Scăpată de chinul nașterii, pe tânăra mamă o încercau vagi sentimente de duioșie. La început s-au manifestat printr-un un soi de milă, însoțite de plăcere pentru micuța făptură. Își privi câteva clipe copilul vinețiu ce se zbătea neputincios în mîinile medicului. Imediat ce-l văzu, simți o aprigă dorință de a-l ține în brațe, a-l mângâia și a-i simți catifelarea pielii. Dar câteva momente mai târziu, după ce l-au curățat, cântărit și îmbrăcat, asistenta a dispărut cu el din sală. “Unde îl duceți?” reuși lăuza să întrebe îngrijorată. “Fii liniștită! Va fi pus în incubator să mai crescă. Nu ai văzut cât de mic este?” Luminița n-a mai întrebat nimic, sperând că în curând își va ține odorul în brațe. Însă n-a fost după cum își imaginase ea. Copilul născut sub greutatea normală nu avea nici o vlagă.
Prinsă în mrejele amintirilor acelor vremuri, Luminița tricota cu spor fără aș mai arunca privirea pe fereastră. În încăpere plutea liniștea orei târzii, în care toată suflarea era adormită. Printre imaginile ce se derulau, surprinse experiența obținerii primului lapte pentru copil ceea ce o făcu să zâmbescă. Își aminti cu câtă ironie privise atunci îmbrăcatul halatului șifonat cu două despicături în dreptul sânilor, halat ce nu se potrivea mămicilor ce-l purtau. Apoi vocea, acea voce stridentă ce repeta la nesfârșit și obsesiv: „Masca pe figură vă rog...” încă îi persista în memorie. În amalgamul gândurilor sale, îi trecu prin minte sosirea căruciorului cu „sărmăluțe”, pe care câțiva din cei nou născuți, erau aduși spre alimentare. Unii țipau, alții dormeau impasibili de zbieretele celorlalți. Al ei nu era acolo, motiv ce a făcut-o să înțeleagă că trebuie să-i ofere laptele stors într-o căniță, lucru destul de neobișnuit.
În acele clipe tinerei, i-ar fi plăcut mai mult să privească pe cele ce-și țineau puișorii la sân, în timp ce în încăpere singurul sunet auzit, să fie doar țârâitul laptelui. S-ar fi bucurat să-și țină micuța comoară aproape, s-o privească, s-o mângâie cu vârful degetului pe fețișoara inocentă.
Scufundată în aceste gânduri, un zâmbet larg se așternu pe fața femeii care tricota, stând relaxată în scaunul de lângă fereastră. Nici nu-și dădu seama când se surprinse spunându-i copilului din poză: „Numai de nu-i fi apucat și tu năravurile lui tat’tu!” Apoi se retrase din nou în umbrele trecutului ce o invadau năvalnice.
Și-ar fi dorit ca la prima vizită a lui Dan să primească și ea un buchet de flori și să-l vadă venind, proapăt ras și îmbrăcat frumos. Slabe speranțe deoarece venise pe șapte cărări și pus pe harță cu toată lumea. N-avea cu cine vorbi, așa că acea vizită a fost ca inexistentă. Norocul ei că au transferat-o cu tot cu copil la casa de copii unde, maternitatea avea o secție pentru recuperarea nou-născuților prematuri. Astfel perioada stagnării ei în spital și a stării de liniște s-a prelungit.
Câteva zile mai târziu, văzându-se mutată în acel loc, tinerei femei i s-au înecat toate corăbiile. În așa zisul dormitor unde mămicile își petreceau nopțile și perioadele dintre mese, plutea un aer cu miros persistent de mucegai. Și nici nu se putea altfel din moment ce pereții erau încărcați cu mari desene abstracte pe care, apa și timpul pictase neînțelese hărți rupestre. Pe paturile din fier vopsite cândva în alb, vopseaua scorojită lăsa să se vadă dedesubt mari pete de rugină. Cearșafurile de o culoare nedefinită, acopereau pături cenușii asemănătoare celor din cazarmă. Din ruptura saltelelor vechi, pe alocuri ieșeau capete de umplutură.
