După Cioran ''viața este un mod de a învăța să exiști’’.
Conștient că nu ești singur la anaghie, încerci să privești în jurul tău, să treci prin necazurile vieții ce se derulează ciclic, să cauți un ajutor exterior, cât de mic, care rareori vine întru salvarea ta. Viața este deja un infern și lupți pentru a depăși momentele limită, fără a ieși prin ușa din dos. Cu adevărul aflat întotdeauna dincolo de noi, ne mai salvează instinctul de conservare, ce mai vibrează răzvrătit și probabil extazul la care visăm continuu. Bicisnicia însă, lasă întotdeauna cicatrici adânci.

Pe la sfârșitul lui mai, în una din zile, atelierul ''Crizantema’’ avu parte de o vizită inedită: Aurel. Jovial, arătos, zâmbitor și cu chef.
- Sărut mâinile frumoaselor doamne, spuse tare de la ușă, pentru a fi auzit.
Cele trei mașini se opriră, o clipă. Vali ridică privirea și rămase ca o statuie vie, cu un voal într-o mână și cu foarfeca în cealaltă. Adela, nu mai puțin surprinsă, răspunse totuși:
- Bună Aurel ! ți-ai amintit de existența noastră ? Și făcu semn fetelor să dea drumul la mașini.
Îl luă de braț și-l conduse spre biroul izolat cu un parapet dar Aurel se îndreptă spre Vali, ce devenise roșie ca purpura, încercând să facă pe indiferenta. Bărbatul voi să o ia de braț, de deasupra cotului, în intenția de a o conduce spre birou dar primi o smucitură, după care aceasta, trecu prin fața lui vijelioasă și intră în birou.
- Ce mai faceți ? întrebă omul, cu elanul puțin tăiat.
- Noi ? bine, destul de bine... Ne străduim să trăim din muncă cinstită, îi răspunse Adela pe un ton incriminant.
- Ce cauți aici escrocule ? începu Vali direct, tăios printre dinți, subțiindu-și buzele.
- Mai ușor, ia-o mai ușurel... Valentina... Am venit să văd ce mai faceți și să-i aduc banii doamnei Adela.
În același moment scoase din buzunar un teanc de hârtii și îl puse pe masă. Adela îl luă, numără banii și se închină:
- Mulțumesc Doamne, pentru gândul cel bun pe care i l-ai dat, zise râzând, deși mare lucru nu mai pot face cu acești 4000 de lei. A trecut aproape un an de când i-am dat și și-au pierdut valoarea... Dar...
- Dacă Vali a întrerupt legătura cu mine...
- Eu, secătură ? Tot eu sunt de vină ? Ce era să mai fac când ți-a venit cea de a doua femeie cu copilu’ în brațe? Adela știe.
- De ce n-ai stat acasă până am venit eu ? Copilul nu este al meu. Tu ai crezut tot ce a spus ea ? Mai sunt doi posibili tați ai acestui copil și Nina este nebună, nici nu prea știe ce vorbește.
Vali începu să se mai calmeze și să-și schimbe mimica feței. Auzea ce îi convenea.
- În fond, zise ea, pe un ton indiferent, nu prea mă interesează. Banii mei unde sunt? Pe ai mei i-ai adus ?
- Mergi acasă să-i iei.
- Deci, interevni Adela, recunoști că ți-a dat banii pe care i-a luat în urma vânzării apartamentului ?
- Sigur, doamnă Adela. Recunosc, cum să nu. Am banii acasă. Vali să vină să-i ia în prezența mamei mele, care știe de ei.
- Merge și Adela, sări Vali.
Adela, care se vedea salvată de la ideea mărturiei în fața bibliei la tribunal, simți că scăpase de un infern, scăpase de o mare corvoadă, zise:
- Vali, dacă spune că îți va da banii în prezența mamei lui, ce rost are să mai merg și eu?
- Corect, doamnă Adela, corect ! răspunse Aurel, bucuros. Eu nu te-am dat afară din casă. De ce ai plecat ?
Privit din punctul lui de vedere, lucrurile stăteau în picioare și dreptatea, cel puțin o parte din ea, era de partea lui. Vali nu a avut răbdare să-i ceară vreo explicație, dar nici el nu s-a străduit să o ofere.
