Atunci când viața ar trebui să meargă mai lin, destinul aduce sechele în palmă, iar în jur se ridică ziduri de netrecut. Rațiunea te îndeamnă spre marginile lui dar simți cum te închizi în interior ca o nucă greu de spart. Întotdeauna jumătate din noi încearcă să privească spre înăuntru aceeași parte îndoită de forța prăbușirii, a căderii, însă docilitatea gândului tinde spre speranță, dorința matură ajunge ecoul ei, ademenind cu brațe întinse drumurile târzii ale gândirii, spre o rază care arată că mâine va fi mai bine.

Sărbătorile de iarnă trecură pentru amândouă cu tristețe în suflet.
Adela amenințată de spectrul șomajului, care devenise inevitabil, o dezorientă și nu putea să-și alunge tristețea. Până atunci nu știa ce este acela șomaj deoarece în vremea comunistă nu exista acest fenomen. Cunoștea doar din cărți diferite aspecte și diferite urmări neplăcute, chiar sinucideri, însă în mintea ei de atunci, erau doar mofturi sau ficțiuni. Doru, soțul ei se străduia din răsputeri să o înveselească și să o îmbărbăteze :
- Lasă Adela, câștig eu destul pentru amândoi. Pentru ce-ți faci atâtea probleme ? Mai stai acasă, să te odihnești. Presupui că ești în vacanța de iarnă...
- Þie îți este ușor să vorbești Dorule, pentru că te trezești dimineața și pleci la serviciu. Dar eu mă simt inutilă, scoasă din circuit.
- O să te obișnuiești și cu asta. Și apoi nu s-a sfârșit pământul. O să-ți mai găsești ceva de lucru. Contabilitatea este căutată, totuși.
Ziua de Crăciun și revelionul le-au petrecut cu familia Cosma. El, Emil Cosma era coleg de serviciu cu Doru, iar soția acestuia Rica Cosma era privatizată în domeniul comerțului, la un magazin din centru unde lucrase ca gestionară. S-au simțit minunat împreună. Familia Cosma avea doi băieți mari, care erau plecați la munte de sărbători iar ei au petrecut acasă, în patru. Soții Cosma erau de vârste apropiate cu ei, trecuți de 40 de ani.
De patron se despărți în raporturi amiabile. El cu banii câștigați își cumpără o casă, un colț de stradă destul de arătos, aproape de piață. Jos amenajă un magazin alimentar iar sus locuință. Pe Adela o rugă să-i țină contabilitatea magazinului, vânzătoare fiind soția și fiica lui. Însă retribuția bănească ce o primea era infinit mai mică decât ce primea înainte. Desigur nici munca nu era aceeași și nici timpul aferent muncii prestate nu era același. Tangența cu el era diminuată, doar cât să ia actele, când existau, pentru că multă marfă intra în magazin fără acte, lucru pentru care aveau mereu discuții, întreprinzătorul dorind să o implice în multe afaceri veroase, pe care le mai avea în afara magazinului. Aveau loc multe dispute între ei dar Adela nu ceda, lăsându-l singur cu încurcăturile lui în ceea ce nu avea acte. Situația contabilă o făcea acasă.
Mânată de virtutea inerției, de cei 20 de ani de servici, Adela păstră sala de teorie a școlii de șoferi, o sală foarte mare, plătind din buzunar chiria pe încă o lună, amăgindu-se că ea nu a rupt definitiv contactul cu serviciul, cu plecatul de acasă. Inițial nici ea nu știa pentru ce a păstrat-o. După anul nou, la aceeași oră la care intra în program, adică la ora 8, merse timp de două săptămâni acolo. Făcea cafeaua ca de obicei și privea pe geam, prin spatele perdelelor, tristă, abătută, fumând țigară de la țigară. Se simțea mică, neînsemnată, parcă se ascundea să nu știe lumea că ea nu mai are serviciu, fără a vedea vreo ieșire din situație. Înapoi, la întreprinderea unde lucrase, nu putea să se mai întoarcă, deoarece și acolo începuseră restrângeri masive de personal. Cine pleca, era bun plecat. Spaima zilei de mâine pusese stăpânire pe ea. Consolările soțului ei nu-i mai ajungeau, mai ales că ea trebuia să se descurce cu banii, mulți sau puțini. Apoi, Doru nu era deloc întreprinzător. Se obișnuise ca ea să ducă tot greul familiei, toate responsabilitățile de orice natură, toată căsnicia era pe umerii ei. Dar viața a fost destul de simplă până atunci. Ajungea să ai o slujbă undeva și o casă unde să locuiești și pe astea le primeai de la partidul comunist.