După prima masă a celui mic, s-a decis să dea o fugă acasă, pentru aș lua lenjerie curată. Un soi de bucurie îi inunda sufletul. Aerul proaspăt, precum și peisajul citadin asupra căruia își plimba privirea, o făceau să se simtă bine. Nu avea bani pentru biletul de tramvai, și cum drumul o obosea, se hotărâ să facă blatul. Nici nu parcurse bine două stații când auzi în dreptul ei cuvintele care-i înghețară orice stare de mulțumire. „Biletele la control vă rog!” Luminița îl privi pe cel ce se postase în fața ei. Era un bărbat între două vârste care nu-i inspira deloc încredere. Cum să-i povestească acestuia despre faptul că toți banii îi ținea Dan la el? Cum să-i relateze despre mizeria din dormitorul casei de copii, în care îi era imposibil să doarmă? Așa că, răspunse simplu doar atât: „Nu am!” Omul o măsură din cap până în picioare, și cu o satisfacție vădit afișată pe față îi complectă procesul verbal. „Foarte bine...” se gândea tânăra femeie: „...să plătescă el cu vârf și îndesat, că doar i-am spus să-mi lase bani de buzunar, dar ce mi-a răspuns? Că nu sunt! Că avem de plătit lumina, că trebuiesc haine la copil, chiar sunt curioasă... o fi cumpărat ceva?"
Cu aceste gânduri în minte pătrunse pe poarta mare ce străjuia în fața curții interioare. Ușa camerei lor era închisă. „Ce Dumnezeu? Ãsta precis că iar a venit beat aseară și doarme în neștire, medită femeia în timp ce, trecând pe lângă apartamentul învecinat, se auzi strigată de locatara acestuia. Era o femeie trecută de șaizeci de ani, foarte cumsecade, în prejma căreia tânăra se simțea ca fiind alături de Lucica. O percepea ca pe mama cea tandră și grijulie pe care și-a dorit-o dintotdeauna.
-Sărut mâna tanti, o salută Luminița bucuroasă că o vede.
-Să trăiești fata mamii, îi răspunse aceasta cu vocea destul de ridicată. Ce mai faci? Unde e copilul? Continuă aceasta pe același ton de parcă Luminița ar fi asurzit în ultima vreme. Haide intră înăuntru, să bei un ceai, uite că tocmai acum l-am făcut! Sau îți este foame? Ai mâncat ceva?
-Nu... mulțumesc tanti, am venit în fugă să rezolv ceva și sunt în criză de timp.
Bătrâna o prinse de umăr și o trase înăuntru cu blândețe făcându-i cu ochiul.
-Hai, dacă îți spun! Să mai stăm un pic de vorbă, că doar n-o fi foc!
Tânăra intră și se așeză pe un scăunel de lemn. După câteva minute bune de discuții în care tânăra femeie îi povesti despre naștere spital și copil, auzi scârțâitul ușii apartamentului ei semn că Dan se trezise. Luminița, se ridică și dădu să plece, când bătrâna, se apropie și mângâind-o ușor pe față îi șopti încet: “Ai grijă ce faci fata mea!” Cuvintele femeii o puseră în gardă... “Hopaaaa! Ceva nu este în regulă..." îi trecu prin minte fulgerător. Cu inima-n dinți bătu în ușa deschisă și dând perdeaua din fața acesteia la o parte pătrunse în încăpere. Mare-i fu mirarea văzând o femeie străină postată chiar în mijlocul odăii. Părea a fi mai degrabă bătrână dacă te luai după pungile adunate de sub ochii înroșiți de nesomn. Îmbrăcată neîngrijit, cu hainele mai mult murdare decât curate, cu fața buhăită, nu inspira prea mult încredere. Luminița rămase consternată preț de câteva clipe. Privi femeia care-și ascundea ochii neștiind ce să spună. Inspectă vizual aspectul camerei unde, patul era vraiște, iar pe masă zăceau în dezordine o grămadă de vase murdare. Apoi, multele haine aruncate ala-ndala povesteau de la sine despre nepăsarea locatarului. Dan, își făcea de lucru pieptănându-se în fața unei oglinzi prinse de ușa dulapului.
- 'Neața! Aproape că strigă Luminița furioasă. Ce se întâmplă aici?
- 'Neața domnișoară, ai și venit acasă? Răspune acesta nemulțumit că o vede. Da’ copilul unde-i? Unde ai lăsat copilul domnișoară? Se rățoi el vrând s-o intimideze.
-Lasă tu copilul, că e pe mâini bune la vecina. Cine este această... femeie și ce caută aici în absența mea?
- Doamna... o caută pe soru-mea, tocmai îi explicam unde locuiește, găsi o explicație plauzibilă.
