Sunt un bărbat care a făcut, o greșeală care, a închis ochii și a renunțat. Greșeala mea i-a costat pe mulți, i-a salvat pe unii și continuă să miște viețile a miliarde de oameni. Numele meu e, Iosif m-am născut într-o vară uscată, deșertică, în cetatea albă lui David. După ce am, murit lumea așa cum o cunoșteam s-a prăbușit, asemeni unui castel de nisip uscat pe care-l demolează vântul fierbinte. După ce am plecat, multă vreme a fost, întuneric am umblat orb și surd prin locuri prin care nu mai fusesem și am văzut oameni care nu existaseră niciodată. Apoi, s-a făcut lumină și lumea s-a desfășurat goală și rea la picioarele mele. Puteam vedea, auzi și înțelege totul.

De acolo de unde eram puteam observa cum umanitatea plânge după încă o greșeală, după încă o speranță, după o nouă minciună…

Dar pentru că sunt mult, mai puțin cunoscut ca ceilalți – să o iau cu începutul. Tatăl meu a fost tâmplar și, pentru că meseria părea să curgă prin venele bărbaților din casa lui David, am urmat-o și eu, aș vrea să spun că a fost o alegere dar m-aș păcăli din nou singur. Deci, am devenit dulgherul Iosif și tatăl meu era mândru de mine și mama mea mă cinstea și nu știam nimic. Când a venit vremea să mă-nsor mi-au găsit o fată bună, curată și fără de îndoială cu care, m-am logodit și al cărui soț trebuia să fiu. Când evangheliile ajung în momentul acesta simt un fior în spate, în acea parte sufletului care se poate numi așa, și îmi vine să râd și să plâng în același timp, să repar și să uit viața pe care am avut-o înainte. Fata cea bună a rămas grea într-un fel străin de mine. Ce s-a întâmplat mai departe e și acum un vis încețoșat; au venit la mine cu basme. Mi-au spus că femeia purta în pântece copilul Domnului, că ea era aleasă să-l aducă pe lume pe Mântuitor și că eu trebuia să stau alături de ea. Râsul amar e mut și nici măcar sufletele tinere nu mai stau prin preajma mea pentru a-l auzi.

Am știut din prima clipă că era o minciună, că încercau să acopere un păcat prin cel mai murdar mod cu putință. Să fim serioși. Dar dinții scrâșneau și oamenii urlau după ce nu avuseseră.

Vă-ntrebați acum de ce am fost de acord, de ce am recunoscut “minunea” ca fiind adevărată dacă eu eram atât de sigur? Și, mai ales, cum puteam fi atât de sigur că nimic nu era adevărat? Ei bine, răspunsul mă bântuie și pe mine de două mii de ani. Până atunci eram un bărbat liniștit și respectat, unul cunoscut pentru chipul blând și vocea joasă, unul care avea oricând o vorbă bună pentru cei din jur. Probabil de aceea au crezut că sunt suficient de naiv…

Visul l-am avut întrebător, oare unde s-a întâmplat? Îngerul luminos îmi spune că adevărul e în fața mea, dar care e adevărul? La marginea nebuniei mă arunc în întuneric și încerc, lumina să o revăd și alunec…

Maria, Fecioara, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a venit la mine implorându-mă s-o iert. Să uit rușinea care se putea abate asupra întregii mele stirpe și să nu o alung din rândul oamenilor – pentru că era în puterea mea s-o fac. Privindu-i lacrimile și durerea, știind bine ce soartă avea o femeie în situația ei, am închis ochii. I-am spus că eu sunt cel care are nevoie de iertare, că ea e Unealta Domnului și că eu voi fi lângă ea s-o protejez câte zile oi trăi. Mare prost – ați putea zice, nu vă faceți griji unii au și făcut-o, încă nu era considerată blasfemie în acele vremuri și n-o să v-o iau în nume de rău.

De atunci am urmărit efectele acelei minuni. Eu știam mai bine, dar bănuielile mele au fost îngropate și uitate cu mult înainte ca eu să părăsesc lumea aceasta. Oamenii s-au schimbat mult și adesea i-am urmărit cu interes, inventivitatea cu care știau să treacă peste greutăți le făcea cinste. Dar asta e partea infimă…, o altă latură a omului mă face să regret decizia luată. Ați ucis în numele greșelii mele, ați pornit războaie în care ați vărsat sânge nevinovat pentru că voi credeați că aveți dreptate. Sunteți niște nerecunoscători și conștiința mea e în agonie din cauza voastră. Am crezut că fac, bine că aleg să salvez măcar un suflet de la o existență plină de chin, dar voi – voi ați aruncat cu noroi și l-ați amestecat cu sânge…

Un spirit plin de furie e o imagine care merită, credeți-mă. Ah, dar voi credeți prea ușor! Mi-e frică de, oameni - monștrii care îmi înfricoșau mintea-mi limitată pe vremea când eram în viață - sunt niște păreri pe lângă sălbaticul, om al cărui martor am fost. Răutatea de care e capabil în momentele în care crede că nu-l vede nimeni e înspăimântătoare – dacă aș avea un trup (ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată) ar înceta din viață la simpla privire a omului modern.

Timp de câteva sute de ani am încercat să-mi imaginez cuvintele pe care vi le-aș spune dacă m-aș putea face auzit. Îmi propuneam să fiu blând, acea figură plină de spiritualitate pe care o vedeți, prin icoane poate așa aș fi avut sorți de izbândă și aș fi reușit să-mi trimit mesajul. Pentru că, omule, acesta e motivul pentru care am făcut ce am făcut. Pentru că era șansa mea de a impregna viitorului pui de om dragostea și sacrificiul care s-au născut în mine, de a mișca prezentul și viitorul cu mâini de dulgher. Și pe atunci erau interese, chiar dacă mai firave și mai bine intenționate decât în, zbuciumatul prezent unii dintre preoți au putut să ne alunge teama ce ne cuprindea când ne simțeam copleșiți. Și așa am trăit, Iosif și Maria, părinții Pruncului.

Te întreb doar atât, pe tine, bărbatule al, douăzeci și unu tu ce ai face? Femeia ta, soție să-ți fie, sau amantă, sau nimic, îți cere să crezi în lucruri ce nu pot fi crezute. Să renunți la, ai tăi și să duci o viață plină de primejdii, de nesiguranțe, tu om, ai fi în stare? Aștept, nu învierea morților pentru că acea zi e, departe să văd că toate suferințele trecute au avut un scop, dacă așa ceva e, posibil și că ați învățat. Că toți acei care s-au jertfit pentru o idee acum mii de ani sunt onorați și nu călcați în picioare de mințile voastre egoiste.

Te aștept pe tine om, al lui Dumnezeu, să-mi arăți că tu ești cel care crezi în iubire.

******
N.A. – scriind textul de mai sus am primit o mulțime de critici în care am fost acuzat de la pierderea timpului până la blasfemie, prin urmare am hotărât să introduc la subsol o notă în care să asigur că nu am avut nici cea mai mică intenție de a știrbi credibilitatea religiei. Afirm că textul e pură și nealterată ficțiune și nu reprezintă părerea autorului sau conceperile lui religioase. Dacă cineva dorește să înțeleagă lucruri dincolo de ficțiunea creată de mine e problema lui.
******