Confruntarea cu sinele devine uneori copleșitoare, se sfredelește adânc, multiplu, căutând parcă zăcăminte tainice pentru reclădirea sistemului de referință, ieșirea din hățișurile fără substanță în care te simți conservat. Anomaliile amestecate cu sensibilitatea umană, cu prăbușirile din jurul nostru, face insul să caute cele mai inspirate exemple, să caute virtuții acolo unde visul refuză să se inspire. Întrucât coexistăm cu prăbușirile din jurul nostru, ce lasă uneori amprentă dură, ne dovedim a fi căutători de noi cadre, trasformându-ne în alergători prin viață, fiind expuși la toate provocările ei.

Scadența contractului pentru confecții, coincidea cu scadența înapoieri împrumutului . Prin mari economii și prin faptul că nu mai investise în nimic, Adela adună suma datorată. Câștigător din această afacere a fost doar Nedelcu, care și-a rotunjit suma prin dobândă, fără a mișca vreun deget. Zicala cu ''banul face ban’’ rămase în picioare. În fața impasurilor și a rațiunii, Adela hotărî să închidă atelierul, cel puțin deocamdată. Nu mai putea plăti chirie și să susțină celelalte cheltuieli ale atelierului, pentru a se târî de pe o zi pe alta, dacă nu era hotărâtă să intre în jungla afaceriștilor, unde trebuia să pui totul la bătaie: bani, bunuri, principii, să fii în stare să treci peste cadavre. Îi mai rămăsese totuși cam a treia parte din confecții spre vânzare și utilajele, pe care obținu o sumă frumușică. Renunță și la standul din interiorul magazinului lui Nedelcu, aducându-le în centru, precum și la contabilitatea actelor pentru acesta.
- Îmi pare rău că rupem relațiile de colaborare Adela, își exprimă omul regretul. Pot să te mai sponsorizez sau să facem alte afaceri amândoi. Am mare încredere în tine.
- Nu domnule, nu e bine să ai încredere... Afacerile nu se fac pe bază de încredere la noi, deocamdată...
- O să te mai caut, pe la standul din centru.
- Ești binevenit, oricând.
Și pentru că, pe măsură ce se vindeau confecțiile, rămânea spațiul gol, ca la lichidare de stoc, Adela împrumută niște marfă de la Rica Cosma, standul gol arătând jalnic.
Astfel timpul se scurgea furtunos, cu indiferența lui caracteristică, în fața oricărui destin. Veni jumătatea lui iulie, cu asfaltul încins de păstra amprenta tuturor tocurilor, mai ales a celor cui, cu dorul fierbinte de mare, în inimile tuturor. Cele două familii, Ionescu și Cosma hotărâră să meargă o săptămână la mare. Copiii familiei Cosma erau mari, nu mergeau cu ei, ci între colegi, în excursii doar de ei plănuite. Înarmați cu bună dispoziție și entuziasm, petrecură un sejur binemeritat, bucurându-se de briza sărată a mării, de ultraviolete și de splendoarea răsăritul din mare, de arșița dorită din an în an, de aerul sărat care se simte la cea mai mică adiere. Dar și de seri la terasele de pe malul mării, unde privirea nu se mai satură să-i descopere tainele din briza nopții, să deslușească sclipirile în vuietul valurilor ce se spărgeau de maluri sau de stavilopozi.
Cele două familii se înțelegeau de minune. Bărbații fiind colegi de serviciu, se cunoșteau de când lumea iar Rica și Adela se completau foarte bine. Emil Cosma era un bărbat frumos, cu expresiile feței foarte simetrice, înalt, tipul blondului nordic cu ochi albaștri și părul ondulat natural, dar căruia îi plăceau femeile și alcoolul, contrar lui Doru Ionescu care era de înălțime medie, brunet, natura nefiind prea darnică cu el. Însă un caracter mare, inteligent dar destul de labil. Meritul lui cel mai mare era că își iubea soția până la venerație și era extrem de atent cu de ea. La femei caracteristicile trăsăturilor stăteau exact invers : Rica, o femeie nu prea frumoasă, nici prea bine făcută, foarte slabă, aproape scheletică, moștenise forme din gena țărăncii valahe, pe care oricât ai încerca să o ajustezi, să o cosmetizezi , nu puteai schimba mare lucru. Simțeai că trebuie plămădită de la început. Dar harnică și foarte tolerantă mai ales cu soțul ei pe care-l iubea, indiferent de ce surpriză îi aducea acasă, gândire sănătoasă, corectă și cu mult suflet în special pentru persoanele de care se atașa. Adela, pe lângă ea era foarte arătoasă, cu chipul distins și atrăgător, dar mai egoistă, mai singulară, lăsându-se mai greu de cucerit.
