agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3474 .



Baladă pentru Umbre - roman
prose [ ]
Fragmente - 1

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [ameliamo ]

2010-01-08  | [This text should be read in romana]    | 





Autocarul rulează cu viteză pe șoseaua ce pare sau chiar este udă. Aceeași câmpie strivită sub mormanul de ceață ca un imaginar tărâm între realitate și vis se prelinge pe spațiul ferestrei. Așa ar trebui să arate purgatoriului își spune Ana. La fel de monoton, de trist, la fel de asemănător cu scurgerea timpului din viața ei. Pleoapele se închid ca întotdeauna, când hipnotic oboseala acționează aruncând asupra minții plasa de rădăcini a viselor ce se strecoară în creier înfrunzind coșmaruri: scurte secvențe, aspecte ale aceleiași obsesii, Dan!
Un apartament tern, cărămiziu, care ști că este al vostru deși nu seamănă. Seamănă cu un altul în care ai locuit cândva. Un apartament lăsat în totală paragină, al acelei case care se reîntoarce în somnul tău, chiar dacă și locul îi este pierdut sub marea construcție, „Casa poporului”. Pereții au tencuiala căzută lăsând să se vadă cărămida roșietică lipită cu mortar gri-brun. Totul e umed iar pe jos aleargă gândaci translucizi pe care nu reușești să îi prinzi sau dacă izbutești nu poți să îi omori pentru că pur și simplu nu mor. Zboară obrasnic spre tine, țintit. Le simți picioarele zimțate cum se agață, trupurile reci și moi cum ți se lipesc de piele. Bâjbâi într-o semiobscuritate tivită cu un întuneric profund, spre geamul care știi că trebuie să fie undeva prin apropiere. Dar acolo este doar ceață: o asamblare de straturi care își vântură consistența de abur înainte și înapoi, și din nou înainte și înapoi... Dansează o gavotă în fața unui zid vopsit într-un alb cenușiu. O mișcare menită să ascundă această prezență, lăsând iluzia continuității unui spațiu inexistent, dar sperat: spațiul de care ai nevoie pentru a nu te sufoca întunericul din jur și din tine. O singură cameră este vizibilă, restul este negru intens, inform, dens precum materia și abstract precum gândul morții. Aici timpul se gonește pe sine însuși, se rotește lovindu-se de pereți. Ea și El, acele unui ceasornic unite într-un punct comun și apoi despărțite printr-o fâșie de spațiu. Acel spațiu propriu, caracteristic personalității fiecăruia, care în ciuda a tot ce îi unește i-a separat întotdeauna. El minutarul grăbit ce trece pe lângă ea. Ea ora ce rămâne dependentă de drumul minutarului, așteptând să o ducă cu el mai departe: minut după minut, o oră și încă o oră,.. o viață. În această cameră suntem acum toți: eu, El, copiii și mama care a venit și ea. Mama,.. întotdeauna o visez tânără: mama din copilăria mea. Bătrâna respingătoare de acum îmi pare o uzurpatoare. Aceasta nu e mama mea; nu poate fi mama mea, nu mai au nimic în comun. Este o străină care nu-mi place; mă dezgustă și nu mă pot apropia de ea. Oare cum vom dormii cu toții? Unde îl voi culca pe fiecare? Aceeași obsesivă problemă a spațiului. Spațiu, spațiu, mereu avem nevoie de spațiu. Spațiu personal, spațiu colectiv, spațiul mental, al sentimentelor, spațiul în care bat inimile noastre. Dan e vesel, s-a întors. Se comportă ca și cum nu ar fi fost plecat niciodată. Niciodată. Oare cum vom dormi? Aceasta este întrebarea care mă frământă stupid. Într-adevăr stupid. „Stupidă ai fost întotdeauna”, îmi răspunde un personaj cu perucă blondă, ce își modifică forma de la subțire la umflat, fără încetare. Se umflă și se desumflă în ritmul respirației mele. Nu știu de unde a apărut. Poate era acolo ascuns în întunericul camerei, din totdeauna; căci îl știam încă de pe vremea coșmarurilor copilăriei mele. Eu continui să mă bucur că suntem împreună, eu și Dan. Dar locul este atât de întunecat, de strâmt, de urât. Putem fi fericiți aici? Nu, nimeni nu poate fi fericit în întuneric. Avem nevoie de lumină! Îl văd alergând spre o lumină pe care o vede doar El. Pentru mine Dan dispare doar în întuneric.

Ce ești decât o mărgică înșirată pe firul destinului. Încă una la rând. În urma ta părinți, bunici, strămoși; după tine vor veni copiii, nepoții, strănepoții,... până se va împlini numărul și se va face nod. Atunci ultimul și primul vor fi față în față separați de nodul ce se numește timp, separați de propria sfericitate ce se numește existență personală, prinși în colierul ce se numește istorie. Toată viața ești închis în interiorul minții tale. Până când? Până când timpul te va elibera.

.................................................

O cameră, un pat, un televizor deschis și un spectacol cu obiceiuri populare de nuntă. Obiceiuri străvechi ale beduinilor. Poate că a văzut într-adevăr la televizor cândva acest spectacol cu beduini. Clinchetul strident al limbilor răsucite în gurile deschise rotund, îi sfredelește dureros, cu junghiuri ascuțite urechea. Se vede capul miresei acoperit cu un voal alb. Dan privește tăcut. Ea stă pe o margine de pat și în vis, gândește: visez o nuntă și o mireasă. Asta înseamnă un mesaj despre moarte. Cine oare va muri?

