Departe de rutele comerciale, într-un sat din Grecia, era tiran unul Boldor. Acesta se lăuda cetățenilor că la înmormântarea lui va sacrifica zece porci, trei viței și va pune la bătaie douăzeci de butoiașe de vin. Pentru că, așa era tradiția pe atunci, în Grecia evului mediu timpuriu, cu cât pomana era mai mare, cu atât respescutul față de tine și amintirea îți dăinuiau mai mult.
Însă, pe nesimțite, tradițiile se mai schimbă.
În peregrinările lui prin provinciile Greciei, un comis-voiajor din Atena, nu-l uita pe tiran, iar tiranul îl oprea de fiecare dată la masă și-l culca în casa lui.
Ce-i dezvălui comis-voiajorul tiranului?
Că, în Atena, câțiva dintre cetățenii de vază, renunțară la înmormântările grandioase ce se întindeau peste câte o săptămână întreagă și din care bietul participant, după atâta mâncare și băutură, ieșea și el mai mult mort decât viu.
- Cum așa?! se împietri inima în tiran. Înmormântare fără pomană?!
- Se dă pomană, cum să nu se deie?! se îngrozi și comis-voiajorul. Vii de la groapă, te bagă la masă unde te așteaptă un pahar de tărie și farfuria cu aperitiv. Și-a terminat toată lumea aperitivul, se iau farfuriile și se servește friptura. Ori pulpe de pui cu cartofi natur, ori grătare cu cartofi pai. Binențeles, cu salata aferentă. În timp ce mănânci, ți se aduce o sticlă de bere. Þi-ai băut și berea, Dumnezeu cu mila, valea! După un ceas, localul este gol. Rămân numai rudele apropiate.
- Ferească-mă Cel de Sus de așa rușine! Chiar în halul ăsta de zgârciți au ajuns atenienii? Odată îți ții înmormântarea. Ș-apoi cetățenii nu-i înjură, nu scuipă pe memoria lor?
- Poți să-l bagi pe răposat și să-l scoți de-o mie de ori, că nu-i pasă. Memoria lui stă pitită o vreme, până se liniștesc apele, apoi iese la lumină fără pată.
- Îți bați joc de mine!
- Nu-mi bat. Știi după cine s-au luat maimarii Atenei? După negustorii Þărilor de Jos. Acolo, nici măcar de-o masă decentă n-ai parte. L-ai condus spășit, fie-i țărâna ușoară și primești un colac sec.
- Mi se face pielea de găină. Păgânii!
- Creștini ca și noi. Dar pe altceva își cheltuiesc banii de pomană. Pe portrete. La ei, un pictor faimos, în fața căruia bați temelele, este mai bogat decât un armator cu zece corăbii! Acuma, îmi dai dreptate cu memoria? Ești văzut și peste treisute de ani. Totul depinde de pictor, cum te scoate. Arhontele Petrescu și-a expus portretul în piața centrală. Juri că-i viu, înfoiat ca un curcan, gata să te ciocănească dacă miști în front...
Tiranul Boldor se mulțumi să înghită în sec.
Peste vreo două săptămâni, în toiul adânc al unei nopți, cine-i ciocănii tiranului în fereastră? Comis-voiajorul!
Tiranul, nedumerit, mirat, pentru că-l vizita doar o singură dată pe an, cum îi deschise ușa, cum comis-voiajorul se furișă pe lângă el în casă, ca un pisoi speriat. Să-l liniștească, tiranul îi dădu câteva păhărele de tărie și când comis-voiajorul se întremă cât de cât, își dădu drumul: - Tirane Boldor, așa se vede treaba, că nu putem scăpa de trecut. Războaiele civile au pus Grecia antică la pământ, un război civil ne va pune și nouă capac! Þi-am povestit despre câțiva dintre cei mai de seamă atenieni care și-au prăpădit banii de pomană pe portrete. Unul dintre arhonți, Harpagiu, ce nici peste șapte vieți n-are șanse să ajungă prim arhonte, a stârnit populația Atenei contra portretiștilor. Cine nu respectă tradiția, este un trădător. S-a pus în fruntea revoluționarilor și-au prădat vilele celor vizați și le-au dat foc. Apoi, în piața centrală s-a proclamat prim arhonte, garantul trdiției sacre. Ceilalți arhonți din consiliu și marii negustori, au fost aduși pe sus în fața mulțimii și-au trebuit să semneze o declarație solemnă că își vor organiza înmormântări pe măsura rangului lor.
