Uneori este foarte greu de găsit soluții. Gândul te trimite spre acel numitor comun căutat toată viața, însă fizic doare, timpul cere detalii, lucrurile capătă valențe. Te oglindești în marginile gândurilor torturate, tocmai atunci când sperai că totul va merge lin și frumos. Uneori, ai impresia că rezervele vieții s-au epuizat, doar instinctul de conservare te trimite spre necunoscut, în sânul forțelor extrapolate.

Dezorientată, Adela nu știa ce să facă, dar simțea că trebuia să facă ceva, poate prietena ei era la greu și ea era obligată să o ajute, nu putea sta cu mâinile în sân, investise sentimente în această prietenie, nu putea să o abandoneze. Însă abia acum constată că nu știa mare lucru despre această prietenă a ei. Nu știa unde locuiește clar, vizitele de duminica, atunci când se făceau erau la ea, nu știa unde locuiește mama ei sau vreun alt număr de telefon, în afară de cel de la birou.
Soluția veni a doua zi, singură, inopinat. În biroul ei intră un bărbat înalt, foarte înalt, lat în spate cu chip frumos, puțin grizonat, îmbrăcat ordonat și cu gust.
- Sărut mâna, spuse înclinând capul destul de mult, într-un gest de ploconeală, foarte politicos. Mă numesc Samoilă Anton și sunt soțul lui Vali.
- A ...sunteți domnu' Anton ? Ce bine îmi pare să vă cunosc. Luați loc pe acest scaun, vă rog.
- Nu doamnă, stau aici în picioare, vorbi omul rar și tărăgănat, retrăgându-se lângă ușă, timid, răsucind niște chei în mână.
- Unde este Vali domnu' Anton ?
- De asta am venit să vă întreb, poate știți dumneavoastră. Mie mi-a spus o fată din atelier că erați prietene.
- Da, suntem prietene, dar nu știu unde este de ieri. Am auzit că ar fi la poliție împreună cu patronul ei...arestați. Credeți că poate fi adevărat ?
- Se poate ... Ãsta, Strâmbaciu ăsta care mi-a stricat mie familia e de vină. Vali nu poate fi vinovată. Ea nu fură și apoi ce să facă cu banii că acasă nu aducea nici un ban. Ea nu avea bani nici de autobuz. Eu îi dădeam și ei și lui Adrian tot timpu', eu din banii mei, din munca mea cu aceste două mâini i-am întreținut doamnă, tot timpu'... începu domnu' Anton să se lamenteze, arâtându-și mâinile ca pe niște trofee.
- Adrian unde este acum ?
- La mama ei, da’ eu nu mă duc acolo. Nu pot să-i sufăr pe părinții ei, că țin numai cu ea... cu mine deloc.
Și în acest fel se văicări omul vreo jumătate de ceas, bârfind toată familia Valentinei, toate prietenele ei, toate cunoștințele, în afară de ea, de soția lui, pe care o vedea ca pe o ființă inocentă, credulă, nevinovată, pe care o iubea și la care nu renunța chiar dacă divorțul rămăsese în pronunțare.
După ce termină domnul Anton de a-și spune oful, Adela îi ceru adresa soacră-si și constată că aceasta locuia foarte aproape de ea, dar de ce Vali nu-i spusese niciodată, nu înțelegea. Poate pentru motivul că locuiau mai la marginea cartierului, într-un bloc de confort redus. În după amiaza aceea se duse la ușa familei Opriță, părinții Valentinei, doi pensionari foarte cumsecade, simpli, sărăcuți, care mai aveau o adolescentă de 18 ani, sora Valentinei, de care Adela nu știa, dar care nu se plângeau că trebuia să-l țină și pe Adrian pe cheltuiala lor. Adela află de la ei cu stupoare, că Vali era în arestul poliției, vinovată de fraudă și anume, încheiase contracte pentru materiale de confecții pe care nu le plătise la data scadentă. Data era de mult depășită iar acum suma se ridica la niște cifre exorbitante, cu dobânzi cu tot, având în vedere inflația fabuloasă a vremii respective.
- Ea o fi făcut asta doamnă ? întrebă mama Valentinei cu voce joasă strangulată de durere.
- Nu cred, răspunse într-un suflet Adela, foarte convingătoare.
- Atunci de ce e arestată ?
- Nu știu dar mă interesez.
- Dacă dumneavoastră știți că este nevinovată, mergeți la poliție și spuneți, poate îi va folosi.
- Bineînțeles că voi merge! Adrian ce știe de mama lui ?
- Că este la serviciu... în delegație... știți, ea mai lipsea în ultimul timp de acasă și spunea că este în delegație. Adrian a stat mai mult la mine de când s-a născut. Este aici în cartier la școală, așa că este obișnuit fără ea.
- Perfect. Să nu-i spuneți nimic deocamdată, poate se va rezolva și va veni mama lui acasă.