Unde ești, unde, visul meu, printre pietrele albe și ierburi? Pe unde curge acum sufletul tău?
O pagină de hârtie albă, cețoasă cu o bandă bleu în partea de sus, singura care se vede clar. Pe ea un portativ scurt ale cărui linii devin tentacule negre ce se răsfiră având capetele răsucite, unele chiar făcute nod. În loc de cheie muzicală, capul rotund cu perucă blondă, scurtă și ciufulită. Nu are decât gură și strigă: „Aici radio păcatul universal!”
S-a trezit în întunericul dens cu miros de frig. Ploaia își face numărul de acrobație sonoră pe pervaz. Se gândea din nou la Dan.
A fost deajuns să îl revadă pe Dan, deși trecuse atâta timp, pentru ca straturile acelea protectoare pe care mintea ei le secretase precum scoica sideful pe grăuntele dureros, să se dizolve sub acidul emoției reîntâlnirii. Prima dată la spitalul de urgență, unde Dan a stat o lună. Apoi la el acasă. Ea venea zilnic. O ușoară ameliorare i-a determinat pe doctorii să îl externeze în așteptarea unei evoluții oarecare, spre bine sau spre rău. L-a vegheat la spital, l-a vegheat și acasă. Un amic le-a recomandat un specialist de la un alt spital, Spitalul Fundeni.

Spitalul, din nou spitalul... Au ajuns în fine la spital. Dan se mișcă greu, se simte rău, nu se poate ține pe picioare, dar speră: Profesorul îl va salva.
În cabinetul mare, somptuos, menit să impresioneze și să intimideze pe nefericitul bolnav și așa îngrozit de propria suferință, tronează atotputernicul, cel ce va pune diagnostiul și va da verdictul de viață sau moarte: Profesorul.
„E foarte grav - afirmă acesta. Mă mir că nu sunteți internat. Cum de v-au lăsat fără nici un tratament și v-au dat drumul acasă în această stare? Internare de urgență. Acum.”
Dan e îngrozit. Vocea prețioasă cu inflexiuni ce accentuează gravitatea momentului, îi dă frisoane și îi provoacă un atac de panică.
„Astăzi a sâmbată, bâiguie el, nu pot să vin luni? Să mă mai obișnuiesc cu idea.”
„Poate, cum doriți, sigur, se poate și luni, deși ar fi mai bine de azi.” Aprobă Profesorul cu o voce devenită stinsă, indiferentă, ce ar fi însemnat: faci ce vrei nu garantez.
Ana nu îl poate convinge să rămână atunci, pe loc, în spital. E de prea puțină vreme acceptată în preajma lui, pentru a putea să-și impună o părere. El vrea să mai meargă acasă, să mai pună în ordine câte ceva, să se obișnuiască cu ideea gravității bolii și a unei noi internări. Prima dată a ajuns cu salvarea la - Spitalul de urgență. A crezut că este doar ceva banal. Era un bărbat voinic. Se credea sănătos deoarece nu îl deranjase nimic cu adevărat alarmant până atunci. Apoi a aflat că e grav, dar nu putea să conceapă. Dacă își rezolvă problema mental, dacă se întoarce în mediul lui de lucru,.. doar este atât de pasionat de ceeace face, poate totul ar reintra în normal. În fond asta este tot ce i-a mai rămas: munca care îi face plăcere. De sigur mai sunt prietenii și persoana iubită... Nu, nu e Ana. Îl impresionează devotamentul ei, dar îi trezește și remușcări. Ana face parte din trecut. Din acel trecut de care a vrut să se rupă total. Se bucură că este totuși alături de el. Și cealaltă..? Nu poate să renunțe la ea. Nu poate să renunțe nici la noii lui prieteni. Nu vor renunța nici ei la el. S-au simțit atât de bine împreună. Are acum o altă lume a lui. Dar Ana? Nu se poate; Ana? Prezența ei este anacronică printre ei. Deja cealaltă persoană locuiește la el. ... Bine va pleca, dar nu vrea să o piardă: o iubește. Iarăși un joc dublu, iar să facă slalom printre minciuni? Și Ana nu merită așa ceva. Este un teren lunecos și nesigur... Nu va putea să facă nici o alegere fără să sufere. Pasiunea pentru meseria sa este singura care îi mai dă satisfacții reale. Dar nu va fi suficient și probabil în timp se va simții frustrarea lui. Posibil să se ajungă din nou la discuții. Ana de acum nu va mai tolera nimic. Deja, voalat, i-a amintit de ce s-a întâmplat în urma plecării lui, cât de greu i-a fost. Dacă se va învinge pe el, nu se va condamna de fapt singur la nefericire? Gânduri fără nici o rezolvare; pentru că nu există o rezolvare posibilă fără o suferință iremediabilă. Nu se simte în stare să o îndure.
Aici la acest spital și la acest doctor recomandat ca bun specialist, poate i se va rezolva măcar problema medicală.

Profesorul este important, este mare! Mare în primul rând din punct de vedere fizic: înalt, destul de masiv, dar fără a fi gras, ținută dreaptă, importantă și un mers ce denotă siguranță. Se îmbracă în negru; vestimentația îi scoate în evidență importanța. Cănd te uiți la el simți cum el crește și tu te micșorezi. Are părul alb-gălbui ușor ondulat și o figură foarte preocupată ce pare să spună: Eu sunt totul. Eu știu totul. De mine depinde totul. O voi insecte care circulați în jurul meu, furnici pentru care eu trebuie să gândesc, să vă salvez din prostia voastră. Viața voastră depinde de mine, dacă ați ajuns aici la secția pe care o conduc eu. Eu decid, deci numai eu pot vorbi. Voi tăceți și ascultați și mai ales nu îndrăsniți a mă contrazice. Trebuie să vă supuneți. Dacă nu, vă pot da afară chiar dacă nu va fost ușor să vă internați.