Se gândea să se privatizeze și ea, dar în ce domeniu ? ...și singură...De fapt era o ființă cam solitară, mai ales atunci când era tristă. Dorea singurătatea, își spunea că așa poate gândi mai bine. Soluția însă, nu se arăta. Se gândea să facă în acea sală un coafor...dar era la etajul I și cine urca până acolo...și apoi nu prea mai vedea interesul femeilor îndreptat spre a fi coafate...Deci, căzu ideea. Apoi s-a gândit la comerț...dar cum...unde...acolo în nici un caz. Era împânzit de buticuri, chioșcuri și chioșculețe și la comerț nu se pricepea. I-ar fi plăcut mai mult o grădiniță de copii, dar în concepția ei era imposibil. Nu avea studii pentru așa ceva.
În acest fel petrecea câteva ore bune cu ochii pe geam, privind la trecătorii care toți aveau o țintă, doar ea nu, după care pleca acasă și mai abătută.
Soțul ei nu-i reproșa niciodată nimic, dar nici idei, soluții, implicări, nu avea din partea lui. Nu o întrebă dacă a primit înapoi banii împrumutați, nici de ce a păstrat sala cu chirie din str. Pieții. Îi înțelegea suferința și se purta foarte delicat și atent pentru a nu o răni.
O portiță de ieșire din această situație veni de la cine se aștepta mai puțin.
În una din zile, ieșind din sala, se întâlni cu Strâmbaciu.
- Sărut mâna, Adela ! Ce mai faci ?
- Nu chiar așa bine ca tine, Ion.
- De ce ? A...am auzit că ați plecat cu școala de șoferi de aici...de fapt nu am mai văzut firma sus, zise acesta luându-i mâna foarte protector și sărutându-i-o. Adela simți o mână aspră ca o scoarță de copac.
- Da. Școala de șoferi a dat faliment și patronul s-a reprofilat pe comerț.
- Și tu ?
- Eu...sunt în căutare...rosti destul de greu Adela în fața acestui om pe care-l dezagrea. Am păstrat sala de sus încă o lună...nici eu nu știu pentru ce...
- Fă și tu un atelier de croitorie cu Vali, veni promt propunerea acestuia. Vă dau concursul, că sunt băiat bun.
- Þie să-ți revină ce ? întrebă Adela circumspectă.
- Nimic. Deocamdată nimic. După ce veți prospera, vom mai vedea.
- Știi....că n-ar fi o idee rea ? Dar de unde iau eu câteva mașini de cusut, în afară de a mea de acasă.
- Vă dau eu cu împrumut, vreo 3-4. Și mâine dacă vrei. Vă ajut, doar am zis.
- Să mai reflectez, să vorbesc cu Vali și cu soțul meu.
- Ea ce mai face ? Am auzit că s-a recăsătorit.
- Nu chiar...Să-ți spună ea.
- Cum dorești. Sunt la dispoziția voastră.
Și se despățiră. Adela începu să se gândească serios la această soluție. I se părea salvatoare. Mai aveau niște bani pe care-i putea investi, pe Vali care se pricepea și cu care spera să se înțeleagă, pe soțul ei care o putea ajuta la multe. Iar materie primă putea lua de la întreprinderea textilă la care lucrase. Victorioasă fugii acasă, își așteptă soțul bucuroasă, care se binedispuse imediat ce o văzu zâmbind. Pe fugă îi explică despre ce era vorba, tot, cu lux de amănunte și de unde veni propunerea. Ei nu aveau secrete unul față de altul iar acesta era mai entuziasmat decât ea.
- Am încredere în tine Adela. Iar în privința banilor puteai fi ministru de finanțe.
- Te legi să mă ajuți, după terminarea programului tău de lucru ?