După câteva zile și nopți de odihnă, Adela începu să-și replieze gândurile, să le reia șirul. Ceva săpa în adâncul ei : ce-o să facă de acum înainte, nu era ființa să stea departe de activitate. Clipele din ianuarie se întoarseră, senzația de inutilitate reveni. Avea însă subconștientul care lucra și uneori se trezea dimineața cu soluția unei probleme pe care o frământa de ceva vreme, fără sorți de izbândă. În acea dimineață, la micul dejun deschise discuția :
- Ce ar fi Rica dacă m-aș apuca și eu de comerț. Și așa, uite că trebuie să țin marfa ta, să o vând în stand pentru a se vinde și a mea. De ce să nu-mi achiziționez marfa mea ?
- N-ar fi rău... dar și comențul are chichițele lui.
- O înveți tu, interveni Emil adresându-i-se soției, mai ales că Adela conduce. Nu v-ar sta rău să mergeți amândouă după marfă. Tu nu vrei să înveți să conduci mașina.
- Da, să scapi tu de corvoadă, Emil ? rosti cu voce amabilă Rica, fără reproș, fiind conștientă ce supliciu era pentru soțul ei mersul după marfă, prin en gros-urile din capitală.
- Ce zici Doru ? întrebă Adela.
- Eu știu ce să mai zic... ? Nu prea ești tu bună de comerț...
- Învăț. Ce e atât de greu ? Cumperi dintr-o parte cu un preț și vinzi în alta cu altul. Ce nu am văzut eu din actele lui Nedelcu ?
- Dar ce te faci cu felul tău corect de a fi, nu prea maleabil, cu teoriile tale despre a respecta legea...spuse Doru, știind foarte bine firea soției sale, căreia i se părea că dacă ești corect nu ți se poate întâmpla nimic rău.
- O să mai fac niște modificări conceptuale... din mers, zâmbi Adela. O să mă adaptez.
- Atunci, hai să facem altceva, veni cu propunerea Rica. Să cumpărăm un spațiu împreună. Știu eu unul lângă standul meu, să nu mai plătim chirii iar în interiorul lui putem vinde împreună sau separat. Ce ziceți ?
- Sună foarte tentant, spuse Adela, dar cu ce ? O fi foarte scump...
- Ne unim sărăciile, interveni Emil. Cam de cât dispuneți voi ?
Doru o privi pe Adela, după care rosti.
- Să spună șefa.
- Dacă-mi fac bine calculul putem dispune de vreo 20.000. Cu posibilitatea de a mai împrumuta Doru, bani de la bancă. Suma este cu ceva mai mare decât cea de plecare de la înfințarea atelierului.
- Ohoo... păi e bine, rosti Rica. Dacă punem și noi tot atât, cumpărăm spațiul de care-ți spun. Dar ne mai trebuiesc niște bani pentru amenajări interioare... pentru marfă...
- Evrica !!! bătu din palme Adela veselă. A sosit soluția salvatoare. Facem târgul ? Puneți toți mâinile aici !
În mijlocul mesei se formă o piramidă din patru perechi de palme una peste alta, care se ridicară dintr-o dată, cu un sunet de izbândă. Câteva priviri se îndreptară asupra lor dar nu era un lucru neobișnuit la malul mării, fie și la micul dejun să fi vesel și fericit.