E luni dimineață, ora 7 și este un calvar la internări. Sunt oameni mulți veniți din toată țara cu programări. Unii au venit de la ora 5. Alții, din provincie, au dormit în parcul spitalului sau în mașini. Sunt multe formalități, sunt multe cozi la care trebuie să aștepți. La finele câtorva ore de coșmar, de stat în picioare, de certuri fără rost pentru un rând, în care câte cineva înceară să obțină un mic avantaj pozițional față de ceilalți, reușești să obții internarea scriptică, birocratică, dar singura reală. Așteptare și formalități. Ce contează dacă ești bolnav; ritualul este același și trebuie îndeplinit. Numai așa vei putea savura victoria: ai reușit să te internezi sau să internezi pe cineva într-un spital de Stat.
Ana a reușit. Dan este obosit, se simte rău, dar nu are loc încă efectiv în pat; nu s-a eliberat.
„Nu pot să vă dau o rezervă, chiar dacă v-am promis. Eu nu-mi pot da afară bolnavii. Descurcați-vă și nu-mi mai faceți probleme. Nu este singurul bolnav grav”, îi spune enervat de insistențele Anei, Profesorul.
Ana nu se lasă. Aleargă prin toată secția pentru a afla cine va pleca astăzi acasă. Și află: un bătrân de 92 de ani va merge acasă. Era o legumă, dar fiul este prieten cu Profesorul, așa că a stat ceva timp în spital.
Ana se întoarce victorioasă, dar Profesorul nu este deloc mulțumit. Este nervos și deranjat, dar nu are încotro; a promis. Semnează acceptul de a sta soțul ei în rezervă respectivă. Ana aleargă bucuroasă la asistenta șefă, și îi strecoară un plic cu bani în buzunarul halatului. Ea îi vându-se pontul cu eliberarea rezervei. Merita recompensată, dar era un gest necesar și pentru siguranța unei mai bune atenții, în viitor. Acum încep analizele. Din nou analize, deoarece fiecare spital are încredere doar în analizele proprii. Poate este corect; poate știu ei de ce se suspicionează reciproc... Pe scaunul cu rotile Dan este purtat pe la tot felul de cabinete, unde trebuie să aștepte; nu este singurul pacient, Spitalul e mare.
Concluzia generală: „e grav!” O perfuzie va fi pusă, se va da un tratament și va fi consultat chirurgul care ar urma să îl opereze. Dan este liniștit: este pe mâini bune. Profesorul acesta este nemaipomenit. Câtă competență! Ce noroc a fost pentru el, venirea aici. Peste o oră, însă, asistenta vine să îi anunțe că sunt convocați la cabinetul profesorului. Ana se duce în grabă, desigur este ceva important. Înăuntru intrase o tinerică ce trăgea după ea un geamantan pe rotile. Era, după exclamația reciprocă de bucurie, o bună cunoștiință a profesorului.
„Am adus-o pe mama de la Timișoara”, gungurește fătuca alintându-se. „Uite-o este aici”.
„Așteptați puțin, rezolv imediat” le spune profesorul. Întoarce privirea spre Ana și îi spune unei asistente să îl aducă pe Dan. Fătuca cu mama au fost poftite alături în cabinetul elegant. Profesorul îl mai consultă o dată pe Dan. Pentru ce? De formă? Pentru propria lui imagine? Ana privește în jur și vede câteva picturi expuse pe pereți, probabil de la foști pacienți. Vrea să fie amabilă și îi laudă colecția de artă. Profesorul îi răspunde blazat:
„Mda”.
Ana plusează:
„Știți și noi suntem colecționari”.
„Da?!” se miră profesorul.
„Eu sunt pictor”, specifică modest Ana.
Profesorul se strâmbă superior:
„Prea mulți pictori doamnă. Sunt prea mulți cei care s-au apucat de pictat. Tot soiul de necunoscuți se cred artiști.”
Ana nu se simte lezată; dacă profesorul nu a auzit de numele ei, e treaba lui.
„Am să vă ofer un catalog ca să vedeți ce fac” îi spune totuși împăciuitoare, Ana.
„Nu este nevoie, nu mă interesează!” îi răspunde nepoliticos profesorul. Apoi îi ia deoparte pe Ana și Dan, într-un colț, în camera unde lucrează secretara sa, spunând:
„Să nu audă femeile ce discutăm, nu e treaba lor”. Pare misogin, de fapt și este misogin. „Uite care este problema: dumitale îți fac transferul la Spitalul de la care ai venit. Ai să pleci acum și te rog să eliberezi rezerva și să aștepți în sala de mese”. Ana este stupefiată. Profesorul însuși afirmase ca cei de la spitalul respectiv nu acționaseră corect în ce privește cazul lui Dan.
Perfuzia se scoate, ce dacă nu s-a terminat! Ce dacă era un bolnav grav, care nu se putea ține pe picioare. Ce dacă profesorul însuși afirmase că el nu își dă bolnavii afară! A hotărât irevocabil! Le face și un hatâr: le dă o carte de vizită pentru șeful secției de acolo. Dar acesta să nu îi dea nici un telefon. Nu e cazul:
„ Știți este un fel de înțelegere tacită între noi, Profesorii, să ne trimitem pacienți fară a mai da explicații la telefon”. Conștiința sa este mulțumită, nu contează ce va fi mai departe. Ce dacă celălalt profesor este plecat în concediu! Aici, el este: Profesorul.