- Absolut soțioara mea dragă, cu tot ce-mi stă în putință, doar, doar să nu te mai văd supărată, să nu mai suferi. Deci, începem, cu ce ?
- Prin a-mi perfecta acte de societate și prin a vorbi cu Vali, care după câte știu este pe la mama ei. Acolo am vorbit la telefon ultima dată cu ea.
Adela o căută la mama ei dar aceasta îi spuse că este la Magda de vreo trei zile. Era jumătatea lui ianuarie.
- E foarte supărată din cauza lui Aurel, ăla...îi spuse mama Valentinei la telefon.
- A mai vorbit cu el ?
- După câte știu eu, nu.
- Cum pot să iau legătura cu ea. Trebuie să discutăm ceva.
- Vă dau numărul de telefon de la Magda, doamnă Adela, spuse femeia amabilă.
O găsi prin telefon și o chemă a doua zi pe la ea. Vali arăta ca în zilele ei bune : cochetă, modern îmbrăcată, expansivă. Ca întotdeauna, avea ceva nou pe ea.
- Vali, ce bine arăți ! o primi Adela.
- Da ? Mă mir...
- Ce mai faci ? De ce stai la Magda ?
- Ca să cos la mașină, să fac bani. Nu știi că eu nu mai am mașină de cusut ? Are Magda și mă lasă să cos, cât doresc. Bineînțeles îi lucrez ei gratis. Uneori rămân la ea că se face foarte târziu și să nu mai dau banii pe taxi.
Adela se mustră în sinea ei, pentru că putea să-i acorde și ea acest privilegiu, ea având o mașina de cusut electrică foarte performantă, care stătea în cutie și gândind că la ea ar fi fost mai aproape de copil și de părinți. După ce puse cafeaua în cești și scrumiera între ele, îi făcu cunoscută vestea cea mare.
- Uite ce m-am gândit eu Vali : să facem amândouă un atelier de croitorie.
Vali, uimită, făcu niște ochi mari strălucitori și răspunse într-un suflet :
- Sigur Adela! De ce nu ? Sunt încântată că te-ai gândit și la mine. Dar cu ce ? Eu nu am nici un ban.
- Mai am eu ceva bani. Investesc eu deocamdată iar câștigul se va împărți în raport cu suma investită, spuse Adela râzând.
- Că doar n-o să am pretenții la ce n-am dat, la ce nu-i al meu. Și să știi că mă va ajuta Magda să-mi recuperez banii de la Aurel. Îl dau în judecată. Mă învață ea să fac acțiunea judecătorească. Și vom reuși, Adela! Eu am cliente multe. O să facem croitorie și de comandă și de serie. Știi de unde putem lua mașini ?
- De la Strâmbaciu... M-am întâlnit cu el. De fapt el mi-a dat ideea cu atelierul și a zis că ne împrumută 3-4 mașini, acum pentru început.
- Ce i-ai spus de mine ? Dacă o face pentru a mă întoarce la el, să știi că n-am s-o mai fac! Și apoi...vezi tu, că el nu face nimic gratis. Totul are vreun scop la el.
- M-am gândit și eu și chiar l-am întrebat. Dar nu s-a dat de gol. Oricum eu zic să profităm de această oportunitate, deocamdată. Nu prea mă las eu dusă de nas. O fi avut și el vreo revelație pentru a face gesturi umanitare, rosti Adela râzând. Cu Aurel ai mai vorbit ?
- Nu! Deloc! Nu răspunde nimeni la telefon. Eu nu am fost pe acolo de atunci, el nu m-a căutat.
- Păi, nu trebuie să-ți iei hainele de la el ?
- Nu neapărat. Îmi fac altele. Pe mine mă interesează banii mei și ai tăi, să-i scot de la el și o să-i scot!
Adela le puse cruce banilor ei. Nu se gândea că-i va mai recupera. Doru nu o mai întrebase nimic iar ea prefera să tacă și să-și lingă rănile pentru leapșa pe care o luase. Niciodată nu pățise așa ceva.