După terminarea sejurului începură să ia problema în serios. Spațiul de la etajul I, dintr-un lanț de magazine, era de vânzare. Avusese aceeași destinație, fusese al unui bucureștean, care făcuse destui bani încât să-și deschidă magazin în capitală. Spațiul era bine amplasat, avea intrare din trei părți, din față și din laterale, fapt ce-i conferea vad bun. Lateralele, printr-un hol mic făceau legătura cu alte spații comerciale, ce se întindeau pe bulevardul central al orașului. Însăși zona, aproape de capitală, prima oprire de aceasta, era zonă renumită prin comerț. Deasupra erau locuințe iar dedesubt tot spații comerciale dar cu alte destinații, decât confecții. Era un pătrat imens, cu posibilități enorme de modificare, de amenajare. În două săptămâni îl cumpărară pe numele Adelei și al Aureliei, deși ambele familii făcură împrumuturi : familiei Cosma nu-i ajungeau banii pentru spațiu, deoarece mare parte din veniturile lor erau stocate în marfă, iar familiei Ionescu îi trebuiau pentru amenajare și marfă.
Alte investiții, alte amenajări. Era nevoie de panouri de separare pentru un mic depozit, pentru un mic birou, rafturi, mese pentru stand, panouri pentru publicitate, aparate de aer condiționat, jaluzele, manechine și cabină de probă, elemente de decor și bineînțeles marfă. Oricum la nivel mediu, fiind departe de cele de lux.
Se ocupară în mod serios de esteticul magazinului, fiind conștienți că imaginea lui face toți banii, identitatea unei mărci este cheia în straturile afacerii, începând de la locația magazinului până la cele mai mărunte detalii.
Jumătatea Aureliei Cosma se umplu destul de repede prin marfa pe care o împrăștie, în comparație cu cealaltă jumătate, unde cele câteva articole păreau stinghere în interiorul ce părera și mai mare, gol.
Astfel, pentru prima dată cele două femei plecară la ‘’Europa’’ după marfă, cu mașina Adelei. Rica era foarte familiarizată cu vastul en gros, știa fiecare articol de unde se putea cumpăra la prețuri bune. Te puteai pierde ușor în amalgamul fără ieșire aparent, de standuri cu marfă, care se părea că intenționat trebuia să te împiedici de ea. Dacă nu erai puțin rutinat, nu știai ce vrei să cumperi.
- Uite de aici luăm cele mai frumoase pulovăre și le luăm pe datorie.
- Cum ? Și îmi dă și mie ?
- Sigur, dacă le iau pe factura mea.
- Ai uitat că mie îmi trebuie facturi ? Sunt la început și cum să introduc marfă în magazin fără factură ?
- Da...am uitat că am o contabilă cu mine...dar cumpărăm și facturi Adela... după ce ieșim din ‘’Europa’’. De după colț.
- Adică, ce vrei să spui ? Cum cumpărăm facturi ? Astea sunt cu regim special, le cumpărăm doar de la primărie.
- Foarte bine, ai să vezi. Stau tuciuriii cu facturi, cu chitanțiere pe stradă... ții le întind în față, doar oprești mașina și cumperi, destul de ieftine și câte vrei. Tot cu regim special, zâmbi Rica cu subînțeles.
Turcul însă, cunoscând-o pe Rica ca pe o persoană demnă de încredere, bucuros îi oferi și Adelei marfă cu plata la șapte zile.
- Io dai la tine. Tu prieten cu doamnă Cosma și cu Emil, prieteni la mine...Bun om. Mâine tu cumperi tot de aici. Da ?
- Da Samir, răspunse Rica. E la început și trebuie s-o ajutăm și pe ea. O să cumpărăm numai de la tine articolele astea. Și le serviră și cu câte un ceai, lângă stand.
La fel procedară și cu chinezul de unde luară blugi, cu altul de unde luară peruci și lenjerie intimă de damă și bărbați sau celelalte produse ce le aveau pe liste. Lista era foarte importantă, dacă se pierdea, puteai pleca acasă, nu știai ce trebuie să mai cumperi, banii se duceau în vânt.
Magazinul fu repede plin, cu marfă de tot felul, de damă, copii și bărbați. Experiența Aureliei își puse amprenta pe el, vitrinierul își făcu treaba. Adela păstră vânzătoarea din standul din hol, o fată foarte pricepută și serioasă și mai angajă una, tot prin concursul Ricăi Cosma.