Și-a amintit de un alt spital; un spital pentru copii, cu mulți ani în urmă. Alt personal medical, alți doctori, alt profesor. Și-a amintit de un scaun la reanimare lângă patul copilului ei bolnav, ce ar fi putut muri din clipă în clipă de peritonită. Medicii nu crezuseră inițial, ca un copil de 2 ani poate să fie bolnav de apendicită. Diferiți medici i-au recomandat tratamente total dăunătoare, precum băi calde și comprese fierbinți. Doar un medic bătrân, pensionar, a suspicionat și a stăruit, că este vorba de inflamarea apendicelui. Copilul a fost operat de urgență, de un medic a cărui mutră nu i-a plăcut: îi inspira incompetență și interes financiar. Problema financiară, veșnica problemă de la noi, îi face pe mulți să piardă sentimentul compasiunii. Avusese bani și relații, așa că și-au permis să treacă peste orgoliile profesionale și să schimbe doctorii. Pentru că procesul infecțios nu putea fi stăpânit de cei de acolo, au adus un profesor cunoscut de la un alt spital și au făcut rost de medicamentul salvator. Ei doi; ea lângă copil în spital, Dan afară, sbătându-se să îi salveze pe amândoi. Dacă ar fi murit copilul, Dan știa că ar fi murit și ea. Dar ea nu am putut să îl ajute acum pe Dan. Totul a fost împotrivă. A văzut și atunci un copil murind. Un copil al unui om sărac, ce mai avea încă vre-o nouă acasă. Un copil al unui vidanjor ce a venit o singură dată să îl vadă. Cu hainele lui jerpelite și cismele înalte de cauciuc, cu șapca în mână, era în fața ușii spunându-i copilului doar atât: „tată, tu să fii cuminte și ascultător.”A plecat apoi făcându-și cruce și spunând pentru sine: „voia Domnului”. Copilul avea ocluzie intestinală, și mai fuseseră cazuri de copii operați cu succes. În salon mai era un copil cu același diagnostic. Nimeni nu se apropia de ei ca să îi opereze. Erau copii de oameni săraci. Părinții celui de al doilea copil, au făcut probabil până la urmă rost de bani, deoarece atitudinea personalului medical față de el s-a schimbat. A fost operat și salvat. Celălat, copilul la care nu mai venea nimeni... a murit.

Ana e disperată, aleargă pe scări să caute chirurgul care ar fi trebuit să îl consulte și eventual să îl opereze. Măcar o consultație, o părere... În fața cabinetului nu este nimeni. Are emoții, bate la ușă. Nu răspunde nimeni. Mai bate o dată și se roagă: Doamne fă să fie aici! Tot nici un răspuns. Atunci încearcă ușa să vadă dacă este încuiată. Nu este. Deschide și vede expuse o serie de caricaturi și desene probabil cu figura doctorului, iar în față un afiș mare ce îl prezenta pe acesta ca inventatorul nu știu cărui aparat. Ana înțepenește în ușă; doctorul este acolo, vorbește la telefon. Nu o bagă în seamă. El este prea mare, ea este prea mică... Dar ea nu vrea să plece, este prea disperată; trebuie să o vadă, trebuie să îi vorbească. Este ultima șansă. Dar doctorul nu o bagă în seamă, își vede în continuare de convorbire. Apoi semn că a văzut-o se întoarce spre ea enervat:
„Îți place să asculți convorbirea mea particulară!”- îi spune pe un ton sarcastic. Ana înțelege. Nu are ce discuta nici cu el. Pleacă fără să mai spună un cuvânt, cu ochii în lacrimi.

Înapoi la Spitalul de urgență. Dan a vrut întâi să treacă pe acasă. Poate presimțea că va mai merge pentru ultima dată acasă. Acest alt „acasă” pentru care își sacrificase familia. Acest acasă doar al lui. Acest acasă pe care la dorit cuibul lui personal de fericire. A adunat, a aranjat o adevărată casă de colecționar de artă. Dorea să-și mai revadă colecția de opere de artă. Colecționar de artă a fost întotdeauna, au fost de fapt amândoi, a fost o pasiune ce i-a unit cândva. Când a intrat prima dată acolo, acolo unde nu crezuse că va intra vre-o dată, Ana s-a simțit stingheră, deși era o copie de fapt a casei lor. Casa lor, ar putea fi și aceasta? Nu. Nu; aici se simțea complet străină. Aici era doar casa lui și nu se putea vedea locuind aici, amândoi. Cealaltă persoană își lăsase, chiar dacă abia vizibil amprenta. Nu, nu era posibil chiar dacă și-ar fi dorit.

Atâta trambalare nu i-a făcut bine unui bolnav ce trebuia să stea la pat. Din nou salvarea. O salvare care deși particulară, scutură îngrozitor, poate tocmai de aceea. O fi fost cumpărată cine știe de unde, mai ieftin. Și țiuitul ei este înfiorător: atenție trece moartea.., altora; dar poate fi și a voastră.
Operație de urgență! Apoi speranțe; dacă va trece timpul și nu va apărea nici o complicație, înseamnă că este salvat. Timpul trece, zilele se numără cu înfrigurare. Merge chiar la rezerva privată. Secția nu are rezerve de o persoană. Clinica particulară cuibărită pe etaj le deține pe toate. Ai bani stai bine. În cazul lui sunt bani; dar când totul părea mulțumitor se instalează febra. Încerci să cauți o justificare oarecare, dar nu cea corectă. O știi dar îți este frică să o declari. Minți și te minți în speranța că totuși te înșeli și realitatea este minciuna pe care o spui.

