să te oprești și să lași în urmă totul. Să arzi totul. Să trăiești doar prezentul, fără să schimbi ceva în el. Am ajuns acasă. Aveam o floare. Vânzătoarea se mirase când i-am spus să nu o ambaleze. Mi-am luat o lalea albă cu petalele din exterior rozovii. Mai bine îmi luam ultimul număr de la Literatura și Arta.

Am citit mult din Huxley azi. Îmi simt ochii roșii împăienjeniți. Singurătatea asta imperceptibilă dinafară mă adoarme.

Încă mai citesc. Mă apucă o poftă teribilă de fructe exotice. Afară plouă. Afară e întuneric. Mașinile alunecă cu un fel de disperare de a ajunge mai repede pe la case.