Intr-o lună de la achiziționare, adică pe la începutul lui septembrie, cu puțină reclamă la ziarul și postul de radio locale, magazinul începu să vândă. Odată cu iureșul cumpărăturilor de toamnă, de pregătire a copiilor pentru școală, zorii începură cu aure strălucitoare, vânzarea mergea excelent. Atunci observă Adela cât de ușor se obțin câștigurile, imediat și mai mari în comerț, comparativ cu activitatea de producție. Pipăia mulți bani, pe care-i trecea din marfă în marfă, cu oboseală nu foarte mare, doar aplicând un procent de adaos, destul de consistent, de cele mai multe ori mai mare de cincizeci la sută. Avea și aici perioadă de grație, pentru neplata impozitului pe profit, dar mai mică, de șase luni. Satisfacția muncii nu exista în mintea ei, doar prin aprovizionare, supraveghere și actele contabile ale ei și ale Ricăi Cosma.‘’ Asta poate face oricine...chiar mă mir de ce unii mai muncesc și altceva... Dar dacă toți am vinde...cine ar mai cumpăra...’’ Viața ei se simplificase mult. Comerțul părea o sursă inepuizabilă.
Pe la magazin se perindară mulți cunoscuți de-ai Adelei. Unul era Nedelcu care a ținut să o felicite personal.
- Nu mă pot abține Adela, să nu te felicit ! Am citit în ziar. Știu, ești ambițioasă, ai mare putere de a te reface și de a muncii. Magazinul tău arată bine...mult mai bine decât al meu. Dacă mai știi vreun spațiu pe aici, să-mi spui și mie, aș cumpăra și eu. E mare vadu’ aici...merge bine cred... centru, de !
- Da, am să-ți spun negreșit, tu o să fii primul care o să afle...
- Știu eu că nu-mi spui ca să nu-ți fac concurență, zise, nu fără puțin regret Nedelcu, fiind sigur că nu-i va spune. Sau poate știe prietena ta. Îmi faci și mie cunoștință cu prietena ta ?
- Altă dată... cu altă ocazie. Rica nu este acum aici, minți Adela pentru a scăpa de el.
Multe foste colege de birou o vizitară, vestea se dusese repede, până și Strâmbaciu trecu, făcând pe cumpărătorul, însoțit de o doamnă destul de tânără. Adela nu-i dete nici o importanță și el la fel. Într-o zi o văzu la magazin pe Magda, prietena Valentinei și mânată de curiozitate, Adela se îndreptă spre ea :
- Bună ziua doamnă Magda ! Ce mai faceți ?
- A... bună ziua doamnă Adela ! Dar ce faceți aici... așa familiară... ? rosti, rămânând cu fraza suspendată. A... să nu-mi spuneți că magazinul ăsta frumos este al dumneavoastră..., mai zise după ce-și roti privirea de jur-împrejur, fixându-și ochii pe câteva confecții rămase de la atelier și care i se păreau cunoscute.
- Este al meu, doar jumătate. L-am achiziționat cu prietena mea Rica Cosma. Ce mai faceți ? Mai știți ceva de Vali ?
- Mă bucur pentru dumneavoastră, meritați fiecare colțișor, răspunse Magda arătând cu mâna în dreapta și în stânga. Nu m-am îndoit nici o clipă că veți reuși, în tot ce vă propuneți. Asta am dedus din spusele Valentinei care vă vorbea numai la superlativ. Dacă mai știu ceva de ea ? Vag... Foarte puțin, dar din câte mi-am dat seama nu stă chiar pe roze în Italia. M-a sunat de vreo două ori și era cam supărată, cel puțin așa părea, deși nu voia să recunoască. Nu am nici un număr de telefon să o sun, nu mi-a dat, zicând că o să mă mai sune ea. M-a întrebat de dumneavoastră și despre prezentarea ce trebuia să aibă loc. Nu prea am știut ce să-i spun...
- Nu mă bucur deloc, că îi merge rău...sincer, regret. Ei îi trebuie pe cineva să o coordoneze tot timpul și mă tem că nu Aurel este acel om, nu este tocmai persoana potrivită.
- Da, cam așa este. Când s-au cunoscut la mine, a fost absolut întâmplător, fără nici o intenție din partea mea. Ceea ce s-a întâmplat ulterior între ei, le aparține în totalitate, inclusiv hotărârile...