În scurt timp perfectă actele pentru firma pe care o numi ‘’Crizantema’’, ea iubind foarte mult crizantemele. Avea puțină experiență la acest lucru deoarece tot ea o înființase și pe cea a lui Nedelcu, inclusiv numele. La statut consemnase mai multe domenii de activitate, dar primul era, confecționarea și desfacerea articolelor de îmbrăcăminte. Era încântată de idee mai ales că și ea cocheta cu croitoria. Era un hoby de-al ei. Învățase niște cursuri în acest sens, destul de sumare, doar atât cât să-și poată confecționa mici lucruri în casă. Era foarte mândră când ceva îi reușea și știa să aprecieze ce era frumos. Pe Vali o trecu asociată, dar fără nici o sumă la investiții.
După ce luă legătura cu Strâmbaciu la telefon, acesta se ținu de cuvânt și se pomeni cu el și cu încă trei băieți, în una din zile, în fosta sală de teorie a școlii de șoferi.
- Sărut mâna Adela ! Aceleași sărutări de mâini și la propriu.
- Bună, Ion. Dar de unde știai că sunt aici ? Abia acum am venit.
- Te-am văzut întâmplător, pe geam. Am venit cu o mașină și urmează și celelalte două. După care le vom racorda la curent.
- Nu-i nevoie. Mulțumesc Ion. Pentru racordare și celelalte se pricepe soțul meu. Va face el racordul.
- Nu...nu cred... că se pricepe...nu-i chiar așa de simplu...Lasă ți le pun eu în funcțiune.
- Dacă nu se va descurca, am să te rog să-l ajuți. Da ? rosti Adela pe un ton puțin mai diferit pentru a-i mai tăia din avânt acestui om prea insistent.
- Bine...cum crezi! Sunt sigur că mă vei chema. Eu știu ce-i aici și cum trebuie să funcționeze aceste mașini.
- Tu ce mai faci ? Lucrezi în atelier, Ion ? schimbă vorba Adela.
- Mai nimic...nu am mai găsit cine să-mi conducă atelierul. O croitoreasă bună, apoi fetele au cam plecat... Nu mai am cu cine să lucrez. Mai bine închiriez mașinile, care m-au costat o groază de bani. Mi-am deschis un bar aproape de centru. O să te duc odată să mâncăm acolo. Sunt sigur că nu mă refuzi.
Adela se abținu. Știa de la Vali cât dăduse el pe mașni, adică nimic. Le luase de la mașini casate. Așa era el, exagera mereu, pentru a-i fi câștigul mai mare.
- Și chiria pe mașini cât va fi ?
- Nimic, Adela. Nimic, așa ca pentru tine...
- De unde și până unde ? Și nu doar pentru mine. Eu sunt asociată cu Vali, pe care bine o cunoști. Atelierul îl vom face împreună.
- Era mai bine dacă n-o puneai asociată.
- Ce vrei tu să spui ?
- Nimic. Doar atât. E mai bine de unul singur în asemenea chestiuni.
Și doar atât despre Vali. Nu întrebă nici un cuvânt în plus.
- Și totuși chiria...insistă Adela.
- Îți acord perioadă de grație, rosti omul pe un ton infatuant.
- Bine, fie! Poate voi avea prilejul să mă recompensez cumva față de tine.
- Îl vei avea sigur, zise Ion îndreptând o privire lascivă spre coapsele femeii. Îți dau și trei croitorese bune, dacă vrei, pentru că eu nu mai am ce le da de lucru.
Adela deși se simți copleșită, acceptă și această ofertă. În fond nu lua decât niște salariate care doreau loc de muncă. Și ea abia simțise cum e să nu mai ai.
În câteva zile, după programul lui la uzină, Doru, împreună cu prietenul lor comun Emil Cosma, au făcut să meargă acele mașini. Doru era foarte priceput la reparații de finețe, meticulos și încăpățânat în a le face să meargă. Repara cu multă ușurință aparate electrocasnice, televizoare. Strâmbaciu văzând că nu este chemat se înființă singur și se vedea un iz de ciudă pe chipul lui, atunci când mașinile începură să toarcă. Căuta nod în papură celor doi, ca și când erau sub comanda lui : ba că acolo nu trebuia așa, ba că dincolo nu este bine. Noroc, că cei doi erau calmi și politicoși și chiar îl luau în seamă atât cât era necesar, dar își făceau mai departe treaba așa cum știau ei.