Ce greu trec zilele când aștepți să se producă un miracol! Se va produce oare? Speri, sau vrei să speri, deși în sufletul tău este incertitudine. Crezi sau vrei să crezi că totul se va termina cu bine. Nu poți să nu speri. Nu poți să nu crezi că dorința ta nu va fi luată în seamă de Dumnezeu. Cine poate ști însă ce dorește Divinitatea? „Facă-se voia Ta” e greu să spui. Trebuie să țină cont și de tine. Iisus te iubește, Iisus ne iubește! Și îl asiguri de asta și pe el, pe Dan. Îi promiți viața în numele Domnului. Cine ești tu să promiți viață în numele Domnului? El nu te crede, se simte prea rău ca să te creadă; nu înțelege de ce trebuie să sufere atât. Dumnezeul cel bun de ce îi dă atâta suferință? De ce nu face o minune ca să îl vindece? De ce?! De ce? Ii explici că în viață nu poți să ai parte numai de cele bune. Fiecare bucurie are contravaloarea ei în suferință.
Totul se complică din nou când ai crezut că a scăpat de pericol. Boală lungă, boală lungă,.. te obsedează proverbul.
În spital moartea este stăpână. O vezi sub diferite forme: un bătrân, o bătrână, o femeie sau un bărbat, un tânăr sau un copil, mor sau plâng moartea cuiva apropiat. Câți am văzut și eu și tu dragul meu, murind în patul de alături! Câți voi mai vedea! Dar nu vreau să te numeri și tu printre cei care mor azi, sau mâine, sau poimâine,... gândești, dar nu ai curajul să spui.
Moartea. Pe pământ ea este stăpână absolută; trăim atâta timp cât ne îngăduie să trăim. Inseparabila moarte pe care viața o poartă în cârcă. Viața ce nu se poate menține decât prin moarte. Legi perfecte acționează pentru menținerea unui perfect echilibru. Totul e lege și legea e scrisă în noi. Dacă „și perii capului vă sunt numărați” cu siguranță sunt și zilele. Acolo în lanțul ascuns în miezul celulei este misterul: prototipul destinului. Și ce este cu adevărat al nostru decât putința de a construi mental, din speranțe, vise? Absurde speranțe atunci când nu știi când se stinge iluzia vieții tale. Oricând poți rămâne un vis ce face doar parte din visele celorlalți, câteodată în vre-o noapte. Și visele curg peste somnul meu ca un șuvoi de ploaie amestecat cu țărână.

