agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2859 .



Emma
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mihart ]

2010-01-21  | [This text should be read in romana]    | 



Primele zile în Strasbourg au fost de tatonare pentru Emma. Începea ziua târziu, așa cum începeau toate diminețile ei de câțiva ani încoace. Lua masa la restaurantul motelului, niciodată frugal, micul dejun uitat, în timp fiind transformat într-un prânz copios.
Părăsea apoi motelul în pas vioi, purtând aparatul foto la gât, mereu în căutarea acelei imagini- cumul de senzații în tonuri de pictură- ce avea mai apoi să fie transformată pe pânză într-un tablou inedit, în liniștea atelierului său de pictură.
Emma colinda străzile din Strasbourg în căutarea emoției, căutându-se pe sine și acel ceva ce avea să-i redea un strop de bine.
Deseori se oprea pe pod deasupra Rhinului, oglindindu-și profilul în unduirea apei, purtându-și părul negru desfăcut, mângâindu-i obrajii.
*
Ziua aceea începuse altfel. Somnul fugise de pe chipul Emmei mai devreme decât de obicei, alungat de un vis ce păruse mult prea real. Răvășită, Emma se îmbrăcă repede, dar întârzie mai mult la make-up, trasând conturul ochilor și genelor și aplicând două tonuri de fard. Chipul ei nu mai păstra nimic din încărcătura emoțională de mai devreme când părăsi camera. Nu înainte de a-și lua șevaletul, culorile și-o pânză mică, pătrată, păstrată anume pentru acel ceva...
Primăvara sosise devreme în acel an. Copacii înfloriți explodau în tonuri de alb și roz, iar uneori pete roșietice și galbene întregeau peisajul. Emma înflorea și ea sub tușele de culoare aplicate pe pânză, redând în manieră personală emoția.
Două ore mai târziu pânza era de nerecunoscut. Primăvara se coborâse în toată frumusețea ei, iar Emma avea expresia unui copil satisfăcut.
- Ia te uită, o pată de culoare printre atâtea griuri, se auzi o voce din spatele ei.
Emma tresări și întorcând capul în direcția sunetului, observă un chip surprinzător de plăcut.
- Mihail, continuă el. Mă bucur să te cunosc.
- Emma, întinse ea mâna. Să înțeleg că-ți place lucrarea mea?
- Da. E plină de viață. A trecut ceva timp de când am pus eu însumi șevaletul în cui. Timpul...
- Păcat. E întotdeauna o pierdere atunci când un artist renunță la arta lui. Sau cel puțin așa îmi place să cred, zâmbi ea.
- Pictezi de mult? întrebă el.
- De când mă știu, răspunse ea rapid.
Discuția continuă în același ton relaxat și amical. O oră mai târziu, Mihail îi ceru permisiunea s-o însoțească într-o plimbare pe străzile Strasbourgului. Ea acceptă fără rezerve.
Subiectele generale fiind epuizate rapid, în curând se așternu tăcerea între cei doi trecători pe străzile încărcate de emoție.
- Iubești, Emma? a spart el tăcerea.
- Nu știu, Mihail, rosti încet aproape ca pentru sine. Am crezut că știu, a fost un timp în care am trăit sub acoperișul dragostei. Când fiecare zi începea cu zorile strecurate sub genele lui și se încheia cu mâna mea odihnindu-se natural pe coapsa lui ca-ntr-un tablou clasic.
- Apoi?
- Apoi...nimic. Liniștea a venit la fel de natural. De atunci diminețile sunt la fel, mereu la fel. S-au strecurat griuri, e ca-ntr-un tablou, viața e o lucrare de artă. Peste tabloul meu plouă, ninge, adie vântul sau suflă cu putere, iar el ține loc de impermeabil, bun doar pentru vreme rea.
- Vremea rea nu ține la infinit. După ploaie tot răsare soarele, mai devreme sau mai târziu, rosti Mihail apăsat.
- Poate, zâmbi ea stingher. Hai să lăsăm filozofiile pentru altădată, Mihail. Mai bine ne plimbăm pe-aceste străzi vechi, azi parcă s-a coborât toată istoria peste Alsacia. O simți cum pulsează sub greutatea pașilor? Pietrele-mi vorbesc...
- Despre ce? întrebă el, intrigat.
- Despre oamenii locurilor, despre iubirile lor, despre speranțele și tainele ascunse-n ziduri...
- Ce taine, Emma? râse el. Deja vorbești ca un vraci.
Ea își ridică ochii negri expresivi și zise, ațintindu-l cu privirea:
- Tu nu știi, Mihail, că oamenii ating obiecte? Cei care au locuit în aceste case, zise ea, arătând cu mâna de-o parte și de alta a străzii pietruite, fiecare dintre ei au atins aceste ziduri cu taine. Secretul inimii lor, iubirea împărtășită sau rămasă doar la stadiul de dorință, frământările de zi cu zi, lacrimile, mai ales lacrimile... nu vezi ce albe sunt aceste ziduri?
Nu era infatuare în vocea ei, rostind aceste cuvinte și el o privi ca și când ar fi văzut-o întâia oară.
- Sunt albe, Emma, mai albe ca aripile unui înger, spuse el într-un final. Apoi tăcere.
*