-Daaaa? Rosti Luminița străfulgerată de o idee nebunească care tocmai îi trecea prin cap. Ei bine atunci! Și-a notat adresa? Și, făcând un pas îndărătul mesei, se prefăcu a cerceta cele ce zăceau pe ea. Apoi cu o forță nebănuită o răsturnă în mijlocul camerei ca pe o baricadă interpusă între ea și cei doi. Mulțumită de fapta-i spontană, făcu stânga-mprejur, părăsind în fugă domiciliul conjugal. Odată ce se văzu în stradă, simți cum inima începe să-i bată cu puterea unui ciocan numai bun a-i sparge pieptul. Ca să fie mai sigură de victorie puse mâna pe două pietroaie și se îndreptă agale spre stație. „Atât îi trebuie să vină după mine ori să facă scandal, că-i sparg capul cu bolovanul..." se auto-îmbărbăta tânăra femeie în timp ce aștepta mijlocul de transport. Dar el n-a venit și n-a văzut-o nici pe femeie, ieșind din curte. „Þi-ai făcut-o cu mâna ta singur-singurel! Þi-ai copt-o, frate! Ei lasă... dacă nu te aranjez eu cum n-ai mai fost aranjat de niciuna, să-mi spui mie cuțu!” Cu gânduri de cruntă răzbunare ajunse din nou la casa de copii unde, una din internatele de acolo o întâmpină spunându-i:
- Vezi că mâine ești de serviciu la scutece.
- Cum adică sunt de serviciu la scutece, la ce scutece? Despre ce anume vorbești?
-Fiecărei mămici îi vine rândul să adune coșurile cu scutecele murdare și să le ducă la spălătorie, să le numere și să aducă altele curate la schimb. Să nu spui că n-ai știut.
- Cum adică să le numere? Dacă sunt murdare de caca, și făcute ghem? Și apoi... ce sunt eu aici femeie de servici? Răspunse Luminița și mai nemulțumită de felul cum decurgeau lucrurile.
-Dar noi suntem femei de servici? Și noi facem treaba asta! Pentru copiii noștri o facem. Stai așa, că asta nu e tot! O să-ți vină rândul și la sticle. Așa este regulamentul și trebuie, să i te supui.
-La ce sticle?
-La sticluțele din care sunt alimentați copiii. Alea nu trebuiesc adunate și spălate? Cine crezi că o face?
-Tot noi cele internate aici?
-Păi cum altfel?
Tricotând de zor, o grimasă de scârbă i se așternu femeii pe față. Ochii minții ei revăzu momentele în care obosită, tristă, și fără nici un chef, căra sacul imens în care zeci de scutece cenuși a căror miros de cloramină se îmbina cu cel de urină și fecale. La numărătoare, nici nu știa cum să le apuce pentru a nu răsturna conținutul pe podea. Cu sticluțele era altă poveste dar și aceasta neplăcută. Recipientele erau depozitate în coșulețe speciale de sârmă și se cărau mai ușor. Nu scoteau miros, dar era destul de neplăcut să le spele într-o apă abia dezmorțită.
În dupăamiaza aceleiași zile se pomeni cu Dan venind în vizită. Deși era beat criță, pe fața lui se așternu o expresie de mulțumire, găsind-o acolo.
-Unde-i copilul meu? Ce ai făcut domnișoară cu copilul? Reuși acesta să rostească cu un debit verbal alterat de alcool. El încă nu înțelesese că, scurta ei vizită acasă, a fost una fără externare.
-Nu am făcut nimic, copilul este bine, în incubator și sper ca în scurt timp să recupereze în greutate. Dar de ce te interesează copilul? Te-a părăsit mândra și acum ți-ai amintit de copil? Oricum tu nu ai să-l mai vezi niciodată! Auzi tu? Niciodată! Așa că ia-ți adio, de la această șansă. După ce ai făcut ceea ce ai făcut...
-Hai măi femeie că nu am făcut nimic. Ce? Nu ți-am spus? A venit aia să se intereseze de soru-mea! Ce-ți trece prin cap? Că-mi schimb eu nevasta cu oricine?
-Lasă, lasă că din astea… am mai auzit eu! Chiar mă crezi dusă cu pluta? Nu mai avem ce vorbi! Pregătește-ți discursul pentru vremea când vei fi treaz, i-a retezat-o scurt Luminița lăsându-l să vorbească de unul singur.
Pendulând între dormitor și sala de alăptare, între orele de masă ale ei și orele în care era de serviciu, timpul a trecut pe negândite. Cele întâmplate, n-au fost lăsate la o parte. Fiecare clipă de stagnare, se materializau în prilejuri în care Luminița plănuia cum să scape din coșmarul în care intrase. Astfel, într-una din acele zile mohorâte de toamnă, emoționată fiind de noua idee captată, tânăra femeie exclamă încrezătoare: "Da, așa am să fac, oare cum de nu mi-a trecut prin cap una ca asta până acum?"

-va urma-