A doua zi, în pauza de la amiază s-a dus la poliția circulației cu care avea tangență de serviciu, prin școala de șoferi. Avea prieteni printre ofițerii de poliție ai circulației, iar unul s-a arătat foarte amabil să o ajute, după ce i-a explicat situația. Acesta aflase dând un telefon : da, Anton Valentina era sub stare de arest și dacă vrea poate să vină să o vadă, printr-o indulgență nelegală, i se înlesnea acest lucru.
Adela se urcă în mașină și fugi la sediul poliției de investigații. Se anunță la ofițerul de la poartă care imediat o conduse într-un birou. După câteva clipe intră Vali, însoțită de un polițai, cu pistolul la brâu. Femeia era searbădă și așa nemachiată părea o nălucă străvezie, o frumusețe ireală. Se aruncară una în brațele celeilalte în hohote de plâns. Surprinzător, polițaiul plecase și le lăsase singure.
- Spune Vali, ai făcut ceea ce am auzit ?
- Eu n-am făcut nimic, habar n-am de ce sunt arestată.
- Dar Strâmbaciu ? A făcut ceva în numele tău cumva, ai semnat ceva ?
- Nu știu, probabil o fi făcut. Nu-mi spunea el mie ce făcea și nici nu mă interesa. Eu nu am semnat nimic. Nici nu-mi cerea să semnez ceva.
- Cu el ai vorbit ?
- Când ? Ne-a luat din birou ieri dimineață, la prima oră, separat și nu l-am mai văzut de atunci.
- Dar crezi că ar putea face el așa ceva ?
- Nuuu...Nu cred. Să-mi facă el mie așa ceva...
- Eu cred că da. Este pus pe făcut avere și nu s-ar da deoparte de la nimic pentru a-și realiza țelul. Dacă aflu că este adevărat, îl omor cu mâna mea!
Valentina o privea absentă, fața ei era împietrită, ochii ei albaștri, umbriți de gene grele întoarse, clipeau rar și erau înroșiți de plâns și nesomn.
- Aici cum se poartă cu tine ?
- Bine, frumos. Ãsta care a venit cu mine mi-a fost coleg de liceu. Ce rușine mi-a fost când l-am văzut...dar el m-a îmbărbătat și mi-a dat țigări.
Adela atunci și-a dat seama că nu luase măcar un pachet de țigări întreg. I le dădu pe cele pe care le avea la ea. De mâncare nici nu putea fi vorba. Nu mai fusese în astfel de situații și nu știa cum se procedează.
În clipa următoare intră gardinul.
- Gata fetelor, vizita s-a sfârșit, atât s-a putut! Hai Vali ! spuse cu voce blândă polițaiul.
- Vali, ce să-ți aduc data viitoare ?
- Þigări, altceva nimic. Și ai grijă de Adrian.
Apoi plecă luată de un cot de fostul ei coleg și se îndepărtă legănându-și șoldurile în pasul ei de podium, fluturând valurile șifonate ale fustei ample, viu colorată. Adela rămase urmărind-o cu ochii pironiți spre pantofii de pânză strălucitori cu care era încălțată. ‘’Noroc că e vară. I-o fi frig. Am auzit că în aresturile astea este foarte frig și umezeală..." gândi femeia și dădu să plece.
Din partea opusă venea un ofițer de poliție, care o invită înapoi în biroul în care stătuse de vorbă cu Vali.
- Doamna... ? întrebă acesta, întinzându-i mâna femeii.
- Adela Ionescu mă numesc.
- Pot să văd un act de identitate ?
- Desigur, spuse Adela, scoțând din geantă buletinul de identitate.
- O cunoașteți bine pe Anton Valentina ?
- Da. O cunosc foarte bine și nu cred că a făcut ce i se pune în spinare.
- De unde știți ?
- Am fost foarte apropiate în ultimul timp și știu multe amănunte despre ea. Suntem prietene foarte bune. Ea conducea atelierul, nu se ocupa de aprovizionarea lui.
- Dar faptul că este amanta lui Strâmbaciu, știți ?
- Da, știu, dar asta nu demonstrează nimic.
- Păi s-au găsit acte, semnate de ea.
- Tocmai am întrebat-o și mi-a spus că ea nu a semnat nimic.
- Am auzit ce v-a spus.
- Cum ați auzit ? întrebă Adela mirată
Ofițerul îndreptă degetul arătător spre un colț al biroului, unde se vedea un punct negru. Și-a dat seama că era instalat un microfon.
- Puteți susține ceea ce spuneți printr-o declarație scrisă ?
- Desigur, oricând. Acum se poate ?
- Da, se poate, spuse acesta foarte amabil ridicându-se și ieșind din birou. Așteptați puțin!
Peste câteva momente se întoarse cu niște coli, cu antetul poliției, numerotate. Îi dictase câteva fraze de început, după care părăsi biroul, spunându-i din ușă :
- Acum scrieți ce doriți, iar când terminați veniți la camera nr.7. Eu sunt acolo.