Soarele scălda cu ultimele raze strada ce căpătase în timp numele de Via Dolorosa sau Drumul Crucii. În fiecare an în vinerea Paștilor se reconstituia drumul lui Iisus purtându-și crucea în spate spre Locul căpățânii. În fiecare an o procesiune cu rol simbolic trezea mulțimea adunată pe trotuare, în fața caselor sau în coloana formată. O trezire bruscă dintr-un somn adâncit de rutina zilelor ce cădeau monotone peste obrajii tinerilor și adulților în continua luptă pentru supraviețuire.
O luptă ce începe în zorii dimineții cu un uzual marș printre claxoane, printre trecători spre serviciu, urmată de o adâncire în hârtii, facturi, polițe, situații culminând spre seară cu același marș printre claxoane, prin piețele multicolore, prin voci de niciunde, spre acel acasă unde...te-așteaptă sau nu cineva, unde copiii strigă din prag sau sar în brațele părinților, unde mama a pus sau nu masa, o nouă cină în același cadru vinovat de lipsa originalității, vinovat de mișcare...

- Obrajii bătrânilor au alte nuanțe, sparse ea liniștea ce devenise apăsătoare.
- Ce vrei să spui? întrebă Mihail surprins de fraza care venea de nicăieri.
- Mă gândeam că zilele cad altfel pe obrajii bătrânilor. Ei mai găsesc încă răgazul să privească înspre sine, spre ceilalți, spre Dumnezeu...
- Crezi în Dumnezeu, Emma?
- Da, cred. Mai mult decât credința e simțirea. Îl simt. E uneori cald pe umărul meu stâng, picurându-mi muzele... Ce e? se întrerupse ea, observându-i râsul molipsitor.
- Scuze, îngână el rușinat. Îmi imaginam scena aproape biblică. Știi că vorbești cam poetic pentru un pictor?
- Deh, artiștii! râse și ea și intrară într-un con de lumini și umbre.

Seara era caldă pentru luna martie. Felinarele trimiteau lumina printre copaci, reflectând-o în trotuarul încărcat de pașii celor doi trecători. Avea ceva familiar modul în care mergeau, vorbind cu vervă și gesticulând printre râsete. Pentru o clipă Emma s-a simțit din nou acasă, așa cum nu mai fusese de mult.
*