- Te aștept să vii cu Adrian pe la mine.
Sub acest mod de a sta lucrurile, Vali s-a înmuiat de tot. Deci, îi spusese mamei lui despre Adrian.
- Când să vin ? întrebă cu un ton aproape normal.
- Când vrei...Și acum dacă vrei...
- Acum nu. După cum vezi, avem de lucru.
După încă unele amabilități, Aurel plecă, spunând că se întoarce la ora 5 să o ia pe Vali ''acasă’’. Aceasta cedă. Greu își ascunse emoția și bucuria după ce plecă tânărul, lat în spate. Zâmbetul îi reveni pe buze, lucra cu mai multă vervă și până după amiază finisă cele două rochii de mireasă ce erau în lucru pe la fete, cu zorzoanele adiacente. Rochiile au ieșit superbe, adevărate opere de artă. O anunță pe mama ei unde este și că va ajunge mai târziu în acea seară.
A doua zi veni la atelier, de la Aurel, foarte veselă și binedispusă.
- Vali ești de nerecunoscut. De unde vii?
- De la Aurel. Am rămas acolo la insistențele lui și ale mamei lui. Au fost foarte drăguți cu mine, amândoi. Mi-a spus și mama lui Aurel că nu trebuia să plec. Măcar să-i fi spus ei. Știe și de Adrian și nu este deloc supărată. A spus doar că-i pare rău că nu am avut eu încredere în ea. Că ea nu are nimic împotriva copilului și să merg cu el pe acolo.
- Dar banii... Vali, i-ai luat ? Þi i-a dat ?
- Nu. Nu i-am luat dar sunt acolo în casă. Îi pot lua oricând.
- Și tu ce mai aștepți ?
- Să vină scadența, să îi dăm lui Nedelcu. Nu ?
- Da, dar era mai sigur dacă-i lua-i, dacă i-ai fi adus aici.
- O să-i iau luni.
Era sfârșit de săptămână. Colecția mergea destul de bine, rochiile se finisau, contractul era pe la jumătate efectuat dar în termen.
Luna mai cu parfumul ei de liliac răspândea veselie, dragoste de viață și speranță.
Ideea prezentării confecțiilor rămase în închirierea unui spațiu pentru unul din weekend-urile de la începutul lunii iunie unde urma să fie expuse rochii de seară, de mireasă dar și pret-a-porter. Cele două, Adela și Vali, lucrau pe rupte zi lumină, sâmbăta sau chiar duminica, ajutau oriunde era nevoie, fără a ține cont că erau patron sau muncitor.
Luni din următoarea săptămână, Vali nu veni deloc la serviciu. Adela era nedumerită. O așteptă crezând că va întârzia, dădu telefon la mama ei, care îi spuse că este la Aurel. Noul număr de telefon nu-l știa și nici să plece după ea nu-și permitea deoarece pierdea timp. Încercă să se descurce dar nu o putea înlocui. Nu avea tehnica și priceperea ei în materie de croitorie. A două zi, marți, i-a spus că a fost la o nuntă cu Aurel, să se mai distreze și ea, că destul a muncit doar, și că va recupera ea ziua în care a lipsit. Într-adevăr era în stare să recupereze, liniștind-o cumva pe Adela, care o credea. ,,Are dreptate. E tânără și s-ar distra și ea. Ce m-aș mai distra și eu...sunt atât de obosită...ce aș dori un concediu, măcar de o săptămână. După ce facem prezentarea ne luăm toate o minivacanță de o săptămână și fiecare face ce vrea.’’ Însă, la Vali devenise obișnuință: sâmbăta și lunea nu era la atelier.
Data procesului referitor la banii datorați de Aurel, trecuse dar Magda grefiera, amânase procesul din precauție, deoarece Vali nu a mai dorit să-i dea curs. Nu luase banii, de fiecare dată spunea că-i poate lua oricând. Scadența datoriei către Nedelcu, era peste o lună, așa că nu era cazul de impacientare.