- Dar tu? De ce-ai fugit? La urma urmei, ești un om modest, din popor.
- Știi unde m-a prins revoluția? Nu departe de vila lui Pinteșteanu, ce deține monopolul comerțului cu Pontul Euxin. Lume buluc pe stradă, cu steaguri, topoare, cu sulițe scoase de la naftalină. Cum bine ai zis: cine ce treabă să aibă cu mine? Mic comerciant. Dar câțiva insurgenți mă înconjoară neguroși. Ce-ai în geantă? Marfă. Ce fel de marfă? Pingele italienești. Și-ale noastre ce au? Numai ce face străinătatea este valabil? Scap ușor, fără măcar o palmă trasă prietenește peste ceafă, patrioții îmi calcă numai geanta în picioare și-mi varsă pingelele pe trotuar. Norocul meu, se aude un trosnet grozav, tocmai se dărâmase poarta din fier forjat a lui Pinteșteanu și cei ce m-au controlat fug întra-colo. Dintr-o dată mă trezesc singur pe stradă. Mă aplec să-mi culeg pingelele. Și ce văd în nișa dintre teatru și orfelinatul arhionției, că în centru, clădirile sunt înghesuite ca și chibritele într-o cutie. Să nu te mai țin cu sufletul la gură. Un măgar cu desagi pe el. Abandonat. Mă apropii cu mare blândețe de el, cum și pe mine, cine mă ajută în peregrinările mele prin provincii? Și hopa! În spatele măgarului, cine stătea pitit, verde de frică? Un pictor, tirane Boldor, un pictor din Þările de Jos. Sunt mulți străini veniți cu fel de fel de treburi în Atena, îi remarci după croială, dar pictorii din Þările de Jos îi întrec pe toți. Îmbrăcați ca și niște papagali. Totuși, om, îl înfășor în mantaua mea, îi iau măgarul de căpăstru și ieșim nestingheriți din Atena. Mărite tirane Boldor, ce mai încolo și încoace, pictorul este cu mine, aici, la mila ta!...
Tiranul îl ascunse pe pictor în podul casei. În desagi, pictorul avea toate cele necesare artei lui. Drept profundă recunoștință, îi făcu tiranului un portret arătos.
Dar revoluția din Atena, în loc să se potolească subit, așa cum estimase tiranul Boldor, în doar două, hai, trei zile, se extinse în toată țara, deși majoritatea covârșitoare a grecilor nu văzură un portret în viața lor. Dar din start, aveau o aversiune inexplicabilă față de ele. Văzând că gluma se îngroașă, pe tiran îl cuprinse frica, avea senzația că toți sătenii îl privesc suspicios și știu cu toții, precis, că ține un pictor ascuns în podul casei.
Într-o noapte apăsătoare, de insomnie, urcă la pictor și-i explică prin semne patetice de ce trebuie să-i distrugă portretul. Pictorul protestă. După ce-am lucrat atâta la el?! și înfrigurat, îi veni o ideie genială. Atuncea, pe loc, își deschise cutia de vopsele și-i îmbogăți chipul cu o barbă albă, patriarhală, îi puse câteva cruci pe hainele de gală și-i înconjură creștetul cu o aură strălucitoare. Apoi, în alte zile și nopți, să-și facă un culcuș în singurătatea tot mai corozivă a podului, mai pictă niște sfinți. Acestea au fost primele icoane din lume.
Iar pomanagii rămaseră mofluji, pentru că de-acuma banii se duceau pe picturile murale ale bisericilor și pe icoane!