Mă urcasem în ceva ce părea un fel de minicar fără copertină, alcătuit din două sau poate trei vagonete. Primele aveau bănci și erau ocupate de călători pe care nu îi vedeam, dar știam că sunt acolo și că mergem cu toții undeva, într-o excursie. Eu stăteam lungită în ultimul vagonet iar alături de mine persoana ciudată ce mă întovărășea în coșmaruri: bărbat sau femeie, nu-mi dădeam seama. Era un maldăr inform de grăsime întins pe spate; nu-i vedeam chipul, doar peruca blondă tunsă scurt, neglijent. Ridicase un picior și își privea ciorapul de mătase de la care îi fugiseră câteva ochiuri, alunecând cu viteza unui torent spre baza piciorului. Mă simțeam obosită, vroiam să dorm. Ne-am oprit undeva în fața unei porți de fier forjat vopsită în albastru. O jumătate de poartă era deschisă lăsând să se vadă o petrecere în desfășurare. Restul grupului pe care nu reușisem să îl văd, era deja înăuntru. Acum puteam să număr scaunele goale din vagonetul lor. Erau treisprezece. Vecinul cel gras, ce-mi părea un travestit, a rămas pe loc, tolănit. Eu am coborât. Cerul era ca un capac de lut galben și era foarte aproape. Mă simțeam parcă aș fi fost închisă în interiorul unei oale de pământ. Și lumina slabă avea o culoare de lut. În continuare aveam o senzație de oboseală și aș fi vrut să dorm; însă deja eram în incinta cu poartă albastră. Ghidul le făcea turiștilor o demonstrație cu un animal mic și păros semănând a porc mistreț în miniatură, îmbrăcat cu o haină de mătase tot albastră. Animalul mânca cu lăcomie resturi și mucuri de țigări oferite de ghidul care îi invita și pe turiști să se distreze astfel. Am început să țip și să ameninț cu protecția animalelor. Le spuneam că este o inconștiență și o crimă ce fac. Þipam și mă agitam, dar știam că este degeaba; nu aveam unde săgăsesc nici o instituție care să se ocupe cu „protecția animalelor”.
M-am semitrezit cu o stare de sufocație și rău. Eram amețită și aveam probabil pulsul ridicat pentru că îmi simțeam inima ca după o alergare. Afară era încă întuneric. Întunericul îmi dădea o stare de neliniște și un fel de atac de panică, dar și o durere interioară fără obiect și localizare precisă, însoțită de o tristețe profundă. Mă simțeam ca și cum ar fi murit cineva care-mi era drag. Cine o fi murit?- Mă întrebam între somn și veghe. Nu, nu a murit nimeni îmi răspundeam singură. Sau încă nimeni.
M-am străduit să mă trezesc deabinelea și am verificat caloriferul să văd dacă nu l-am uitat deschis la maxim când m-am culcat. Mă gândeam că poate căldura excesivă mi-a făcut rău. Caloriferul era rece. M-am uitat la ceas, arăta 5 și 10 minute. E bine, mi-am zis, în curând se va lumina și am simțit că încep să mă liniștesc. Mi-o aminteam pe fata mea copil, plângând cu lacrimi mari seara la culcare:
„Nu-mi place noaptea, nu-mi place noaptea, nu mai vreau să fie noapte niciodată”. Da fetița mea, nici mie nu-mi place noaptea, acum!
Cu ochii închiși aveam impresia că alunec pe un perete de gheață și încerc cu disperare să mă agăț de ceva. Orice asperitate de care încerc să mă prind, după ce îmi rănește degetele până la sângerare, se sfărâmă sau se topește sub căldura mâini. Căderea continuă. Până când?
O aud pe mama cum își târăște papucii pe coridor. Se duce la baie. Am luat-o la mine pentru ca să nu mă mustre conștiința de a fi lăsat-o singură și neputincioasă. La starea mea grija ei îmi mărește angoasa. Nu mă pot înțelege cu ea, nu numai pentru că ar fi aproape surdă și oarbă, ci și pentru că nu ne-am înțeles niciodată. Mințile noastre au locuit în lumi diferite. O tăcere ce mai bine rămâne tăcere, decât o tristețe și o durere ce se ciocnesc croncănind.
Și totuși regret că mă comport așa cu ea acum, ascunsă printre gânduri și cuvinte nerostite, sau explodând la orice intervenție banală, ce mi se pare atât de absurd de banală încât mă enervează. Parcă aș vrea să îi plătesc o veche poliță înghesuită în vre-un cotlon al memoriei. Oare nu sunt în stare să uit și să iert? Nu nimic nu se uită total; rămâne un ciot undeva ascuns printre bălăriile evenimentelor zilnice. Dar nu este vorba de pedeapsă sau iertare; pur și simplu bătrânețea o îngrozea pe Ana prin monstruozitatea transformărilor ce le produce în ființă. Se vedea pe ea în viitor, și este greu să-ți vezi degradarea fizică și psihică în plină desfășurare. Cine poate recunoaște în această bătrână dezagreabilă, cu mintea prăbușită la nivelul copilăriei, femeia curată, cochetă, ce a fost odată. Ea este mai aproape cu fiecare zi de capătul drumului propriu, un drum ce-n timp va fi uitat. Și-l vor aminti cei ce rămân în urma ei, pentru o vreme. Pentru vremea cât mai sunt și ei pe drum. Apoi drumul va fi acoperit încet de praful memoriei pulverizată în liniștea absolută a întunericului celor ce nu mai sunt, al nepăsării celor ce au rămas și pentru care nu a însemnat nimic altceva decât un strămoș oarecare fără importanță.
Îi este frică. Ce va fi, cum va fi? Va merge oare undeva? Va continua oare viața în alt loc? Nu importă unde, important este numai să continue. Întrebări puse timid printre bodogăneli la adresa infirmierei ce nu o îngrijește cum se cuvine, a cățelului care strânge în joaca lui covoarele, sau a obiectelor casnice ce nu sunt așezate ordonat. S-a străduit întreaga viață, mergând până la absurd, să facă ordine și curățenie acolo unde a locuit. Momentele de tăcere, mai bine zis momentele de absență, această lipsă a ideilor, a cuvintelor ce au o logică oarecare, îi cuceresc progresiv timpul de veghe și luciditate. Eu nu am ce să îi răspund nici măcar la aceste întrebări ce ar constitui pentru ea un suport al situației prezente, pentru că nu știu, așa cum de altfel nimeni nu știe, ce se va întâmpla atunci cu adevărat. Pentru că nimeni nu vrea să moară.