Colecția era aproape gata. În jur de 30 de rochii, compleuri și fuste separate stăteau cuminți pe umerașe, prinse pe o bară construită de Doru. Care mai de care străluceau de paiete cusute cu mâna, de nasturi lucitori, de peticele cu diferite forme aplicate, inventate de Vali, buzunare șic sau alte decoruri ce le dădeau personalitate. Nu erau două la fel. Rochii de seară cu decolteuri îndrăznețe în față sau mai ales cu spatele gol, decolteuri ce treceau bine de talie, mulate sau prinse de corsete, întrecând talia de viespe. Rochii de mirese vaporoase, voluptoase concurând cu nimfele, mulate rafinat sau elegante doar prin lungime și trene.
Strâmbaciu trecea mereu pentru a trage cu ochiul, ca cel ce nu poate dormi până nu știe ce se întâmplă în ograda vecinului.
- Vă descurcați fetelor, spuse în una din zile, cu un ton din care se ivea puțină invidie.
- Muncim Ion, răspunse Adela.
- Da... dacă vă aveam eu pe amândouă...făceam minuni...
- Ce spui tu... replică Vali în zeflemea. Tu poți să faci minuni doar pe spatele altora. Singur le poți face ?
- Gura aia a ta înțepată. Fac și singur. Ați fost vreodată în barul meu ?
- Nu ne-ai invitat, glumi Adela.
- Uite vă invit acum.
- Acum avem treabă. Lasă, după prezentare...
- Succes, spuse omul și plecă îngândurat.
Hotărâră data prezentării peste două săptămâni și închiriară holul unui magazin din centru, destul de mare, prin concursul oferit de Rica Cosma. Holul avea intrare direct din trotuar. Era ideal. Nimeni nu putea trece pe acolo fără a-i sări în ochi prezentarea și expoziția ce avea să fie făcută. Zilele se scurgeau repede, numărătoarea inversă începu. Adela avea emoții mari. Le trebuiau vreo trei manechine. Una era o lucrătoare din atelier, una urma să fie sora Valentinei, care era tot înaltă și arătoasă dar mai trebuia una, măcar. Adela îi propuse Valentinei dar era mare nevoie de ea în culise, la îmbrăcat și dezbrăcat.
- Mai găsesc eu una. O să-i spun soră-mi să ia vreo colegă arătoasă. Le învăț eu să meargă legănat, glumi Vali.
- Chiar așa, că doar nu suntem ,,Casa Eliot’’. Încercăm să ne facem și noi cunoscute în oraș.
- Vom reuși, Adela, vei vedea... După asta vom face o prezentare la București...apoi la Paris... visa Vali râzând.
În joia premergătoare prezentării Vali nu venise dimineața la atelier. În primă instanță, Adela nu se impacientă, deoarece mai întârzia ea câte o jumătate de oră, chiar o oră de când venea de la Aurel. Uda grădina. Însă,trecură vreo trei ore, apoi încă două. Adela dădu telefon la mama ei, care-i spuse că nu știa mai mult decât ea despre Vali.
- În ultimul timp vine rar pe la noi. Mai mult timp petreceți dumneavoastră cu ea decât noi, auzi glasul femeii cu un ton plin de amărăciune în el.
Adela sună, ca din întâmplare, la Magda.
- Da, doamna Adela.
- Doamna Magda, știți ceva de Vali ? Nu am văzut-o azi, nu a venit la atelier.
- Precis nu știu, nu am vorbit cu ea de câteva zile dar știu că voiau să plece în Italia.
- În Italia... ? întrebă nedumerită Adela. Ce să facă acolo?
- Nu știu clar... să se distreze presupun, ea cu Aurel doreau să plece în Italia.
- Când... ziceau că pleacă? Mie nu mi-a spus nimic.
- Zicea că după ce veți face o prezentare de modă sau cam așa ceva. Când aveți prezentarea ? Pentru că vreau să vin și eu.
- Sâmbâtă, adică poimâine.
- Sper să nu fi plecat, adăugă Magda.
Adelei îi căzu receptorul din mână. Nu știa ce să facă : să meargă să o caute, să o bată sau să-și dea cu capul de pereți. Se mușcă de încheietura mâinii până i se învineți. Spre sfârșitul programului, spuse fetelor să pună lacătul pe ușă după ce plecau, se urcă în mașină și plecă la Stefănești. Aici totul era încuiat, un câine mare și negru alerga de-a lungul curții, pe lanț și lătra cât îl țineau puterile, cu un glas gros, pe oricine se apropia de poartă. Se ivi aceeași, tanti Leana.