- Ți-e foame, întrebă el?
- Să știi că da. Nu știu când a trecut timpul.
- Să intrăm aici, arătă el cu mâna spre un local retras din stânga lui.
Atmosfera intimă sau poate muzica în surdină, primăvara cu aerul ei boem sau poate toate acestea au fost de vină când, după ce o tarte-flambee a fost adusă cu stil la masa lor, ea întrebă:
- Tu iubești, Mihail?
- Am uitat de mult gustul dragostei, spuse el, apăsându-și degetele jucăuș pe paharul de vin roșu.
- Ce gust are dragostea?
- Hmmm, gustul ploii în luna lui martie, combinație irezistibilă de joc-emoție-pasiune. E câte puțin din toate, niciodată la fel, în fiecare zi altfel...Mereu încifrată, apoi descifrată, a doua zi căutându-i iar sensurile, pentru ca la sfârșitul zilei să descoperi că e la fel de tăinuită.
- Cum poate fi ceva ce nu e? Cum poate să persiste mirosul nebun chiar și atunci când în suflet e doar vid?
- Este în mine și eu în ea. Ea nu trăiește fără mine, eu nu exist fără ea, spuse el ca pentru sine.
- De ce toată această nebunie? Ce avem de câștigat până la urmă din toate acestea?
- Clipe, Emma. Clipe frumoase, nebune, pline de savoare pentru anii goi de după. Pentru nopțile prea lungi care vin în urma lor.
- Atunci, Mihail, nu este dragostea o boală?
- Da, Emma, este. Boala celor care simt. Fără remediu, fără cale de întoarcere.
- Atunci mai bine să ne ferim. Să fugim din miezul dulce al gândurilor, din cuibul cu miere, din care rămâne doar ceara. La ce bun să ardem apoi lumânări? De ce să strigăm același nume de o mie de ori noaptea până la epuizare?
- Pentru că așa e scris. Bărbatul se va uni cu femeia și vor fi împreună același trup și același spirit. Nu e taină mai mare decât aceasta. Ții minte când îmi vorbeai de taine? Eu nu te-am întrebat niciodată ce ascunzi sau de ce fugi, doar dacă iubești, pentru că asta e tot ce rămâne în urma atâtor zbateri și frământări. Oamenii aceia de care spuneai, peste care viața curge monoton, nu se gândesc că ceea ce fac e în zadar sau că iubesc azi ceea ce mâine pot pierde. Ei trăiesc clipa, așa cum le e scris s-o facă și nu caută sensul lucrurilor. Tu cauți sensul dragostei și uiți să iubești pentru că ți-e teamă să te lași în voia ei. Pentru că știi că orice lucru frumos are și-un final. Dar tu pierzi esența vieții în timp ce ei, cei la care meditezi, învață zi de zi gustul ei.
- Mihail, îl ai pe Dumnezeu în tine. Eu am doar temeri și pierderi. Eu vreau să uit și mai tare mă adâncesc în lanțul propriilor slăbiciuni. Și caut să-mi colorez viața în pasteluri și-n culori de ulei, și mă caut în paleta de nuanțe iar și iar, până când obosesc să mai caut. Atunci pășesc printre acești oameni, pe aceste străzi pe care-mi depăn grijile în pași sonori.
- Totuși, acum stau cu tine de vorbă ca pentru mine însămi. Tu mă asculți, văd asta în scânteia din ochii tăi, modelându-și flacăra după cuvintele mele. Tu mă înțelegi. Nu mă cerți, nu cauți să descoperi mai mult decât mi te deschid, așa cum dau paginile ca-ntr-un vechi album.
- Emma, șopti el, atingându-i mâna într-un gest tandru.
Privirile li se întâlniră și rămaseră așa vreme de câteva clipe, cu sângele urcându-le spre tâmple și obraji.
- Să mergem, Emma, să continuăm de unde am rămas plimbarea noastră, zise el, luând-o de mână.
- Da, seara e abia la început, continuă ea. E seara noastră.
Drumul se îngustă brusc și la capătul aleii o mică biserică își ascundea turlele printre trunchiuri de copaci. Două vitralii cu trupuri de îngeri proiectau pete de culoare peste trotuarul întunecat.
- Să intrăm, zise el, luminându-se la față.
- Ce frumos e! exclamă Emma. E slujba de seară, cântă orga, observă ea.
- Da, să stăm puțin aici. Se așezară pe băncuța din spate și păreau doi școlari la prima lor comuniune.
- Mihail, șopti ea.
- Emma, o privi el, întrebător.
- Crezi că ne-am întâlnit întâmplător?
- Cred că nimic nu e întâmplător. Suntem predestinați.
- De ce și-ar bate soarta capul cu noi? medită ea.
- Pentru că merităm, spuse el, râzând.
- Pfff, zâmbi ea. La asta nu m-am gândit.
- Să ieșim, cred că am meditat destul pentru seara asta, o tachină el.

Noaptea își intra ușor-ușor în drepturi. Mihail și Emma stăteau unul în fața celuilalt și puteai simti tensiunea plutind în aer. La fel ca respirația lor grăbită.
- Emma! îi șopti el numele.
- Mihail! răspunse ea pe același ton.
- Ești o femeie frumoasă!
- Mda... Sper să fiu mai mult decât atât, replică ea cu stângăcie.
- Ești, iubire, se auzi vocea lui sacadată în timp ce își apropie capul de tâmplele ei și i le sărută ușor.
- Mihail, nu crezi că... și vocea ei se pierdu încet în timp ce buzele lui îi căutau gura moale și încă întrebătoare. Sărutul se adânci odată cu îmbrățișările pline de emoție și căutări.
- Cred că azi nu mai trebuie să caut, spuse ea peste un timp. Ai avut dreptate, Mihail, e o nebunie. Dar merită.
- Ai găsit ce căutai, Emma?
- M-am găsit pe mine însămi, Mihail. Pentru o clipă sau mai mult...

Pașii încă răsunau pe străzile grăbite chiar după un ceas de la plecarea lor. Trotuarul le acoperea urmele tăcut, însetat de emoție. În urma lor, ploaia spălase patima din îmbrățișarea lor și răcorise obrazul purpuriu, așa cum se odihnea acum la pieptul lui.
- Mâine vom fi...îngână Emma până adormi. Mâine...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!