La spital bătrânul din patul de alături, avea cancer în faza terminală. Un cancer de prostată agresiv ce metastazase rapid. Avea metastaze osoase. Ambele picioare îi erau amputate, iar oasele rămase erau în pericol de a se sfărâma. Era așa de aproape un an. Arăta ca un om foarte bătrân, iar grimasele suferinței fizice îi modificaseră fizionomia. Și totuși dorea să trăiască. Spunea:
„Nu-mi pasă că sunt un ciot, dacă pot să vă privesc. Atâta vreau să fiu viu ca să pot privi... Vreau mult?”
În salonul de alături o bătrână de 86 de ani avea și ea cancer. Metastazele erau împrăștiate în corp și pe corp ca boabele dintr-un blid de fasole răsturnat. Nu mai era nimic de făcut. Nu vroia să moară. O speriau visele în care apăreau morții ei, și le spunea tuturor:
„Desigur acestea sunt semne că au venit să mă ia.”
Morții așteptau răbdători lângă pat, dar ea nu vroia să plece cu ei. Încerca cu disperare să se prindă întinzând mâna tremurândă spre orice persoană în halat alb ce trecea prin preajmă. Degetele numai oase se agățau ca o gheară și strângeau cu câtă putere mai puteau aduna din spaimă, implorând:
„Nu vreau să mor. Mai e vreme,.. mai târziu...”
Pe alt pat o fată tânără. Este de pe undeva de la țară. Are o tumoră pe creier. Nu știe în ce constă boala ei. Știe doar că trebuie să facă un tratament pentru a se vindeca cât mai repede. Nimeni nu a avut curaj să îi spună. Știe doar mama ce veghează alături. Părul i-a căzut de la citostatice și iradiere; are pe cap o basma. Prietenul a venit pentru ultima dată și i-a spus că nu va mai veni. Nu mai suporta să o vadă,.. îi era milă. Îi era greu să se prefacă că totul este normal. Îi era teamă? Nu ne place să simțim moartea alături, chiar dacă este moartea altuia. În subconștient știm că orice drum are un capăt, deci nici drumul nostru nu se poate pierde în infinit. Fata plânge. Nu pentru că va muri, căci la vârsta ei nu poate crede că este posibil așa ceva.
„Muică,.. o să rămân nemăritată, muică...” se lamentează. Dar peste câteva zile va muri și nu știe, așa cum nu crede sau nu vrea să creadă că este posibil nici mama sa.
În salonul de vizavi cu ferestre largi, prin care se văd intrarea și mașinile ce vin și pleacă, o femeie își privește soțul ce se urcă la volanul mașinii, după ce a trecut să o vadă câteva minute. Și-a făcut datoria, e liber acum. Femeia o vede pe înlocuitoarea ei ce deja a ocupat locul din dreapta. Putea să mai aștepte până mâine sau încă câteva zile sau ceva mai mult. Ce mai conta, oricum erau deja împreună, poate dinainte de a se îmbolnăvi ea. A venit să îi susțină moralul, lui desigur:
„Vai sărmanul de tine e traumatizant să vezi un muribund”.
Oare ce o face acum pe femeie să sufere mai mult?
Un altul tocmai a aflat că este bolnav și nu știe prea multe despre subiect, așa că întreabă senin:
„ Nu-i așa doamna doctor că dacă am să mănânc bine, am să beau să zicem mai puțin, nu este nevoie să mă las și de fumat ?”
Studenta ce-și face lucrarea de licență aici, în acest spital, ridică ochii albaștri pictați pe fața de hârtie albă, nefiresc de albă și tace. Nu o pot privi pe studentă; este atât de frumoasă,.. Are leucemie și din acest motiv a făcut medicina: pentru că speră. De ce nu ar spera?
O melodie duioasă, nostalgică, frânturi de sunete cu timbru cald, plăcut, îmi licărește când și când prin minte. Nu-i știu cuvintele și nici nu contează. Nu știu nici când și unde am auzit-o. Sonoritatea ei difuză, aproape stinsă, mă obsedează. Nu știu cine a cântat-o și din nou nu are nici o importanță. Numai strângerea dureoasă a inimii da.

Teama permanentă ce mă trezea noaptea și alergam la telefonul care de fapt nu sunase, dar eu eram terorizată că va suna, devenise atât de puternică, încât și ziua aveam halucinații auditive. Mă temeam că voi primi vestea, îngrozitoarea veste:
„Nu mai e! A fost, s-a dus.”
„Unde?”
„Cine poate ști!? Numai bunul Dumnezeu.”
.................................................
„E grav!” - a spus doctorul după prima operație.
„Dar poate există o șansă, trebuie să fie!” a replicat Ana, pentru că nu putea să accepte că nu se va face bine. Era imposibil. El era viu și va rămâne așa, pentru că ea s-a rugat și s-a rugat și el în sufletul lui, iar Dumnezeu ascultă rugăciunile. Porumbelul acela pe care l-a găsit cândva pe pervazul ferestrei de la bucătărie, era pe moarte și lacrimile ei plouau peste el. Și a trăit și într-o zi și-a luat sborul în lumea lui.
Dorința de a-l salva o simțea fizic cum țâșnește din inima ei și îl învăluie. O senzație ca o revărsare de unde nevăzute ce picurau cu fiecare lacrimă. Va trăi, căci ea dorea să trăiască.
Altă dată, demult, când erau împreună, Dan fusese operat tot de urgență și era în pericol să moară de peritonită. Doctorul și atunci i-a spus că e grav. Și s-a rugat, și a crezut, și s-a îndoit, și i-a fost frică și s-a topit credința ei la focul spaimei. Atunci a auzit în inima ei o mustrare diferită de oricare alta. Era o mustrare ciudată, spontană, venită din adâncul întunecat al inimii:
„De ce te-ndoiești puțin credinciosule suflet?”
Atunci sufletul meu s-a aprins de credință. Atunci am crezut pentru că am simțit cuvintele venind din inima mea. Fară să aud cu urechile am auzit, fără să văd cu ochii, am văzut infinitul iubirii. De abia atunci am înțeles acel infinit ce nu încape în cuvinte, ce nu poate fi mărginit de sunetele literelor, și totuși aveam o clară senzație de concret, de real. Nu era halucinație și nici vis, dar parcă se deschisese o poartă acolo înlăuntrul meu spre altceva decât eram chiar capabilă să îmi imaginez: spre iubirea absolută a lui Dumnezeu. Totul a durat o clipă. Doar o clipă, pentru că altfel inima mea ar fi explodat. Nu putea să cuprindă atâta iubire câtă strălucea în mustrarea lui Iisus. De ce m-am îndoit? De ce mă îndoiesc mereu și credința mea se înclină după suflarea vântului? Vântul ce se îndreaptă spre miazăzi, se întoarce spre nord; apoi se întoarce din nou și din nou, reluând aceleași circuite.
„ Linu-i lin și iară lin, bate vântul cât de lin...” un colind popular își sună melodia dulce. Gândurile, gândurile... De ce credința mea se pierde printre neîmpliniri? De ce mă simt trădată de însuși obiectul credinței mele? De ce? „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?” „Dumnezeul meu pentru ce ți-ai întors fața de la mine?” De ce? De ce rugăciunile mele ridicate într-o arteziană de lacrimi se isbeau ca de o poartă metalică ferecată și se prăbușeau cuvinte. Atât doar cuvinte. Sigur am avut credință, poate încă mai am credință atâta timp cât îmi pun această întrebare: „de ce?”.