- Adela, du-te și ia șampania, îi spuse Doru soției lui, că imediat suntem gata! Treci să probezi mașinile!
- Eu ? Doamne ferește...Să vină Vali. Eu nu am lucrat niciodată pe o astfel de mașină. Eu știu doar pe a mea de acasă, pe care am s-o aduc aici.
- Le probez eu...stați fără grijă...se oferi Ion Strâmbaciu pe un ton iritat și iritabil. Nu scăpați voi doi meșteri așa ușor de mine...
- Nu. Spuse scurt Adela, pentru a împăca situația. Am altă propunere : mâine seară ne vom întâlni aici, toți . Eu cu Doru, familia Cosma, Vali și cu tine Ion. Atunci le vom proba și vom bea șampania, declarând afacerea deschisă. Ce ziceți ?
- Uite cum știe ea, soțioara mea să le descurce pe toate, draga de ea. De aia o iubesc eu, exclamă Doru care o luă afectuos pe Adela pe după umeri, cu grijă pentru că era murdar pe mâini de vaselină înnegrită.
- Perfect! scoase Emil un sunet, pocnind din degete.
- Bine...spuse și Strâmbaciu cam desumflat că nu-i ieșise cum a dorit.
În seara următoare se aflau cu toții în atelierul de croitorie ‘’Crizantema’’. Făcură rost și de scaune, Doru luă două de acasă, cele două sticle de șampanie se aflau pe biroul Adelei. Vali, gătită în fustele ei ample, vaporoase și cu niște cizme noi, moderne, de scenă de altfel, frapa. Celelalle două femei, Adela și Rica Cosma, mai modeste dar arătoase. Bărbații glumeau, așa cum făceau de fiecare dată când erau împreună. Doar Strâmbaciu se lăsa așteptat.
- Vali va trebui să încerci mașinile, spuse Adela. E priceperea ta, doar a ta.
- Desigur, le și recunosc, spuse aceasta trecând pe lângă ele. Doar că ți-a dat niște mașini pe care eu le știam mai mult defecte.
- Nu contează, doamnă Vali, rosti Doru, amabil, le reglăm noi. Nu-i mare inginerie. Ne pricepem noi la asta.
În timp ce Vali și cei doi bărbați se ocupau de mașinile de cusut, Adela și Rica scoaseră o tavă și tirbișonul. În acest timp ușa se deschise și apăru Strâmbaciu transpirat și prăfuit.
- Am ajuns la fix, văd că nu s-a băut șampania.
Sărută mâna doamnelor, inclusiv pe a Valentinei, la fel, fără nici un gest în plus. Adela privi intenționat către Vali pentru a-i vedea reacția, dar nu văzu nimic. Fața ei era impenetrabilă. Poate puțină răceală și-l trecu la rang de domn.
- Bună ziua domnu' Strâmbaciu.
Cum la mașini mai era câte ceva de făcut pentru a merge cum dorea Vali, chestiuni de reglare a trecerii aței prin toate rețelele conducătoare, Adela cu bunul ei simț, propuse să ciocneasă șampania.
- Lăsați, azi ne destindem. Doar discutăm, fără să muncim. De mâine încolo le vom face pe toate. Trece-ți la un pahar de șampanie! Doru scoate dopul unei sticle, tare, să pocnească!
Petrecură vreo două ore vorbind, glumind sau tăcând, mai ales Vali și fumând. Toată lumea fuma. Deși era iarnă, pe la sfârșitul lui ianuarie, stăteau cu un geam deschis, altfel nu se mai putea respira. Strâmbaciu vorbea cel mai mult. Vorbea de i se aduna saliva la colțurile buzelor, lăudându-se cu afacerile lui, cu legăturile lui printre oamenii influenți din oraș și nu numai, cu familia lui, cu mașina lui. Toate la el erau la superlativ. Le urară toți celor două doar de bine, succes în afaceri și bani mulți. Rica Cosma le făcu cadou un lănțișor de aur cu o cruciuliță din mahon foarte frumos lucrată, sfințită la Mănăstirea Cozia, pe care o atârnă de un cui deasupra biroului Adelei, pentru a le purta noroc. Apoi fiecare plecară la casele lor. Pe Vali, familia Ionescu, Doru și Adela o duseră la mama sa.

va urma