Adela așternu pe hârtie, cu scrisul ei frumos, ordonat și citeț, fraze inteligibile, cursive, cu tot ce știa despre Vali, cu multă grijă, cu patos totuși, cu părtinire, crezând că poate va atinge vreo coardă sensibilă a acestei instituții, ce trebuia să apere legea. După ce umplu vreo două pagini și le lăsă la camera nr.7, ieși pe ușa poliției. O încercă un sentiment de siguranță cu pașii pe asfalt, dar privirea îi fugi spre spre niște geamuri vopsite în gri, asigurate cu gratii groase de fier. ‘’După vreun geam de ăla trebuie să fie prietena mea, cu care alaltăieri râdeam și am băut cafea. Ce tristă este uneori viața și câte surprize îți poate oferi clipa următoare’’, gândi Adela, zgribulindu-se de un tremur puternic.
Trecură câteva zile și nu mai putu să afle nimic despre Vali, nimeni nu mai știa nimic. Mama și soțul ei o asaltau cu telefoane, doar, doar, mai aflase ceva de ea. Mai apelă la prietenul ei, ofițerul de la circulație, dar și acesta spuse că nu putea să abuzeze la infinit de influență, iar la un alt apel o refuză categoric.
De fapt, căile pentru aflarea adevărului în sânul poliției, sunt foarte încurcate. Ajunse la concluzia că i se înlesnise întâlnirea cu prietena ei, doar pentru a prinde ei vreun fir. ‘’Mai știi... or fi crezut că și eu sunt implicată’’.
Timpul la serviciu îi trecea foarte greu acum Adelei, chiar dacă era extrem de ocupată. Era vară și mulți tineri aflați în vacanță doreau să se afle cu permisul de conducere în mână. Perioada oferea oportunități, mașinile se înmulțeau, iar părinții abia așteptau să le dea progeniturilor pe mână. Bunăstarea imediată a românului era reprezentată printr-o mașină, cât mai luxoasă.
De câte ori se deschidea ușa biroului aștepta să intre Vali, fremătând de viață, râzând zgomotos.
În duminica următoare, după amiaza, era singură acasă, soțul ei fiind plecat la pescuit cu o zi înainte și urma să se întoarcă în acea seară. Adela se bucura de aceste momente de singurătate, erau relaxante pentru ea. Se odihnea lenevind, ascultând muzică clasică cu ochii închiși, lungită cu picioarele pe un fotoliu. Se răsfăța cu o cafea, într-un comple’ ușor de casă. Pe la 3 dupăamiază auzi soneria țârâind puternic și mult, drept pentru care sări ca arsă, foarte speriată. Deschise ușa și...în ușă era Vali, cu o sticlă de șampanie Angeli, în mână. Gătită ca de obicei, machiată, strălucitoare, ca scoasă din cutie. Se îmbrățișară mult și plânseră din nou, dar de data asta de bucurie.
- Vali ! Ai scăpat de tot ?
- Da, cred că da. Am devenit martoră. Strâmbaciu a recunoscut toate escrocheriile pe care le-a făcut și în numele lui și în numele meu. Þi-am spus că nu sunt vinovată. Te-ai îndoit de mine ?
- Sincer...nu știam ce să mai cred. Te cunosc de foarte puțină vreme și înainte de a te cunoaște, ce știu eu ce ai făcut.
- Nimic interesant. Dar ia două pahare să sărbătorim.
Stătură de vorbă ceasuri întregi făcând haz de necaz. Interesant era faptul că Vali nu era foarte afectată de cele 10 zile petrecute în arestul poliției.
- Nu a fost chiar așa de rău. Eram în cameră cu o zăpăcită de fată, arestată pentru prostituție, care avea un tupeu fantastic. Îi înjura pe polițai ca la ușa cortului și apoi le cerea țigări. Era o parașută, întâia.
- Lasă, lasă, hai să uităm. Ma bine spune-mi ce-o să faci de acum încolo.
- Ce să fac...? Mă duc acasă la domnu' Anton, care abia mă așteaptă, spuse Vali râzând din răsputeri, cu râsul ei cristalin și strident. El nici nu știe că am ieșit. De la mama am venit direct la tine.
- Și cu marea ta pasiune, marea ta iubire, cum rămâne ?
- Dă-l în mă-sa...nu vezi că a vrut să mă bage în pușcărie ? Sper să stea acolo cât mai mult timp.
- Dar cu divorțul, cum a rămas ?
- S-a pronunțat, dar ce contează. De la tine mă duc acasă.
Au sporovăit până seara târziu, au umplut câteva scrumiere cu chiștoace, și-au făcut planuri de afaceri împreună, au deschis și au închis ateliere de croitorie și case de modă, încât până au terminat sticla de șampanie erau bogate și celebre.

Va urma