- Și dumneavoastră ce mai faceți ? puse întrebarea clasică Adela, nefiindu-i la îndemână această mică bârfă. Suna a scuză din partea Magdei, deși Adela o considera vinovată, avea ideile ei, deja formate.
- Eu ? Nu prea bine. Nu sunt prea sănătoasă. Am o durere aproape continuă în organism și nu știu de unde. Vreau să mă internez în spital peste câteva zile pentru niște investigații. De aia sunt prin magazine, pentru cumpărături cere-mi trebuiesc în spital.
Adela după ce-și exprimă compasiunea pentru sănătatea firavă, de moment a Magdei, serviabilă, o conduse prin tot magazinul pe la articolele care o interesa și luaseră un braț de haine la cabina de probă. După un timp destul de lung în care ținuse cabina ocupată, femeile ieșiră cu o sacoșă plină ochi, drept pentru care Magda, lăsă o sumă considerabilă la casă.
- Mulțumesc pentru amabilitate și pentru timpul pierdut cu mine, doamnă Adela, zise Magda la plecare.
- Oricând cu plăcere și sănătate multă, vă doresc. Vă mai aștept și doar pentru o cafea.
Acasă îi povesti lui Doru ce auzise despre Vali.
- Ce a căutat, se pare că a găsit, spuse acesta nu fără puțină răutate în glas.
- Mie mi-e milă de ea. Vali are suflet mare dar discernământ nu prea are ea.
- Și când te-a părăsit și te-a lăsat cu fundu' în baltă... tot suflet mare a avut ? Poate alta ar fi fost situația dacă nu pleca, dacă mergea atelierul. Puteai să faci carieră, să te remarci în producție, unde este mult mai serios... În comerț...., azi ești, mâine nu mai ești... Nu ?
- Ei...lasă... Mie mi-a mai trecut...
Adela începuse să se gândească destul de mult la Vali, ca la o soră mai mică, neajutorată, pe undeva la strâmtoare, închipuindu-și că o strigă în ajutor... ca de obicei, de câte ori dădea de vreun obstacol. Și ca într-o telepatie, după vreo câteva zile, primi un telefon, într-o dupăamiază. Doru încă nu venise de la serviciu iar ea se pregătea să meargă la magazin, unde mai stătea vreo două ore, lua banii și pe Rica și plecau acasă, după ce închideau. Stăteau aproape una de cealaltă, la vreun sfert de oră de mers pe jos.
- Adela ? o voce joasă, ca a unui om bolnav sau foarte abătut se auzea pe fir, venită ca din fundul pământului.
- Da. Cine e la telefon ? întrebă aceasta, necunoscând acea voce mult schimbată.
- Vali sunt, nu mă mai cunoști, Adela ?
- Vali ? întrebă foarte mirată. Unde ești ? Ce faci ?
- In Italia sunt și fac foarte rău. Vreau să vin în țară.
- Cum vrei să vii... Aurel unde este ?
- M-a părăsit de mult. Cred că e în țară.
- Și tu de ce nu vii ? întrebă Adela nedumerită.
- Nu am bani, nu am cu ce să vin.
După o mică pauză, după ce Adela făcu supoziții în gând, întrebă :
- Și cu ce te pot ajuta eu ? Eu sunt în România, nu în Italia.
- Să-mi trimiți tu niște bani.
- Eu, bani ? Nu am bani Vali. Știi în ce situație m-ai lăsat...
- Stiu, răspunse cu vocea și mai joasă, plângând. Te rog să mă ierți ! Îți explic când ne vom întâlni. Dacă tu nu ai, te rog sună-l la telefon pe domnu' Anton. Îți dau eu numărul. E singur, nu mai e cu aia și spune-i lui.Dacă el are, îmi trimite. Dar nu-i spune maică-mi. O să-ți povestesc eu ce am pățit. Atât să știi : nu am nici un ban și mi s-au furat actele. Am vorbit cu un șofer și mi-a promis că mă trece el la vamă, dar trebuie să-i dau bani.
Pentru a nu mai lungi vorba și pentru că ea, Adela nu lua decizii pripite, îi spuse :
- Dă-mi un număr de telefon, să te sun, să-ți spun ce hotărâre am luat.
- Nu am ce număr să-ți dau. Te sun eu peste două zile. E bine ?