- Bună ziua ! Mă mai cunoașteți ?
- Sigur mamă... Nu ești dumneata prietena lu’ Vali ?
- Ba da. Știți ceva de Vali și de Aurel ?
- Au plecat mamă... în Italia. Aseară. A venit cineva, i-a luat... și au plecat, spunea femeia cu patos gesticulând la fiecare cuvânt, pentru a le da mai multă veridicitate. Într-o mașină mare, au plecat....mai era unul cu una care vorbea tare... și era mai mult dezbrăcată, mamă, decât îmbrăcată.
- De unde știți că au plecat în Italia ?
- De la Maria, mama lu’ Aurel. S-au dus să se distreze, auzi... Da’ dumneata ce treabă ai fi avut cu ea ?
Adela nu mai auzi nimic. Spuse un bună ziua automat, se urcă în mașină și plecă la atelier. Fetele nu mai erau. Singură, copleșită de furie, începu să trântească ce-i venea la îndemână, să dea cu picioarele în tot ce nimerea. Sparse vreo două cești de cafea, cu farfurii cu tot, trânti o vază de podea, cu flori cu tot, lovi cu picioarele în mașinile de cusut. Când obosi se așeză pe scaun și începu să plângă la început cu aceeași furie de care era stăpânită, apoi din ce în ce mai încet. Simțea nevoia să se descarce pe ceva toate necazurile, de toată oboseala acumulată în ultimul timp. Doru o găsi într-o stare deplorabilă, când intră în atelier și se sperie.
- Adela ce s-a întâmplat ?
- Nimic, răspunse nervoasă femeia, doar că nu mai doresc nimic. Urăsc atelierul ăsta, urăsc croitoria, prezentarea de modă iar pe Vali dacă o prind, o omor cu mâna mea.
- De ce ? Liniștește-te și spune-mi ce s-a întâmplat.
- Nimic. Nimic și simplu : m-a părăsit. A plecat în Italia să se distreze, acum când era cea mai mare nevoie de ea, aici.
Doru destul de mirat și de afectat, cu greu reuși să se stăpânească pentru a nu izbucni și el. Știa ce înseamnă pentru Adela acest lucru. Prezentarea era compromisă.
- Lasă că ne descurcăm noi și fără ea... reuși să bâguie, fără a fi sigur pe ce spune.
- Cum să ne decurcăm ? Prezinți tu moda, cumva ? se răsti Adela și la soțul ei.
- Ai dreptate, Adela. Simt că-ți este foarte greu, că ești într-o situație apropape fără ieșire și eu nu pot să te ajut mare lucru. Admir puterea ta de muncă, voința și priceperea, însă eu nu sunt decât un executant umil. Îmi pare atât de rău, draga mea...
- Lasă, lasă...Doru, se mai înmuie puțin Adela... lasă știu ce poți să faci...lasă...
După ce se liniști, începu să strângă cioburile de pe jos și florile. Doru o ajută tăcut, închiseră atelierul și plecară acasă.
În zorii zilei următoare, după câteva ceasuri de somn și un duș fierbinte, Adela puse lucrurile cap la cap și se gândi : ‘’Puteam să mă aștept...ce încredere să am eu în Vali... ? ce, nu știam cine e ? Și dacă nu s-ar fi ivit idiotul ăla tocmai acum...influența lui asupra ei a fost mai mare decât a mea...era normal să fie așa...el o duce la distrație, eu la muncă silnică. Punct. Acum trebuie să văd ce a rămas de făcut’’. Luă receptorul telefonului la șase dimineața :
- Alo, Rica ? ‘neața. Te-am trezit ?
- Nu, tocmai am pus de cafea. Dar ce s-a întâmplat de ești atât de matinală ?
- Trebuie să vorbesc cu tine neapărat, acum. Nu e nimic grav, dar vreau să mă consult cu tine.
- Vino, acum. În cât timp ajungi ? Îți fac cafea. Emil tocmai a plecat.
- ÃŽn 15 minute.
- Perfect !
