Stau de multe ori, singur și mă gândesc la trecutul care este în prezentul ce mă înconjoară și nu am nimic de zis...sau am, nici eu nu mai știu. Era 12 octombrie, țin minte bine ziua aceea, ziua în care am simțit ce nu mai simțisem...că mă despart de tot și de toate...Stau și acum să meditez la lucrurile ce s-au întâmplat și care, poate, îmi vor fi schimbat cursul vieții într-anume fel. Eram doi frați acasă; eu și...Ionel, care era plecat pentru a nu știu câta oară în munți. Trecuseră 5 luni de când nu-l văzusem și mi-era frică să nu îl uit. Așa stau și îmi amintesc vremurile ce au trecut...nu mai știu ce să cred...viața asta poate fi mai mult crudă decât dulce câteodată.
Deodată mă simt ciudat de singur, până în momentul în care tata mă strigă de afară...
-Mihai, vino să-ți arăt ceva. Din clipa asta ochii începură să-mi lăcrimeze și să simt un gol în suflet...știam ce vrea să îmi arate și parcă nu mai vroiam să aflu iar...pur și simplu nu mai vreau să fiu acolo...De ce nu pot sta deoparte nu pot să înțeleg...îmi doresc să nu fi știut nimic și să fi fost alături de ei, dar nu a fost să fie așa...Am ieșit afară încet, pășind timid prin tinda casei, am deschis ușa și fără prea mult zgomot am ajuns aproape de vocea tatei.
Mă îndemna să merg încet și astfel să nu-mi fac și mai mult rău. Îl ascultam și nu-mi venea să cred de ce am fost silit să trec prin ce-am trecut. Poate că meritam sau poate că am vrut să știu cum este, dar acum începe să-mi vină greu, să vreau să fiu ca înainte...dar nu mai pot. Să lupt în viață o să-mi fie ca un fleac, să privesc pe mama...pe Ionel, eu aș mai vrea, dar nu mai pot.
-Mihai, vezi că mai ai un pic și ajungi, ai grijă, știi că am încredere în tine, da?
-Da, tăticule, i-am zis cu vocea-nceată.
Era aceeași curte mică în care am copilărit de-o viață și parcă mai vroiam să o mai văd și altă dată și poate că aș fi vrut ca și tata să se bucure de florile de liliac din fața casei...dar ne este greu acum...că singuri parcă nu putem respira aerul apăsător ce e în jur. Poate că așa a vrut Dumnezeu, nici nu mai știu... De fapt am stat în multe nopti și m-am întrebat dacă meritam asta...și n-am găsit răspuns...sau poate da, dar...
Mergeam încet către vocea care m-a călăuzit atâția ani și mă minteam cu gândul că vor fi și zile mai bune... mai bune pentru alții în mod sigur nu și pentru mine. Am suspinat adânc și-am continuat să merg încet înspre credința care m-a ținut în viață și în sfârșit am putut să sper după atâta timp...Parcă Ionel de ce a trebuit să plece, în mod sigur nu pentru că așa a vrut el, ci că a fost silit de împrejurări; s-a săturat să mai spere în ceva ce oricum nu va veni, așa că măcar a vrut să facă ceva cu viața lui. Îl admir enorm pentru asta și poate că eu nu am să pot să îi urmez credința până la capăt. Sunt doar un suflet gol ce îi purtat de colo - colo în vârtejul crunt și dulce al speranței inutile că va fi mai bine...
Nu sunt dezamăgit în nici un fel că mi-a fost sortit să fiu așa, dar ceva mă reține să plâng atunci când vreau sa ma ridic. Clipele treceau și gândurile negre de asemenea....
-Mihai, de ce nu vii la mine, ce se întâmplă taticule...? Eu de-abia atunci mă trezisem parcă să îmi amintesc toate astea...
-Așteaptă tată, ajung acum, numai un pic. Din casă însă mama îmi cânta frumosul cântec deșteptând un suflet...și parcă nu vroiam să ies pe ușă....și totuși eram indecis....mi-era dor de tata și mă încălzeam cu gândul că mama oricum îmi va fi aproape oricând și necondiționat de orice faptă rece-n viață. M-am hotărât să fac ceva și eu; nu să stau cumplit de-nchis în casă, pe patul meu cel mic și lâng-aceeași poză cu tăticul meu și Ionel, fratele ce îmi era un exemplu de credință și de luptă cu aceleași false vorbe ale omului. Nu sunt stingher în ceea ce fac, însă nici alături de mulți ca mine...îmi fac în sinea mea curaj să-nnaintez în umbra luminilor de rază.
Trecuse încet și sigur o oră simplă de când îmi este dat să îl ajung pe tata. Nu știu câte or mai trece, dar măcar așa îl pot vedea. Încă vreo câțiva pași și voi ajunge...
...deodată mama strigă cu durere din căsuța mică....
-Mihăiță, unde ești? Doamne, nu mi-l lua și pe el că nu mai rezist...nu Doamne, încă nu-l lua la Tine, că este lumina mea aici și nu vreau să îmi lipsească.
Se duse atunci grăbită și plină de durere și de lacrimi în camera din tindă și își dădu seama că am pornit să-l văd pe tata...era prea târziu, că deja cântam împreună cu el, dincolo de ușă, ce am învățat de mic copil.
Eram în sfârșit alături de muzica și de cântecul meu, chiar dacă dincolo de lumea asta rea și rece, chiar dacă dincolo de toți și toate....