Din nou operație! Alergi te sbați; este nevoie de sânge, trebuiesc donatori. Spiritul de solidaritate umană la nevoie funcționează. Familie, prieteni, simpli pacienți pe care i-a avut și cărora le-a făcut bine, vin să doneze. Ironia sorții și el este medic. El lăcrimează impresionat: oamenii l-au iubit. Da a fost iubit; au fost gelozii și concurențe pentru a-i intra în grații, printre cei din jurul său. Întotdeauna farmecul lui a cucerit; el a fost cel care a ales cine să fie lângă el, pe cine să tolereze în preajmă și la cine să renunțe.

Așteptarea încremenește timpul pentru tine înțepenindu-l în colțurile pereților micii rezerve private cu ascuțișul unor imateriale cuie. Lungi cuie ce se intersectează în ochii tăi pironindu-te în fotoliul pe care stai și aștepți să se anunțe că operația s-a sfârșit, că totul a decurs bine și că a fost salvat. Oare?
Privesc ceasul rotund agățat deasupra ușii. Mă simt în mijlocul lui: eu nemișcată, iar el adună timpul în jurul meu în cercuri. Așteptarea îmi relevă inutilul propriei persoane; nimicul ce se clocește sub faldurile vieții fiecăruia. Fapte și lucruri ce le-ai făcut și ți-au fost dragi; oameni ce ți-au fost și încă îți sunt dragi. Ce importanță mai au acum toate acestea? Cercurile vremii se depun în jurul tău: destin.
Realizezi că nimic nu are sens. Tot ce ai gândit până atunci, tot ce ai crezut până atunci, se prăbușește ca un morman de nisip împrăștiat de vânt. Ce mai este acum valabil înafară de neputința ta de a schimba ceva; de a face ceva pentru a opri prăbușirea. Dar poți ține nisipul în pumn fără să-ți alunece printre degete? Sau poți ține apa în pumn mai mult decât să bei din ea doar o gură?
Disperarea are un timp și un spațiu în care să se dizolve, doar că este înainte de facerea lumii. Și de aici întrebarea pentru ce? Pentru cine?
Până a ajunge la prezentul acestei clipe, de câte ori nu am ratat șansa de a fi fericită. Aveam sentimentul că timpul așteaptă, că îl poți opri la comandă, că te poți juca cu el precum un copil cu o jucărie mecanică. O pornești și o oprești după plac. Nu mă consideram suficient de pregătită așa cum mi-aș fi dorit să fiu. Prototipuri visele, uneori mi-au pus piedici ce mi-au marcat viața lăsându-i poteca să se înfunde în hățișuri care nu mai pot fi defrișate. Deși tenebrele sunt în mintea mea, printre gândurile mele încâlcite, prinzându-mi în pâcla lor nu numai nopțile, ci și zilele. Până când? Până unde?
Acum nimic nu mai are sens și importanță în sine; doar așteptarea cu starea ei de amorțeală, cu refuzul de a crede, sau refuzul de a opri speranța, atunci când întrebarea de ce nu se sfârșește o dată operația, de ce durează atât ceeace trebuia a fi doar o intervenție banală de rutină, devine o obsesie. Și totuși indoiala te doare. Simți că timpul întins pe masa de aperație se va rupe ca orice fir tensionat; dar continui să speri...

Cât de multă vreme s-a pierdut! Cât de mult doresc să recuperăm bucuriile pe care le-am fi putut avea împreună. Îi spuneam:
„Vom merge amândoi de acum prin toată lumea. Sunt atât de multe locuri de văzut. Am și eu dreptul la puțină fericire!”
El tăcea îngândurat și atât de trist, atât de resemnat.
„De ce taci?”- îi spuneam. De ce nu vrei să ne facem planuri împreună? De ce nu vrei să visăm?”
„Vinzi blana ursului din pădure Ana!”- mi-a răspuns.
„Nu. Nu te las. Nu te voi lăsa să mori! Nu vreau să te mai pierd. Vom lupta împreună pentru viață.” Și chiar credeam că este posibil așa ceva.
El era trist și resemnat. În sufletul lui știa, simțea, și probabil îi era frică. Dar eu nu credeam că va muri; nu atunci, nu încă...

O fetiță sare coarda și numără. Numără până când? Până când va obosi, până când picioarele se vor încurca în sfoara corzii, și numerele la fel. De ce? Un joc, când ești singur, mai apoi un joc, în doi. Unul așteaptă. Ce? Jocul continuă, azi, mâine... Acum trebuie să uiți că exiști și tu și ceilalți. Important este să numeri. Să numeri mai departe să nu te oprești. Nu, nu trebuie să uiți. Trebuie să speri. Ce? O amânare a clipei prezente? Dar finalul va fi același; dacă nu astăzi, mâine, sau poimâine, sau mai târziu. Mai târziu... Până atunci mai poți să visezi. La ce? La speranță!
........................................
(va urma)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!