Lui Doru, care urma să plece la serviciu, nu-i spuse nimic. Era prea supărată pentru a-i mai asculta consolările ieftine, pe care le știa pe de rost și care practic nu o ajutau cu nimic. După ce-i explică Aureliei Cosma cum stăteau lucrurile, că Vali nu mai exista în activitatea de la atelier și nici la prezentare, aceasta veni cu propunerea :
- În acest caz, eu zic, Adela să nu mai faci o prezentare, ci doar o expoziție cu vânzare, pe timpul și spațiul închiriat. Aduc eu un vitrinier și manechine din plastic, el va aranja marfa și probabil, tu vei vinde. Punem și niște reclame cu adresa atelierului pentru a te găsi eventualii doritori. Nu te mai supăra. Lasă că aranjăm noi ceva. Era bine dacă aveai niște cărți de vizită.
- Rica, ești o mană cerească pentru mine. Cărți de vizită, merge Doru și le ia azi de la tipografie.
- Mă bucur că te pot ajuta.
În ziua aceea de vineri, împreună cu fetele, împachetară confecțiile cât putură de bine, fără a le face cute. Oricum aveau și o mașină de călcat cu ele și le duseră cu ‘’Dacia’’ Adele, la locul închiriat. Toată noaptea spre sâmbătă, Adela, Rica și Doru, au ajutat vitrinierul spre a da farmec standului de prezentare a confecțiilor. Sâmbătă dimineața totul arăta perfect. Părea o lume a modei rafinate, lumini difuze străbăteau decolteurile, suporturile se învârteau lăsând un freamăt de culori pe umerașe.
Prețul era cel indicat de Rica.
- Lasă-l mai mare la început ! Dacă vezi că nu se vând, îl scazi. Dar asta abia duminică seara.
Adelei îi mai veni inima la loc, începu să privească cu fața mai destinsă. Nu se mai gândi la Vali și la prezentarea pe care o pregătiseră atât. Cumpărătorii, mai ales cumpărătoarele nu întârziau să apară. Se întâlni cu vechi colege care o felicitau pentru tenacitatea ei, pentru felul cum a știut să se debaraseze printre primele dintre ele, de munca plicticoasă la stat și să facă ceva pe cont propriu. Una dintre ele, o rugă să o ia și pe ea în afacere, că va veni curând să discute în mod serios, deoarece și la întreprindere fiecare țâțâia pentru scaunul său. Nu rămase nici o clipă singură. Explica, prezenta, își făcea reclamă lucrurilor. Nici nu știa că este capabilă de acestea. Trecu și Magda pe acolo, ocazie cu care Adela făcu cunoștință cu ea, aceasta recomandându-i-se. Era o tipă extrem de elegantă, cu gusturi deosebite, frumoasă dar nu din cale afară, mult machiată. Se cunoștea totuși stilul Valentinei în îmbrăcămintea ei. Rămase mirată dar nu foarte tare, ca și când s-ar fi așteptat la ceea ce a auzit din puținele cuvinte, pe care i le-a spus Adela. Shimbară câteva amabilități, își lăsară cărți de vizită.
Vându destul de bine. Se despărțea greu totuși, de rochiile cărora le știa fiecăreia mici detalii, mici istorii... Dar de bani avea o nevoie acută. Desigur, fără Strâmbaciu, nu se putea. Se înfățișă încă de sâmbătă dimineața, îmbățoșat, ca făcând parte din prezentare, veni și o felicită sincer. Cel puțin așa părea.
- Unde-i Vali ? întrebă nedumerit.
- Lasă că-ți spun eu, altădată. Acum nu am timp, răspunse rece Adela, Ion știind că după un asemenea ton nu avea rost să mai insiste.
Se părea că prezentarea să fie o reușită. Împărți multe cărți de vizită. Doru nu plecă o clipă din stand, Rica stătu atât cât îi permise timpul. Cele trei croitorese se transformaseră în vânzătoare abile și amabile. Însă, spre sfârșitul zilei de duminică, Adela constată că se vându ceva mai mult de jumătate, din marfă. Ea se aștepta să nu mai ducă nimic înapoi, la atelier. Așteptările se irosiseră. Nici pe departe nu putea să-și achite datoria și dobânda împrumutată. Suma era departe. Pentru a-și putea vinde confecțiile, opri standul cu chirie din holul magazinului dar fu nevoită să-și angajeze o vânzătoare. Vara era la început și forfota din oraș întărea speranța că lucrurile se vor vinde la un preț bun.

Va urma