Când m-am trezit, era încă noapte. Soarele strălucea puternic și de bună seamă că lumina lui ar fi pătruns în cameră, dacă nu ar fi fost întuneric.
M-am dat jos din pat și am adormit la loc. Deschid robinetul și ceainicul începe numaidecât să fluiere. E ora la care mă întorc de la muncă. De un an de zile sunt șomer. Pe străzi nu circulă nici o mașină, în afară de mașina mea fără roți. Ea merge atât de repede încât depășește toate celelalte mașini. Un pieton îmi face cu mâna. Opresc și îl poftesc să urce. Pietonul se îndepărtează, iar eu îi fac semn cu mâna. La capătul drumului care nu se termină niciodată, el oprește și mă poftește să urc. Pornim împreună spre o destinație necunoscută, în care amândoi am fost de atâtea ori.
Acolo dăm de un restaurant. Intrăm amândoi și restaurantul dispare. În locul lui, vedem apa curgătoare a unui râu secat. Cândva, acolo pescuia o fată care încă nu s-a născut. Fata avea părul albastru și degetele de la mână stângă încredibil de lungi. În ciuda acestui fapt, tot degetele de la mâna dreaptă erau mai lungi. În rest, era o femeie normală, cu degetele de la măna stângă la fel de lungi ca și cele de la mâna dreaptă. Părinții ei au fost fericiți să afle că vor avea un copil sănătos. Și au trăit fericiți până la adânci bătrăneți, după care au murit. Dar fetița lor nu s-a mai născut niciodată.
Cu ea ne-am întâlnit în restaurantul de la capătul drumului, când ne-am hotărât să facem un popas, înainte de a pleca mai departe.Avea o lingură, o furculiță și un cuțit cu care nu mânca nimic.
"- Ce mănânci acolo?", am întrebat-o fără să scoatem nici un sunet
"- Aer cu sos de muștar", a răspuns ea.
"- Și unde e aerul, că nu se vede?, a întrebat celălalt mut de uimire.
Fata nu a mai știut ce să răspundă și a plecat la părinții ei care aveau să se nască peste câteva ceasuri.
Am plecat și eu să mă înâlnesc cu prietenul meu, care a doua zi dimineața îmi va propune să plecăm împreună într-o călătorie în orașul unde eu zăceam îngropat.