- Da, e bine. Dă-mi numărul lui Anton.
- Mulțumesc Adela și te mai rog odată iartă-mă ! Ești singura căreia îi pasă de mine. Sunt sigură că nu mă lași să mor pe aici. Trebuie neapărat să vin în țară.
- Bine, bine... săpuneala o s-o primești în țară, zise aceasta fiind sigură că o va ajuta.
După ce puse receptorul jos se gândi o clipă, bulversată, pentru a câta oară... apoi îl sună pe domnul Anton și înșiră cât putu de bine și de convingător cele auzite de la Vali. Acesta fără a sta prea mult pe gânduri întrebă :
- Unde vin să vă aduc banii ?
- Nu acum, peste vreo trei zile, după ce o să mă sune Vali. Nici nu am întrebat cât îi trebuie.
- Mă sunați atunci și-mi spuneți. E mama lu’ Adrian care suferă după ea. Am văzut eu. Știam eu că nu face ea mulți purici pe acolo. Ãla e de vină... Aurel ăla...
Adela îl lăsă să-și descarce oful, apoi închise telefonul. Primirea necondiționată, de a da bani din buzunar, o cam descumpăni puțin pe Adela. ‘’Ce l-o fi apucat ? Sau chiar o iubește...în felul lui...’’
După două zile, la ora stabilită, Vali sună cu sufletul la gură. Când auzi că domnul Anton era de acord, nici nu prea se miră. Știa ea pe ce mizează.
- Spune-mi adresa unde să-ți trimită banii.
- Nu... te rog, Adela să-i trimiți tu. Îți dau o adresă la un post restant. Mi-e frică că el nu se descurcă. O să-i spun să-ți aducă ție banii.
- Cât Vali ?
- 6000, spuse aceasta destul de încet...
- Cât ??? 6000 ?? Ohoo... dar e ceva...Treaba voastră... Hai spune-mi adresa.
A doua zi, domnul Anton se întâlni cu Adela în centru, undeva la un loc stabilit prin telefon. La aflarea sumei omul se schimbă la față, se înroși, apoi bâgui, rar și sacadat.
- Da’ io n-am atâțea bani, doamnă Adela.
- Da’ câți aveți domnu' Anton ?
- N-am decât 4000. Ea mi-a spus să vin cu cât pot eu, că știți dumneavoastră cât trebe...și...
În fața acestei sincerități inofensive, în fața atitudinii puerile dar gata de sacrificiu pentru femeia care i-a făcut zile fripte, Adela luă pe loc hotărârea :
- E bine și așa domnule Anton. Completez eu suma, pun eu restul.
- Sânteți o femeie bună... mi-a spus mie Vali.
Omul îi puse banii în mână și plecă cu umerii îndoiți, nu înainte de a-i săruta mâna.
La magazin Adela îi povesti, cu lux de amânunte și Aureliei întâmplarea.
- Tu chiar pui banii ăștia, pentru Vali ? Un en gros la ‘’Europa’’. Pentru Rica, totul se calcula în raport de magazin, de marfă.
- Da, Rica. Mă gândesc până la urmă că și ea a avut drept la beneficii de la atelier și asta ar fi suma pe care i-o datorez. Ãsta este profitul ei, ducă-se pe apa sâmbetei, cum se duc toți banii lui Vali.
- Mie, nu-mi prea place prietena asta a ta...
- Vali nu place, multora nu le este pe plac. Nu e prea plăcută, deși fizicul ei spune altceva... Eu, însă am ajuns s-o cunosc întrutotul și îmi trezește multă compasiune și nevoia de a o proteja. De ce ? Nu prea pot explica. Lui Doru nici nu-i spun și te rog și pe tine să faci același lucru.
- Dacă-mi promiți că ăsta este ultimul gest ce-l faci pentru ea și că odată venită o s-o ții la distanță.
- Am să încerc.
A doua zi depuse 6000 pe o adresă, în Roma, la un post restant, nu fără oarecare îndoială. Numai spesele poștale și costaseră destul de mult. ‘’ Dacă minte, doar să mai scoată ceva bani. Oricum este ultima dată când mai fac ceva pentru ea’’ gândi Adela, cu puțină ironie.

va urma